Pe malurile Tamisei [1]

de Liviu Ștefan Dunca

 Și tot pământul s-a minunat mergând după fiară; și s-au închinat fiarei zicând: Cine este asemenea fiarei și cine poate să se lupte cu ea?

Apocalipsa 13/3,4

            Un fenomen bizar s-a petrecut la un institut de cercetări din Anglia. Aceștia făceau de mult timp anumite experimente pe un lup sălbatic. Cu timpul acest lup a fost învățat să umble în două picioare, apoi să-i salute pe cei din institut, apoi să danseze samba, apoi, ca să vedeți în ce constă marea minune, cei din institut au reușit să-l învețe să rostească primele cuvinte în engleză. Apoi acest lup a început să vorbească fluent, apoi a început să citească. Toată ziua citea, mânca hamburgher și dansa cu cercetătoarele cele mai sexy ale institutului. Unii zic că s-ar fi culcat cu unele dintre ele, dar nu s-a dovedit niciodată. Camera lupului era o imensă bibliotecă dotată cu zel de savanții institutului, care cu efoturi uriașe și prin sponsorizări din partea statului i-au adus acestuia manuscrise rare, secretizate. Toți erau fermecați de capacitățile acestei fiare sălbatice. Însă cu timpul lupul a pus laba pe anumite funcții de conducere așa că în scurt timp a ajuns directorul institutului. Toți se temeau de el, de privirea lui tăioasă, de rânjetul plin de venin, iar când își întindea palma sa cu ghearele răsucite precum niște scoabe, toți cei din institut întindeau și ei cu teamă mâna și capul și-l plecau cu supunere. Lupul a continuat experimentele institutului și a început să domesticească și alți lupi, ca aceștia să vorbească ca și el, să citească și să danseze samba cu angajatele. Însă nici un lup nu-l întrecea în inteligență și în capacitățile sale de lider. După o vreme, haita de lupi a părăsit institutul și a întrat în politică cu scopul mârșav de a pune stăpânire peste funcțiile de conducere ale țării.

            Țara era în fierbere căci se pregătea de alegerile prezidențiale. Lupul cel mare candida la funcția de președinte. Dacă la început oamenii îl priveau cu rezervă și cu spaimă, acesta a reușit prin fel de fel de amăgiri și promisiuni deșarte să câștige simpatia tuturor. Când se plimba cu mașina de campanie pe străzile orașului rânjind către oameni și urlând prelung precum lupii în puterea nopții, când aghiotanții săi de un neam cu el răspândeau teamă în jur, îți dădea impresia unui spectacol grotesc, părea că e sfârșitul civilizației umane. Însă oamenii nu-și dădeau seama, erau hipnotizați de ochii săi din care ieșea foc mistuitor, erau înșelați de promisiunea unui sistem perfect de guvernare, de promisiunea unei epoci de aur, a unei fericiri veșnice pe pământ.

            Dar nu se aflau toți în înșelare, erau și unii care vedeau lucrurile așa cum sunt. Vedeau că acela nu era decât o fiară sălbatică ce urmărea să devoreze, să distrugă totul în cale. Printre aceștia se afla și David. El era în aștepatarea unei alte epoci, a unui alt fel de a trăi viața. Nu prin carnavalurile organizate de lupi, nu prin prosternarea în fața lor, nu prin petrecerile orgiastice organizate de aceste fiare, nu. El vedea altfel viața. Îi plăcea să meargă seara pe marginea Tamisei, să prindă apusul, să-și lase inima mângâiată de soare și întreg sufletul să tresalte, să plutească, să zboare. Nimeni nu-l învățase să fie sensibil, nu. Singurele lucruri ce-l determinaseră să fie așa erau sălbăticia oamenilor, barbarismul lor, urletele lupilor de pe ecranele gigantice din piața orașului, lucrurile neadevărate pe care oamenii ajunseseră să le creadă, și multe altele. El nu-și dorea o asemenea societate, o asemenea epocă. Avea nevoie de oameni blânzi, luminoși, modești, jertfeltnici. A cunoscut câțiva și după o vreme au început să se întâlnească pe malurile Tamisei, în zorii zilei, când o liniște profundă se lăsa peste oraș. La acea oră oamenii erau cufundați într-un somn adânc după carnavalele de toată noaptea organizate de lupul ce reușise să câștige funcția de președinte al țării.

