Pianistul. Amintiri din Varșovia, 1939-1945

(arena culturală: cartea & filmul)

de Alexandra Medaru

Władysław Szpilman (n. 1911 – d. 2000) a fost un pianist și compozitor de muzică clasică polonez, de origine evreiască. Acesta a studiat pianul la academiile din Berlin și Varșovia, devenind popular pentru aparițiile din cadrul radioului polonez. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a ascuns timp de doi ani în Varșovia, fiind ajutat către sfârșitul conflagrației și de un ofițer german. După terminarea războiului, și-a continuat cariera de pianist în cadrul radioului polonez și a devenit un compozitor prolific, opera sa incluzând sute de cântece și numeroase piese pentru orchestră.  A compus, de asemenea, în jur de patruzeci de cântece pentru copii, pentru care a fost premiat de Uniunea Compozitorilor Polonezi în 1955. Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără: „Viața mașinăriilor” (1932), „Concertul pentru vioară” (1933), „Doctor Murek” (1939) sau „Uvertură pentru orchestră simfonică” (1968).

Pianistul. Amintiri din Varșovia, 1939-1945 (Editura Humanitas Fiction, 2019) este o carte de memorii scrisă de pianistul Władysław Szpilman după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în care descrie viața sa în Varșovia ocupată de naziști unde la puțin după invazie „evreilor li s-a interzis să mai ia trenul. Mai târziu, le-a fost impusă o taxă de patru ori mai mare decât «arienilor» pentru călătoria cu tramvaiul. Pe urmă au început să circule zvonuri despre înființarea ghetoului. Au circulat timp de două zile, aducând oamenii în pragul nebuniei” – p. 51. În acest ghetou va trăi împreună cu familia sa până pe 16 august 1942 când vor fi trimiși în Umschlagplatz unde vor aștepta deportarea spre lagărul de exterminare de la Treblinka. Soarta face ca pianistul să fie despărțit de părinți, surori și fratele Henryk, acesta fiind nevoit să se ascundă în Varșovia unde vor avea loc mai târziu revoltele din ghetou (1943) și cele ale rezistenței poloneze (1944). El va supraviețui unui oraș aflat în ruină cu ajutorul prietenilor și al străinilor, printre care și căpitanul german Wilm Hosenfeld, pe care îl cunoaște întâmplător pe când încerca să se ascundă tocmai într-o clădire care avea să devină comandamentul central al germanilor.

Memoriile lui Szpilman sunt evocative, ororile războiului fiind relatate într-un stil simplu, pe deplin onest, pianistul recunoscând depresia încercată, dar și dorința de supraviețuire, acesta povestind că pâinea cu mucegai și apa cu insecte erau o binecuvântare pentru el în acele timpuri. Nu doar povestea sa este perturbatoare, ci și micile istorii ale evreilor pe care îi întâlnește în calea sa. Una dintre cele mai evocatoare scene ale volumului este cea a evacuării orfelinatului condus de Janusz Korckzak, când copiii urmau să fie luați fără însoțitori, dar îngrijitorul lor alege să nu îi abandoneze: „Voia să le facă plecarea mai ușoară. Le-a explicat orfanilor că trebuie să fie bucuroși, pentru că merg la țară. În sfârșit, puteau schimba zidurile apăsătoare, respingătoare cu poieni în care creșteau flori, cu izvoare în care să se poată scălda, cu păduri, unde sunt atât de multe afine și ciuperci. Le-a cerut să se îmbrace ca de sărbătoare și, așa frumos gătiți, s-au aliniat cu bucurie doi câte doi în curte. / […] / Cu siguranță, chiar și în camera de gazare, când Zyklon B strângea deja laringele copiilor, iar frica lua locul bucuriei și speranței în inimile orfanilor, Bătrânul Doctor le-a șoptit, cu un ultim efort: «Nu-i nimic, copii! Totul o să fie în regulă…», ca să-i cruțe pe micuții aflați în grija lui de spaima trecerii de la viață la moarte.” – pp. 116-117. La această scenă se adaugă numeroase altele, precum scena în care un copil moare în brațele lui Szpilman, cea în care doi oameni se bat pe o oală de ciorbă, cea în care trupurile evreilor sunt călcate cu mașina de soldați, ori cea în care o femeie își ucide involuntar copilul.

