Eu sper doar ca venirea mea în Celelalte Cuvinte să fie privită obiectiv

[interviu cu Marius Pop, chitarist al trupei Celelalte Cuvinte]

de Sergiu Corbu Boldor

transcriere & editare: Luiza Mitu

Concert online Celelalte Cuvinte – Live la 360 de grade @ 21.03.2021, 20:00 EET

Sergiu Corbu Boldor: Marius, acesta este cumva primul tău interviu pentru Celelalte Cuvinte?

Marius Pop: Cam da. (zâmbește admirativ)

S.C.B.: Ai fost de la început în povestea Celelalte Cuvinte, dar acum ești în poveste ca muzician pe scenă. Cum vezi diferit din perspectiva aceasta?

M.P.: Îți dai seama că îmi este greu să fiu obiectiv pentru că raportat la piesele vechi – în capul meu ele sună cu totul altfel – dar, dacă aș schimba orice element de acolo cu ceva nou, nu ar mai suna a reperul pe care-l am în cap, reper cu care am crescut. Și nu e simplu. La piesele vechi ne-am străduit să schimbăm abordarea, mai ales că lipsește clapa și noi încercăm să contribuim cu cele două chitare. Lucrul acesta nu înseamnă că am completat a doua chitară în ideea că lipsește clapa, dimpotrivă, încercăm să facem our best cu cele două chitare.

S.C.B.: În orice caz, ceea ce am auzit sună extraordinar.

M.P.: …adică, și spun acest lucru din perspectiva mea de producător, mi se pare mult mai potrivit albumul „Armaghedon” cu două chitare. Poate și cu clapă, dar eu când eram în public și ascultam „Armaghedon” simțeam lipsa rifurilor de la cealaltă chitară când Călin intra în solo-uri. Probabil că și la Dream Theatre e aceeași poveste când domnul chitarist își face overdub-uri în studio, își trage rifuri peste solo-uri, ceea ce face ca instrumentul să sune agresiv; agresivitatea se cam pierde live în momentul în care n-ai două chitare. Acum, pentru albumul vechi și pentru „Armaghedon”, e foarte mișto cu două chitare; în restul pieselor, unde lipsește clapa, încerc cu tonurile pe care le folosesc să fac chitara să nu sune a chitară. Ceea ce vreau este să completez unele atmosferice, cum ar fi cele pentru piesele vechi, dau ca exemplu piesa „Nu-mi da tot într-o zi”. Și s-ar putea să sune altfel decât e obișnuită lumea.

S.C.B.: Ce anume folosești pentru atmosferice?

M.P.: La atmosferice am două delay-uri pe care eu le-am considerat opt: strymon, big sky și strymon timeline care sunt destul de scumpe amândouă. Combinația asta e foarte potrivită pentru că lasă loc de nebunii și de chestii psihedelice, experimente, tonuri. Ceea ce îmi oferă cele două delay-uri și reverbul, după părerea mea, sunt exact ce trebuie aici.

Dar, bineînțeles, păstrăm și structurile vechi, ceea ce cânta Radu Manafu, eu am preluat; încerc să emulez starea de atunci, terțele vechi pe care le foloseau pe vremuri, dubleuri, faze de genul ăsta. Adică it is more than funny, o fac chiar de plăcere. Îți dai seama că niciodată nu mi-am imaginat ca de la momentul în care eram amândoi tehnici la Celelalte Cuvinte să ajung să cânt efectiv cu ei. Pentru mine are o încărcătură emoțională supremă.

S.C.B.: Să știi că sunt puține cazuri în care să ți se ofere ocazia, ca artist, să cânți pe aceeași scenă cu tatăl tău artist.

M.P.: Da, și nu e simplu. Nu mi-e simplu nici mie, nici lui. Eu sper doar ca venirea mea să fie privită obiectiv, în sensul că dacă pentru compozițiile noi propun o direcție nouă sau ceva la care, să zicem, nu s-ar fi gândit Călin sau băieții, asta se întâmplă și pentru că sunt altă generație și pentru că probabil ascult alt gen de muzică decât ascultă Călin. Surpriza mea a fost să descopăr că am foarte multe în comun cu Marcel, pe zona muzicală. Marcel ascultă chestii foarte fresh și el este un om foarte obiectiv și uneori obiectivitatea lui deranjează. Dar asta trebuie să fie un producător: să fie obiectiv.

