Cei ce-aduc fericirea

o istorie de buzunar

de Ana-Maria Negrilă

            Romanul lui Cătălin Dorian Florescu, Bărbatul care aduce fericirea (Humanitas, 2018) un roman al pierderii, care nu este însă simțită ca atare, dar și al metamorfozei, al descoperirii unui nou sens al vieții, al construirii unei noi istorii personale. „Îmi văd romanul nu numai ca pe o poveste despre cum îți cauți locul în lume, ci și despre cum poți găsi prin narațiune calea spre celălalt.” (Cătălin Dorian Florescu) Romanul este unul al călătoriei în sens larg: a celei inițiatice – a copilului, apoi tânărului în drumul lui spre maturitate –, a celei fizice, în căutarea unei lumi mai bune, dar și a celei pe axa timpului și istoriei, atât din trecut în prezent, cât și din prezent în trecut. Narațiunea cuprinde o perioadă de o sută de ani și se întinde pe două continente, iar firele narative, care merg în paralel o mare parte din carte, ajung să se unească într-un alt moment de cotitură al istoriei moderne – 11 septembrie 2001.

            În amurgul sec. al xix-lea, un băiat orfan încearcă să supraviețuiască pe Coney Island, într-un amalgam de populații provenite din bătrâna Europă și într-o sărăcie ce amintește de romanele John Steinbeck (Fructele mâniei) sau Theodore Dreiser (Sora Carrie). Chibrit, bunicul unuia dintre naratori, are o mulțime de nume sau identități în funcție de necesități, fiind unul dintr-o mulțime de orfani ce supraviețuiesc miraculos pe străzile ghetoului emigranților din New York, trăind de pe azi pe mâine din vânzarea de ziare, din mici hoții sau învârteli. Uneori, acestea nu sunt de ajuns, și atunci destinul li se curmă brusc, ajungând călători pe vaporul morții, condus de Căpitan, un personaj temut a cărui viaţă este marcată de crimă.

            Ghetoul nu face diferența între nații, toți locuitorii lui sunt uniți în viaţă, dar mai ales în moarte, deoarece condițiile în care trăiesc îi fac să caute orice mijloc să supravieţuiască, astfel încât nicio faptă nu mai e ruşinoasă dacă aduce un venit, nicio crimă nu e prea mare dacă se poate face în liniște. Părinții și copii sunt uniți de legături ce par rodul unei întâmplări, iar puțini oameni reușesc în aceste condiţii să rămână la nivelul condiţiei lor şi să nu coboare la cea de animal. Coney Island devine astfel o frescă foarte bine zugrăvită a viciilor și decăderii – o societate în care sărăcia, degradarea fizică și morală oglindesc în mic ceea ce este în mare lumea începutului de sec. xx.

            „După ce au dezlegat parâmele şi nava se îndepărtase de bolarzi, a început plânsetul, la început abia perceptibil şi apoi tot mai puternic. Era o jeluire irlandeză, italienească, evreiască, din zeci de gâtlejuri, care se răspândea în toate direcţiile şi se aşternea ca un văl de glasuri peste oameni, nave, râu şi pământ. Sicriele s-au mai văzut bine până când vaporul a ajuns în mijlocul râului. Când a cotit spre nord, imaginea lor s-a topit repede, devenind o unică pată albă, până când aburul a şters-o şi pe ea.”

            Chibrit sau Berl, cum îşi mai spune, împrumutând numele prietenului său mort în noaptea de Anul Nou, reușește să se descurce acolo unde alții dau greș. Există însă şi o stea norocoasă ce veghează asupra lui şi care ia diferite forme, de la cea a vizitiului Gustav, la cea a pugilistului Pasquale sau a evreului Herschel.  Și el crede că astrul lui benefic este luna, pentru că, fiind fără familie, fără amintiri despre vreun cămin, este ca şi cum ar fi fost picat din lună. Pe măsură ce creşte, singurul său talent se dovedeşte vocea frumoasă cu care le vrăjește pe fetele aflate la ananghie și cu care reușește până la urmă să-și facă un rost la o casă de discuri. Micul Caruso, numele pe care și-l ia, îl ajută să își facă un drum în lumea vodevilului, dar perioada lui de glorie este scurtă, iar visul lui american, la fel ca al multor emigranți, este marcat de sărăcie, boală și moarte. Nici măcar peste două generații, Ray, nepotul său, nu va reuși să-și facă un nume și va trăi din expediente până în momentul în care întâlnirea lui cu Elena, la umbra altei tragedii, va însemna un punct de cotitură în viața lui.