Între toate aceste povești brutale se ascunde și un licăr de lumină în prietenia care se naște între pianist și un ofițer german care îl ajută pe Szpilman să se ascundă în ultima perioadă petrecută în Varșovia ocupată. Scena în care evreul cântă la pian pentru german subliniază întâlnirea dintre două lumi conflictuale în care arta pare să mai salveze ceva: „Când mi-am pus degetele pe claviatură, tremurau. De data asta, trebuia să-mi răscumpăr viața cântând la pian. Nu mai exersasem de doi ani și jumătate, degetele îmi erau înțepenite, acoperite cu un strat gros de murdărie, iar unghiile erau netăiate din ziua în care arsese clădirea în care mă adăposteam. Camera în care se afla pianul era, ca majoritatea încăperilor din oraș, fără geamuri la ferestre, iar ciocănelele instrumentului se umflaseră din cauza umezelii și opuneau rezistență la apăsarea degetelor pe clape. / Am început să cânt Nocturna în do diez minor de Chopin. Sunetul sticlos, metalic, produs de instrumentul dezacordat, umplea apartamentul gol și casa scărilor, plutea deasupra ruinelor caselor de pe cealaltă parte a străzii, întorcându-se ca un ecou mut, trist. Când am terminat, tăcerea care domnea în oraș devenise parcă mai surdă și mai înspăimântătoare.” – p. 214. După terminarea războiului, pianistul avea să îl caute pe ofițerul german care l-a salvat într-unul dintre lagărele de prizonieri, pentru a obține eliberarea acestuia, însă încercarea lui de a-l găsi pe Wilm Hosenfeld avea să se dovedească târzie întrucât acesta fusese mutat, germanul murind după șapte ani în Rusia.

Dincolo de toate acestea, memoriile lui Szpilman sunt și despre supraviețuirea în singurătate și despre păstrarea lucidității într-o lume care se destramă. Chiar autorul se confesează în acest sens, spunând către finalul volumului că pentru a supraviețui trebuia să fie „absolut singur” – p. 220.

Volumul este marcat de tragism și nu este recomandat decât celor care se pot confrunta cu ororile celui mai aprig război care a avut loc în istoria omenirii. La fel de tragice sunt și  jurnalul lui Wilm Hosenfeld și epilogul scris de Wolf Biermann în care regăsim explicații la textele scrise de pianistul evreu și de căpitanul german.

Din jurnalul lui Hosenfeld aflăm că ofițerul nu era simpatizant al doctrinei naziste, acesta reprobând acțiunile sângeroase ale compatrioților săi: „De ce Dumnezeu a îngăduit acest război înspăimântător, cu victimele sale teribile? / Mă gândesc la raidurile aeriene repetate, la spaima populației civile nevinovate, la tratamentul inuman aplicat deținuților din lagărele de concentrare, la uciderea sutelor de mii de evrei de către nemți.” – p. 243, în timp ce Wolf Biermann ne povestește că jurnalul comandantului german nu a fost publicat imediat după război pentru că imaginea unui nazist ca erou de război nu ar fi fost potrivită cu cea ce trebuia propagată după încheierea conflagrației. Același Biermann relatează despre rușinea „paralizantă” (p. 257) cu care se confruntă  cei care au reușit să supraviețuiască ghetoului și lagărelor: „Pe umerii lor se odihnesc munți de cadavre – prieteni, familie, propriii copii, aproape o națiune întreagă” (p. 257).

Ororile războiului ni se relevă așa cum au fost în această carte de memorii, care nu iartă nimic, fiind o lectură brutală, pe care cititorul o poartă cu sine mult timp după ce a închis volumul.

Ecranizarea cinematografică

Pianistul (2002) este o dramă de război biografică regizată de Roman Polanski, având scenariul scris de Ronald Harwood și fiind co-produsă de Franța, Marea Britanie, Germania și Polonia. Pelicula urmărește îndeaproape întâmplările din cartea de memorii omonimă, fiind deschisă de imagini alb-negru filmate în Varșovia înainte de începerea războiului, imagini însoțite de muzica lui Chopin, cântată la pian de actorul Adrien Brody, cel care îl interpretează pe Władysław Szpilman și care a fost răsplătit pentru acest rol cu Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.

Filmul este o oglindire pe ecran a memoriilor lui Szpilman, fiind la fel de evocativ precum cartea pe care se bazează. Regăsim de-a lungul peliculei scene emoționante precum îmbrățișarea care sugerează bucuria familiei Szpilman la aflarea veștii că Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei, scene abisale precum înălțarea zidului care separă ghetoul de restul Varșoviei, ori scene tulburătoare precum cea în care un copil moare în brațele lui Szpilman. Memorabile sunt și cea în care pianistul ia ultima masă cu familia sa, împărțind o caramea, sau cea în care pianistul caută o nouă ascunzătoare în Varșovia bombardată, mergând printre maldărele de ruine, unde avem de-a face cu sugestia dezastrului care se amplifică pe măsură ce cadrul se micșorează și pianistul devine din ce în ce mai mic, aproape imperceptibil între clădirile în ruină.

