Adoraţia

de Emilian Gheață

 

În gustosul amurg mă trage sfios de mânecă

cel mai apropiat adversar al meu,

încornoratul dumnezeu mărunt al lucrurilor mari:

 

„Auzi mirosul de verde?”

„Hă?”

„Mirosul de nucă verde al sângelui tău necopt.”

„Parcă.”

„Vrei să facem ceva nebunesc?”

„Mda…”

„Atunci, haide, entuziastule, să intrăm în Biserică!”

În tihna viforoasă din miezul izului Lui Dumnezeu

îţi ia o vreme să te acomodezi,

dar atent, Diavolul îmi arătă care este

poziţia cuviincioasă de frecat menta în pronaos.

 

Şi-l urmărim pe tânărul cu umerii laţi

şi cu pasul frenetic,

care se avântă neiertător ca un meteorit îndârjit,

năpustindu-se asupra altarului

cu văpăile rapace ale dorinţei

şi se aruncă în genunchi, scrâşnind,

luând crucea în braţe

şi plângând în spasmele regăsirii înspăimântate.

 

Şi o privim de după coloane

pe tânăra cu părul lung şi negru

şi cu pieptul prea plin

ca să mai lase loc de ezitări,

care stă nemişcată, lipită de rama veche

a icoanei Lui Isus iubind-o la rândul Său,

respirând mic din praful îngerilor,

devenind cu răbdare şi cu grijă de sine

o nouă frescă nemuritoare pe zidul slavei.

 

Şi căscăm ochii uluiţi

privindu-l pe diaconul musculos,

cu coama bogată, aurie,

de neînfrân(a)t cavaler al credinţelor cruciforme,

care într-un incredibil exerciţiu de contorsionism

izbuteşte să-şi zăgăzuiască trupul zdrobitor

şi să aprindă toate lumânările cu gesturi lente,

de entitate cu libertatea la-ndemână.

 

Şi nici nu-l observăm

pe bătrânul arcuit peste barba-i de viking îmblânzit,

înţepenit pe genunchii-i de neclintit,

colos cu spatele de granit

la umbra căruia s-au durat însăşi biserica

şi restul lumii.

 

Şi când să-I dau şi eu bună-ziua Lui Dumnezeu,

trăsnetul tămâios îmi curmă blasfemia

şi mă azvârle afară, în colb şi-n bălegar.

 

Cu copita streaşină deasupra ochilor,

cel mai îndepărtat aliat al meu se miră:

 

„Dar ce ai, măi?”

„Mulţumesc, Doamne,

pentru că există atâţia oameni luminoşi

încât grotele mele hidoase şi reci

nu par mai mult

decât nişte sticle destupate de bere

lângă şezlongul unui pescar

care oricum n-are de gând să prindă ceva!”

„Pardon?”

„Bă, am o poftă de Biserică

ca de o bere rece, brună,

sau ca de-o femeie care mai şi tace!”

August 2008

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.