poeme de Rebeca Oanță

atât voiam să-ți spun take care

 

poate că într-adevăr ne credem centrul lumii

nu mai înțeleg

cum a îndrăznit cineva să-mi dăruiască atâta conștiință

vă mulțumesc dar nu mulțumesc

mă seacă

să mă gândesc că sunt atât de departe de casă

departe de nucleul călduț membrana catifelată care

obișnuia să mă îmbrățișeze

am plâns zile și zile

am ascultat the sisters of mercy

ca o adolescentă plină de sentimentalism

uneori când mă gândesc la mașini sau la serpentine

îmi vine rău

nu mă mai interesează minunățiile de pe transfăgărășan

nu mă mai interesează vehiculele scumpe

care iau viețile fetelor

ce n-au apucat să meargă la facultate

sau să danseze la bal

 

d. să știi că lumea e super nasoală acum

într-un fel îmi pare bine că nu o vezi

dar tot mi-ar plăcea să o vezi

să dansezi fără inhibiții

să planifici un chef ascuns

să fumezi pe nerăsuflate

și să țipi ca o fată din filme americane atunci când ne întâlnim

totul avea sens

când eram mici vrăjitoare

care-și găseau instrumentele în spatele curții

când ne ascundeam lângă transformatorul dărăpănat

casa de nuiele și electricitate scoasă parcă

din cernobîl

 

d. să știi că uneori îmi doresc să iubesc

la fel cum îi iubeai tu pe toți prăpădiții tăi

și îi postai pe net

uneori aș vrea să-ți înțeleg sinceritatea

acea stare a ta carpe-diem-neironică

 

orașul nu mai are farmec

nucleul care m-a născut m-a scuipat afară

ca o lupoaică însângerată

mă dor oasele încercând să fac primii mei pași

vei rămâne cu mine când privesc cu speranță înapoi

în acea atemporalitate acolo ești

suspendată în pași de dans

d. mereu mi-a plăcut să te văd dansând mai ales când

o făceai cu toate celulele din corpul tău când te

combinai cu muzica și îi lăsai pe alții să-ți vadă unduirile

să știi că atunci erai neprețuită toți te iubeam și

ochii noștri salivau pentru tine

 

 

 

destination unknown

 

lumina unui cer fad

pe care stau tatuate inscripții neon

e frumos dar

uneori văd orașul printr-o pungă de plastic

înălțimile cenzurate ale inimii transilvane

ce prostie este să calc pe aceste străzi

care nu au fost concepute pentru mine

sunt doar un copil sensibil

în interior

am abia cinșpe și iubesc lumea

 

aș vrea să-i trimit o carte poștală lui dumnezeu să vadă

locurile astea care nu-mi aparțin care mă alienează ca

o pictură în care ochii animalului te urmăresc

îngerii biblici au milioane de fețe și ochi

roți umblătoare mii de capete

nu există reprezentațiile de om înaripat semi-zână magică

asta am făcut noi cu toate

am estetizat până n-a mai rămas nimic real

am sterilizat reconceput

lumea noastră e prefabricată de un ochi al estetului americanizat

încercare de sitcom și black mirror

nici eu nu mai înțeleg ce spun

 

ideea e că am încercat să-i trimit o nenorocire de carte poștală

lui dumnezeu

ca să vadă cum e afară cât de

umed incandescent mov e cerul

dar încă nu mi-a răspuns

cumva simt că nu mă crede

nimeni nu mă mai crede

crede că am decorat iar ca un om

că am făcut o ferfeniță frumoasă

că am luat ceva din stare pură și ca

un chimist am obținut un diamant

care tot ce știe este să strălucească

și să mă lase rece și tristă

 

 

 

*

 

te poți compune dintr-o multitudine de suflețele

la fel ca ingredientele din supa la plic

milioane de chimicale care abia așteaptă să locuiască în stomacul tău

 

o tristețe ți-a rămas impregnată în piele

ai încercat să o tunzi

să o acoperi cu decolorant și câteva poeme

dar nici până astăzi nu a funcționat

un psihanalist te-ar defini ca o fată bătrână

cu mai multe fațete de personalitate

intacta figurină a purității nedorite

păpușa cu bucle țepene controlată de magnitudinea unei traume

în mine se tot răstoarnă

un trenuleț de jucărie cu milioane de figurine

poate că am fost și eu odată

o piesă lego înfiptă într-o talpă

pentru cineva

pentru părinții mei și lacrimile lor

pentru pumnii tatălui meu în peretele nostru perfect zugrăvit

 

aș vrea să fiu la patru sute de kilometrii

depărtare de cerul molatec

aproape de

câmpiile aflate în proces de deșertificare

atmosfera sudistă

filosofia de viață a celor arși de soare

un bandaj pentru durerile mele de cap

sunt oglinjoara fiecărui om pe care l-am întâlnit

 

urăsc să fiu mironosița strictă

care nu depășește ora patru dimineața

nu-mi place să fiu mai puțin umană

nu-mi place să răsar ca un mugure întârziat

printre femei poete mature din toate punctele de vedere

nu înțeleg constrângerile formale

nu înțeleg stările de spirit care nu reflectă interiorul

vreau să-l cunosc și pe fabricat și pe fabricant poate poți

să-mi dai o adresă

cineva care să mă curețe

ca pe un baraj inundat de sticle de neumarkt

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.