S.C.B.: Eu mă bucur foarte mult că ai apărut în peisaj; m-am jucat imaginar cu Luiza și am făcut radiografia trupei uitându-ne la coperta de la albumul „cu pene”; acolo s-a întâmplat ceva foarte interesant: după privire îți poți da seama ce rol joacă fiecare în familia Celelalte Cuvinte. Pe Ovidiu l-am trecut în categoria de păstrătorul prieteniei, el este liantul care ține împreună, Tinu este susținătorul, Călin este frontmanul, Marcel este creierul, iar tu acum ești un element fresh care nu poate decât să dea și mai mare valoare trupei.

M.P.: Și eu mă bucur că am apărut în peisaj. Secretul pentru ca o trupă să dureze este nevoia ca fiecare membru al ei să aibă un rol dincolo de cel muzical, un rol moral, un rol de echilibru. Și, așa cum ți-am zis, lucrăm intens la ideile noi, idei care sunt sedimentate și care sunt deja înregistrate. Spre exemplu clapele lui Tibi au trebuit scoase și reorchestrate piesele. Întotdeauna am încercat să mă îndrept înspre o direcție nouă, în sensul că unele piese le-am luat ca atare, nu m-am implicat să le modific structura sau să le propun părți noi. Dar la unele am simțit nevoia. Adică n-am executat treaba asta ca un mercenar și la unele piese noi chiar am avut îndrăzneala să le propun băieților niște schimbări pe care văd că le-au primit foarte bine, Marcel chiar râzând pe sub mustăți pentru că eram cumva pe aceeași lungime de undă.

S.C.B: Așa bucuros ca astăzi la repetiții nu l-am văzut de mult pe Marcel.

M.P.: E bine și e motivant, piesele sunt destul de complexe; Marcel, spre exemplu, mi-a arătat la un moment dat o linie foarte complicată, n-a fost simplu să o învăț, a trebuit să stau pe ea o oră s-o rumeg foarte bine. E și challenging dincolo de chestia asta, dincolo de piesele vechi care sunt cum sunt și pe care le cântăm cu plăcere, că doar am crescut cu ele. Acum așteptăm să vedem în ce direcție va merge pandemia și cum se va restructura toată treaba asta muzical. Eu cred că anul ăsta o să mai așteptăm.

 

…de fapt nu cred că e vorba de pandemie aici, e vorba de cum te dedici tu ca artist. Eu nu caut atât cuantizarea perfectă, cât caut starea pe care o pot avea cu o trupă.

S.C.B.: Noi, apropos de chestia asta, avem în plan să pornim turneele, diferența este că noi ne raportăm în multe cazuri la sub 50 de oameni.

M.P.: Oricum, cred că toți vom fi raportați la chestia asta. Relația intimă cu 50 de oameni o cunosc, că doar am cântat și jazz-uri și am făcut și fusion-uri și știu cum e și, culmea, când aveam 50 de oameni în public trăiam stări de emotivitate mult mai mari decât cu 10 000 de oameni. E mult mai intim, ești aproape de ei, îi simți acolo.

 

… sau poate n-a existat niciodată conceptul de industrie muzicală.

S.C.B.: Mie îmi plac foarte mult chestiile astea și mai nou cânt și pentru un om. Mă uit foarte mult după moment și după trăire.

M.P.: Este clar că pandemia ne-a schimbat atât de tare încât și pentru 50 de oameni e wow să cânți, chiar și pentru un om, de fapt nu cred că e vorba de pandemie aici, e vorba de cum te dedici tu ca artist. Pentru că dacă îți place cu adevărat ceea ce faci cânți și unui singur om. Dacă o faci din alte considerente, cum ar fi cele financiare, nu mai găsești sens să cânți.

S.C.B.: Marius, care e diferența dintre ceea ce cântă Celelalte Cuvinte și ceea ce cântă alte trupe, evident și din punct de vedere tehnic. Te întreb pentru că mă aștept să-mi răspunzi în funcție de ce consideri că ai observat tu pornind studiul pe muzica lor.

M.P.: Mie îmi pare că fiecare are tehnica lui; adică eu vin dintr-o lume în care am cântat fusion cu unul dintre cei mai mari instrumentiști din Europa, Federico Malaman sau Dali Mraz, dar, în aceeași măsură, pot să spun că e la fel de challenging și aici. Diferența între trupe poate să fie acuratețea. Bineînțeles că fiecare studiază acasă, asta se vede în cântare; eu nu caut atât cuantizarea perfectă, cât caut starea mișto pe care o pot avea cu o trupă. S-a întâmplat să cânt și cu trupe din București sau cu artiști unde cântarea a fost perfectă, dar, de simțit, ca emoție, nu am simțit absolut nimic. Din acest motiv spun că nu caut cuantizarea perfectă, ci practic spun că asta e diferența: unele trupe sunt foarte exacte, mișto, unele trupe poate nu sunt atât de exacte ca timing; poate unii dintre noi nu studiază nouă ore pe zi la instrument. În categoria asta pot să fiu inclus și eu, nici eu nu mai stau opt ore pe instrument din cauza mixajelor și a producției. Îți dau un exemplu, acum am tras multe ore, pentru Oliver Zisko, piesa unde e invitat Anthony Crawford și Derek Sherinian, am stat aproximativ două săptămâni în studio, timp în care n-am putut să pun mâna pe instrument. Practic aici se produce diferențierea, în orele de studiu. Dar emoția este o chestie nativă. Ești sau nu ești făcut să emani emoție. Asta o ai sau nu o ai, poți să studiezi cât vrei tu.