            Alt plan narativ, ce amintește de scrierile lui Radu Tudoran și Jean Bart, este cel al Elenei, o tânără născută în Delta Dunării, într-o zonă săracă, marcată de superstiții și promiscuitate, dar care reușește să se desprindă de Leni, o mamă care nu o iubește, și să își găsească de lucru la o frizerie în orașul Sulina. Viața în Deltă este grea, supusă toanelor fluviului, iar oamenii încercă să se apere de neprevăzut apelând la două personalități ale locului, preotul și doftoroaia.

            În Sulina, Elena descoperă că există și o altă lume în afara cocioabelor pescărești și a brațelor Dunării, ascultă muzică americană, discută cu un bătrân al cărui fiu a emigrat în Statele Unite și care își caută o soție. De aici până la a-și face planuri de călătorie nu este decât un pas. Pentru Elena, Statele Unite sunt un mod de a evada din mizeria vieții – începutul călătoriei oricărui emigrant, explicând astfel și gestul acestora de a-și părăsi țările în căutarea unui miracol.

            Romanul are doi naratori, unul care-și povestește direct experiențele, fiica Elenei, născută și ea în Delta Dunării, tot orfană, trecând de la o familie la alta în perioada comunistă, pentru a se întoarce la maturitate, după 1989, la Sulina, unde va afla lucruri cutremurătoare despre părinții ei, și un altul, un narator martor, Ray, de la care aflăm povestea bunicului său, Berl. Aceste perspective și vieți se împletesc spre finalul romanului, iar poveștile de un secol ajung să aibă sens.

            Un personaj al romanului este și muzica. New York-ul începutului de secol se află sub semnul show-bizz-ului, al caselor de discuri, al spectacolelor de tot felul, de la cântecele interpretate de tot felul de dezmoșteniți ai sorții, la cele ale emigranților pentru care îndeplinesc funcția unui catharsis, ajutându-i să treacă peste drama dezrădăcinării. Tot un personaj este și fluviul, nu neapărat unul anume, ci oricare, de la Dunăre, atât șosea, cât și casă, și cel care oferă mijloace de subzistență localnicilor, la East River, un Styx, pe care Căpitanul, un Caron modern, transportă morții spre Insula Hart. Aceste râuri ascund păcate mari, crime ce nu ţin de natura oamenilor, ci de împrejurări. Berl ajunge să omoare copii în cârdăşie cu Căpitanul, iar păcatul lui necunoscut îl apasă tot restul vieţii. Moartea iubitei sale, Giuseppina, victimă a revoluţiei industriale şi condiţiilor precare de muncă, vine ca o pedeapsă pentru faptele comise, iar Berl, ajuns acum Paddy, îşi dedică viaţa îngrijirii fiicei lor. Sărăcia îşi pune în continuare amprenta asupra vieții lui și a urmaşilor lui, chiar dacă lumea se modernizează, iar nepotul Ray duce o existență simplă, trăind la umbra vodevilului şi aducând oamenilor fericirea, în acelaşi mod  în care o făcea şi bunicul său. Roy o cunoaște pe Elena, fiica Elenei, fiica Lenei din Deltă, tot sub semnul îndoit al morții – pe de-o parte, femeia duce cu sine urna mamei sale, îndeplinindu-i acesteia dorinţa de a ajunge în Statele Unite, şi, pe de alta, întâlnirea celor doi are loc în momentul în orașul New York, îngropat în cenușă, își deplânge morții de la 11 septembrie.

            Bărbatul care aduce fericirea este un roman al transformării unei lumi ce păşeşte în epoca modernă, este un roman al durerii, al dezmoşteniţilor sorții, a morții ce împacă/șterge totul, până la urmă, al moştenirii lăsate de fiecare generaţie celei care îi urmează. Dincolo de lupta cu viaţa, cu tarele unei naşteri nenorocoase, fiecare copil trece mai departe ceva din esenţa părinţilor săi, iar romanul lui Cătălin Dorian Florescu subliniază tocmai acest lucru.

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.