Nu numai Adrien Brody face un joc impecabil, ci și actorii secundari sunt pe măsură. Dintre aceștia se remarcă Ed Stoppard care îl interpretează pe Henryk Szpilman, fratele pianistului, acesta reușind să redea pe ecran un personaj ce detestă sistemul și care este gata să lupte pentru convingerile sale. Emilia Fox, în rolul Dorotei, exprimă credibil prin jocul său revolta în fața nedreptății, iar Roy Smiles este foarte bine ales pentru a-l interpreta pe antipaticul Itzhak Heller.

Decorurile și atmosfera sunt gri, întunecate, reușind să redea sentimentul că un sfârșit de lume se produce în viața personajului principal. Mai mult, scene cheie sunt însoțite de muzică abisală care amplifică tragedia trăită de evreii din ghetou, tragedie care este dezvăluită de numeroase ori pe ecran: în dansul din stradă, când evreii sunt puși să distreze soldații germani; în așteptarea din Umschlagplatz când evreii sunt tratați ca niște simple insecte; în cadavrele putrezite care zac în stradă, cadavre pe care camera este adesea centrată pentru a sublinia nenorocirea care are loc.

Pentru a realiza filmul, echipa a lucrat în mai multe locuri. Ghetoul din Varșovia a fost recreat în studio-ul Babelsberg, în timp ce scenele în care pianistul se întâlnește cu Hosenfeld au fost filmate în Potsdam. Tot aici au fost realizate și scenele în care are loc distrugerea spitalului. În schimb, numeroase scene care se desfășoară în oraș au fost filmate în Praga datorită existenței  multor clădiri potrivite pentru perioada ce trebuia reconstituită. Scena din Umschlagplatz în care evreii așteaptă să fie trimiși în lagăr a fost realizată în cadrul Universității de Apărare Națională din Varșovia.

Critica a receptat filmul foarte bine. Roger Ebert de la Chicago Sun-Times spunea că „prin faptul că Szpilman este arătat ca un supraviețuitor, nu ca un luptător sau un erou – ci ca un om care face tot posibilul pentru a se salva, și care ar fi murit fără noroc și fără bunătatea unor oameni care nu erau evrei – Polanski reflectă… cele mai adânci sentimente ale sale: că el a supraviețuit, cu toate că nu trebuia, și că mama lui a murit, ceea ce a lăsat o rană care nu s-a vindecat niciodată” (tr.m.). Michael Wilmington de la Chicago Tribune afirma că pelicula „este cea mai bună reprezentare dramatică a experienței Holocaustului, o afirmație puternică la adresa războiului, inumanității, și salvării prin artă, încât aceasta ar putea semnala salvarea artistică a lui Polanski” (tr.m.). A. O. Scott de la The New York Times spunea că Szpilman „ajunge să semene cu unul dintre clovnii existențiali sfrijiți ai lui Samuel Beckett, străbătând un peisaj sterp, bombardat, strângând la piept un borcan de murături. El este ca o replică dintr-o glumă cosmică caracterizată de o cruzime de neînțeles” (tr.m.).

La cea de-a șaptezeci și cincea gală a premiilor Oscar, filmul a fost răsplătit și cu premiul pentru cel mai bun regizor (Polanski) și premiul pentru cel mai bun scenariu adaptat (Harwood). Pelicula a fost inclusă în 2016 în topul celor mai bune 100 de filme ale secolului al XXI-lea realizat de BBC, un statut pe deplin meritat, căci filmul regizat de Polanski are toate atributele unei capodopere.

###

Despre autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind redactor-șef al revistei P(RO)EZIA și colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor).

A publicat un volum liric, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumul Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018).

Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, Argos, Echinox, eCreator.ro, EgoPHobia, Noise Poetry, O mie de semne, Parnas XXI, Postmodern, P(RO)EZIA, Puterea – Cotidian Național, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de povestiri, Revista de suspans, Select News și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Gomes Leal – poet al Satanei sau al lui Hristos? (2016), A fi sau a nu fi scriitor… (2017), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018) sau Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019). Poeme ale sale au fost traduse în limba spaniolă și publicate în Chile.

În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.

Blog personal: www.taramuridenicaieri.ro.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.