S.C.B.: … Celelalte emoții. Marius, cum vezi tu viitorul Celelalte Cuvinte?

M.P.: Sincer, în viitorul apropiat pe care mi-l doresc pe termen lung, și spun asta pentru că pandemia m-a dezobișnuit să gândesc pe termen lung, îmi doresc foarte mult să se termine albumul cel nou, se lucrează de foarte mulți ani la el și o să încerc să contribui cât pot de mult ca să grăbesc procesul tehnic de asamblare a lui și aștept să pornească cântările, aștept să avem cântări, aștept ca respectivele cântări aniversare să fie un wow pentru minuscula industrie muzicală românească, dacă mai există, sau poate n-a existat niciodată conceptul de industrie muzicală și o spun pentru că marii artiști, în mod normal, într-o țară normală, ar fi trebuit să trăiască din turnee pe bilete, ceea ce nu ne oferă România. Este țara atât de mică încât mi-e greu să o numesc industrie muzicală; într-un an de zile de câte ori te poate vedea același oraș ca să nu se plictisească de tine? Noi, ca artiști, am beneficiat de chestia asta pentru că existau, pe lângă turnee, party-uri private, primării, încasam bani, dar nu este normal. Mie nu mi se pare normal să trăiești din primării și din bani publici. Nu este o normalitate.

 

S.C.B.: Din ce am observat eu în pandemie chiar ei sunt cei care au căzut.

M.P.: Da, normal, au căzut, dar uită-te, de exemplu, că la doar câțiva kilometri distanță, în Ungaria, oamenii sunt obișnuiți să plătească bilet, să-și facă turnee, să cumpere merchandise, e un pic altfel, e o chestie de mentalitate. La noi în țară, oricât ar vorbi lumea de el, Smiley chiar a încercat să facă chestia asta, ultimele două turnee au fost foarte puternice, cu investiții, cu bilete, cumva i-am obișnuit pe oameni, dar, dacă ar fi să mă bazez doar pe ceea ce este normal, pe vânzarea de bilet, nu putem să o numim industrie muzicală.

 

Ceea ce aduce nou albumul este low end-ul pe chitară

S.C.B.: Apropo de ceea ce spui, am făcut un calcul cu un coleg, cândva demult, și, pentru o trupă medie care să cânte de două ori pe săptămână și care să aibă un salariu mediu, biletul ar trebui să fie 100 de lei. Asta în cazul trupelor care sunt aproape necunoscute. Dar să revenim la albumul cel nou, ce aduce el diferit?

M.P.: Este destul de progresiv albumul, este cântat jos, aduce low end foarte mult. Pentru că de când am început să repet cu băieții și am adus seven string-ul, care era prăfuit în industria muzicală pop românească, am început să-l detunez, să-l las foarte jos. Mi-am dat seama și Marcel mi-a confirmat, zâmbind pe sub mustăți, că asta s-ar putea să fie o soluție pentru a aduce ceva nou. S-a cântat bine până acum, dar ca element de noutate s-au adus inserțiile de djent music, de cum sunt Periphery, de exemplu. Ca să-ți răspund la întrebare, ceea ce aduce diferit albumul este low end-ul pe chitară, deci ca și sonoritate, ca și frecvență cu siguranță o să meargă foarte jos albumul. Cumva e ciudat: o să fie și agresiv și muzical. Sunt două extreme foarte clare.

S.C.B.: Dar la Celelalte Cuvinte au mai fost 7 corzi?

M.P.: A mai folosit Călin 7 corzi, dar nu și-a dezacordat La bemol în Si bemol.

S.C.B.: Și tu cum l-ai acordat?

M.P.: La bemol, e cea mai joasă notă, e jos rău, dar cumva sună foarte fain. E foarte ciudat că dependența asta de low-end îți creează o sete și mai mare și acum mă gândesc că ar trebui să meargă chitara și mai jos, se pare.

