de Emilian Gheață
În gustosul amurg mă trage sfios de mânecă
cel mai apropiat adversar al meu,
încornoratul dumnezeu mărunt al lucrurilor mari:
„Auzi mirosul de verde?”
„Hă?”
„Mirosul de nucă verde al sângelui tău necopt.”
„Parcă.”
„Vrei să facem ceva nebunesc?”
„Mda…”
„Atunci, haide, entuziastule, să intrăm în Biserică!”
În tihna viforoasă din miezul izului Lui Dumnezeu
îţi ia o vreme să te acomodezi,
dar atent, Diavolul îmi arătă care este
poziţia cuviincioasă de frecat menta în pronaos.
Şi-l urmărim pe tânărul cu umerii laţi
şi cu pasul frenetic,
care se avântă neiertător ca un meteorit îndârjit,
năpustindu-se asupra altarului
cu văpăile rapace ale dorinţei
şi se aruncă în genunchi, scrâşnind,
luând crucea în braţe
şi plângând în spasmele regăsirii înspăimântate.
Şi o privim de după coloane
pe tânăra cu părul lung şi negru
şi cu pieptul prea plin
ca să mai lase loc de ezitări,
care stă nemişcată, lipită de rama veche
a icoanei Lui Isus iubind-o la rândul Său,
respirând mic din praful îngerilor,
devenind cu răbdare şi cu grijă de sine
o nouă frescă nemuritoare pe zidul slavei.
Şi căscăm ochii uluiţi
privindu-l pe diaconul musculos,
cu coama bogată, aurie,
de neînfrân(a)t cavaler al credinţelor cruciforme,
care într-un incredibil exerciţiu de contorsionism
izbuteşte să-şi zăgăzuiască trupul zdrobitor
şi să aprindă toate lumânările cu gesturi lente,
de entitate cu libertatea la-ndemână.
Şi nici nu-l observăm
pe bătrânul arcuit peste barba-i de viking îmblânzit,
înţepenit pe genunchii-i de neclintit,
colos cu spatele de granit
la umbra căruia s-au durat însăşi biserica
şi restul lumii.
Şi când să-I dau şi eu bună-ziua Lui Dumnezeu,
trăsnetul tămâios îmi curmă blasfemia
şi mă azvârle afară, în colb şi-n bălegar.
Cu copita streaşină deasupra ochilor,
cel mai îndepărtat aliat al meu se miră:
„Dar ce ai, măi?”
„Mulţumesc, Doamne,
pentru că există atâţia oameni luminoşi
încât grotele mele hidoase şi reci
nu par mai mult
decât nişte sticle destupate de bere
lângă şezlongul unui pescar
care oricum n-are de gând să prindă ceva!”
„Pardon?”
„Bă, am o poftă de Biserică
ca de o bere rece, brună,
sau ca de-o femeie care mai şi tace!”
August 2008