Străzile erau pline de confetti-uri, chiștoace de țigări, sticle de șampanie, prezervative. David și prietenii săi se aflau pe marginea Tamisei și priveau în zare, acolo unde soarele își făcea apariția. Precum acest soare renaște, umple de lumină sufletele lor, așa își doreau să fie lumea: curată, profundă, nemincinoasă, luminoasă. Nu aveau nevoie de un lider, fiecare vroia să fie slujitorul tuturor, nici nu vroiau ca gruparea lor să devină o mișcare de rezistență. Nu vroiau să răstoarne sistemul construit de lupi. Nu vroiau acestea. Ei vroiau ca soarele să răsară în fiecare zi și să încălzească inimile lor. Vroiau să spună tuturor cum soarele e un dar minunat de la Dumnezeu, cum diminețile sunt luminoase, cum dragostea încă există. Însă nu o dragoste devoratoare ca aceea de la petrecerile lupilor, nu, ci una dezinteresată, jertfelnică, ce nu-și dorește nimic, ci numai să împărtășească tuturor că soarele strălucește, luminează, arde inimele tuturor. Arde răutățile, arde vicleniiile, arde mizeria oricărui om ce e deschis să primescă razele lui. Însă ei nu erau niște adoratori ai soarelui. Pentru ei soarele de dimineața era doar un semn, un semn că Dumnezeu nu-i părăsise, nu-i abandonase, nu, Dumnezeu îi iubea, îi dorea.

Întâlnirile lor, legăturile lor frățești nu erau privite cu ochi buni de autorități. Serviciile secrete ale lupilor erau cu ochii pe ei și se foloseau de tot felul de diversiuni ca să-i împrăștie, ca să-i hăituiască. David era angajat la o spălătorie auto. După ce ieșea de la serviciu trecea de fiecare dată pe la un chioșc de ziare și-și cumpăra câte un număr al unei reviste ce o detesta. După câteva străzi o arunca la gunoi, dar era fericit. Văzuse încă o dată ochii ei, mici, rotunzi și nevinovați ca a unui pui de porumbel, văzuse degetele ei delicate cu care îi întindea revista, auzise glasul ei smerit cu care îi spunea: „Aveți de plătit două lire, săptămâna viitoare aducem un număr nou.” Da, era fericit, acel glas îndulcea inima lui, era precum soarele de dimineață, era precum razele lui blânde și pline de speranță. Într-o zi își luase inima în dinți și, după ce îi întinsese cele două lire, îi spuse: „Ai văzut soarele, ai văzut că atunci când iese dimineața este blând și nu te poate răni niciodată.” Ea și-a căscat ochii săi ca două mărgele și David i-a văzut acum în toată splendoarea lor. Erau minunați! „Soarele bate dimineața în camera mea și mă face să plâng. Nu știu de ce.” îi spuse cu un glas în care putea desluși susurul unui pârâiaș de munte. După ce și-a luat revista David a plecat, dar de fiecare dată când a trecut pe acolo a povestit cu ea, despre soare, despre grozăviile ce se petreceau în oraș, despre îngeri, despre veșnicie. După o vreme David a chemat-o la întrunirile lor și ea a acceptat.

Când a ajuns cu ea pe malul Tamisei și s-au întâlnit cu ceilalți și când soarele dădea să iasă de după podul Tower Bridge, a apărut ca de nicăieri o haită de lupi ce țineau cu labele bastoane de fier cu care loveau pe cine nimerea. David primise două bastoane peste spate dar nu le-a simțit. În învălmășeala ce s-a produs a căutat-o pe Anna, dar n-a zărit-o nicăieri. A doua zi a căutat-o la chioșcul unde lucra și n-a găsit-o nici acolo. După două săptămâni a văzut-o pe malul Tamisei, a luat-o de mână și de atunci nu s-au mai despărțit niciodată. Da, aceasta căuta, o dragoste curată, căuta ceva pentru care să se dăruiască. Căsătoria au făcut-o pe ascuns, deoarece lupii încercau prin toate metodele să disperseze grupul ce se formase pe malurile Tamisei. Într-un demisol, în prezența câtorva prieteni, prin tainice cuvinte preotul lega ceva ce numai moartea mai poate dezlega. Sau poate nici moartea…

[va urma…]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.