S.C.B.: Treci pe bass.

M.P.: Djenterii renunță la bass și iau chitare cu 8 corzi.

S.C.B.: Ce înseamnă djenter mai exact?

M.P.: Djent music este un fel de progressive rock, dar detunat cu măsuri compuse. Se cântă agresiv cu vocea.

S.C.B.: Mie îmi plac Animals as Leaders.

M.P.: Și ei cântă un fel de djent music și jazz fusion dacă vrei, adică e o paletă foarte versatilă. Asta cred eu că aduce nou albumul ăsta. Aduce mici chestii, să nu-ți închipui că-i djent, dar faptul că unele rifuri sunt cântate așa jos te poate duce cu gândul la așa ceva. Mie îmi plac și piesele de pe „Armaghedon” care sună foarte bine în două chitare detonate și încercăm să aducem elementul ăsta surpriză. Sper să reușesc să-l conving și pe Călin să cânte pe 7 corzi sau poate îl conving să cânte pe chitara mea cu șapte corzi ca eu să trec pe opt; deja am vorbit cu Marcel și a comandat o chitară cu opt corzi.

 

Întotdeauna asta am căutat, cum să fac să fie aerisit ceva care aparent este foarte încărcat

S.C.B.: Înainte de a ajunge la tine l-am vizitat și pe Radu Manafu care mi-a pus niște piese cu pian de la Celelalte Cuvinte și apoi mi-a pus una fără pian. Mi s-au părut foarte diferite, sincer eu am crezut că e mâna ta acolo și l-am întrebat cine le-a masterizat. Mi-a răspuns că pe ambele le-a masterizat Marcel, doar că o variantă este cu pian, iar cealaltă cu două chitare.

M.P.: Da, se schimbă puțin.

S.C.B.: E diferență, s-a curățat.

M.P.: Așa este. Eu urmăresc practic să văd cum pot să mă strecor prin multele note de la tobe astfel încât să fie aerisit. Întotdeauna asta am căutat, cum să fac să fie aerisit ceva care aparent este foarte încărcat. Dar trebuie să vezi, e la fel ca-ntr-o conversație; când cineva vorbește foarte mult, îl asculți. Dacă Tinu vrea să folosească la tobe toate tomurile eu mă strecor printre notele lui ca să-l ajut să-i iasă acele elemente în evidență.

S.C.B.: Mi-ai zis odată de mult, și eu am ținut-o minte, am practicat-o, am folosit-o, am urmărit-o și astăzi ai repetat ideea, plângându-mă la tine: Marius, uite că x din trupă nu cântă cum ar trebui, iar tu mi-ai răspuns: „important e că sună trupa.”

M.P.: Da, mă refeream la starea pe care o transmite o trupă. Ți-am zis, imaginează-ți că întotdeauna există bârfa satului sau bârfa orașului: „Ăla e așa cu instrumentul, ăla e ordonat, ăla e dezordonat.” Dar, într-o trupă, dacă înlocuiești o stare cu un interpret care se bazează doar pe perfecțiune, un instrumentist care doar cântă perfect și atât, dar nu are stare, nu are suflet pentru asta, trupa nu are nimic de câștigat. Și asta am experimentat-o cântând cu foarte mari artiști de afară. S-a întâmplat să poată să nu vină unul dintre instrumentiștii celebrii la care ne așteptam noi să vină și a fost înlocuit cu cineva care nu e atât de celebru, dar care avea stare; ne completam mult mai bine ca stare. Poate nu era așa de bun cu instrumentul ca și cel care trebuia să fie inițial invitat, dar împreună sunam mult mai închegat. Pe scurt, îi plăcea muzica. Altfel spus, dacă tu cânți cu cineva căruia îi place muzica ta versus cineva căruia nu-i place muzica ta și doar o execută, nu-i un câștig. Este o pierdere, nu te poți baza pe acel mercenar, dacă e să o luăm așa.

S.C.B.: Și eu am testat tot felul de situații, iar concluzia este că trebuie să fie iubire ca-ntr-o familie, pentru că, până la urmă, o trupă este o familie.

M.P.: Altfel n-o să iasă niciodată treaba.

S.C.B.: Mă bucur că aprobi, ceea ce am spus sunt învățăturile primite de la Celelalte Cuvinte, adică le-am luat mereu ca model prietenia și, bineînțeles, o mulțime de situații văzute, trăite și așa mai departe. Marius, tu știi că eu veneam în Oradea și mergeam la magazinul de muzică numai ca să te văd, știind că ești acolo?

M.P.: Dar tu îți amintești de basement-ul cu spirale de la Constanța, când căram amândoi scule pentru Celelalte Cuvinte?

S.C.B.: Sigur că-mi amintesc, am și poze de acolo.

M.P.: …am băut la sec două beri, eram terminați de la căratul amplificatorului de bass. Era cât un tunel. Da, ăsta-i (arată amplificatorul din sala de repetiții). În basement-ul cu spirale l-am cărat, n-o să uit în viața mea.

S.C.B.: Oare nu la același concert ne-am blocat în lift cu Călin care a intrat în panică?

M.P.: Nu mai țin minte. Nu, cred că eram plecat, aveam treabă. (zâmbește)

S.C.B.: Foarte pe scurt, ne-am băgat într-un lift, cred că a stat timp de 15 minute la un singur etaj. Călin a intrat în panică pentru că trebuia să ajungă la mașină, iar concertul urma să înceapă. Dar să revenim la începuturi. Îmi aduc aminte că te-am întrebat cândva când ai învățat tu să cânți la chitară și mi-ai răspuns că ți-a zis Călin 3 acorduri și asta a fost tot.

M.P.: Călin nu mi-a accesat foarte multă informație. Bine, nici nu a insistat să studiez, la fel cum nici mie nu-mi vine să insist să-i zic fiului meu: „ia chitara și cântă”. Nu, dacă își alege el e ok. Dar Călin având chitară, deși nu știam niciun acord, o luam și mă jucam cu ea.

S.C.B.: Ce vârstă aveai?

M.P.: Cred că eram în clasa 1, începusem să dau din corzi, dar habar nu aveam ce fac. Apoi cred că pe la vârsta de 11 ani, oricum, nu m-am apucat foarte devreme, am început mai intens. Îmi amintesc că prima trupă care mi-a plăcut, Rush, am ascultat-o la vârsta de 4 ani. A doua trupă pe care am ascultat-o, vorbesc de momentul în care deja fredonam instrumentul, a fost Neurotica. Cu muzica de la Celelalte Cuvinte am crescut efectiv.

S.C.B.: La Neurotica era la voce și bass Mihai Breazu, fratele lui Marcel Breazu, deci ai rămas oarecum în familie.

M.P.: Da, Neurotica și Rush erau două trupe total diferite. Rush cântau rock-ul ăla classic, iar Neurotica erau ăia moderni, nebuni. Îmi plăceau foarte mult, m-a inspirat muzica lor. După ce am auzit primul album, apoi pe cel de-al doilea, m-am mirat foarte tare, nu-mi venea să cred că se face așa muzică fresh în România. Din punctul meu de vedere ar trebui trecuți direct în cărțile de istorie de muzică românească pentru că au scos două albume senzaționale. Deci de pe la 11 ani am început cu instrumentul. Apoi am auzit Nirvana, Megadeth, exact ce era pe atunci în topuri. Era mainstream cumva. Apoi am mers pe un rock extrem, Meshuggah, eram deja cu alte chestii și aveam noroc cu Călin care îmi mai spunea 2-3 acorduri; i-am zis la un moment dat: „arată-mi și mie, mi-a arătat 2-3 trei acorduri, dar nu atât de intens încât să mă prindă și să vreau să mă dezvolt cu chitara la un nivel de solistică. Îmi plăceau rifurile, Rammstein; îmi plăcea să cânt rifuri, dar aveam cumva în instinct deja de mic să scriu muzică. Știu că în perioada aceea – ai mei erau divorțați și stăteam cu maică-mea – taică-meu vitreg avea mai multe casetofoane. Și așa m-am înregistrat, trăgeam chitara pe un casetofon, îi dădeam play la un casetofon, record la următorul și făceam overdube la două instrumente; de la unu la altul până când ieșea o chestie care suna rău pentru că pe atunci nu aveam tehnologia necesară. Dar instinctul de a scrie muzică îl aveam deja. Chiar dacă nu știam să cânt la instrument. Știam trei acorduri, dar aveam instrument. Apoi tot îi mai ziceam lui Călin: „hai, arată-mi și mie” și el îmi spunea: „dar tu n-ai urechi?” Și eu: „dar tu n-ai un solo?” și el: „dar tu nu ai urechi?” Și atunci stăteam și mă uitam la el, fredonam 3-4 chestii, îmi mai arăta el câte puțin, dar, repet, dacă e să numărăm orele de chitară nu știu dacă a stat o oră cu mine his all life. Apoi am avut foarte mare noroc în direcția asta pentru că eu îmi făceam vacanțele la Reșița.

S.C.B.: De acolo venim acum, ne-am văzut cu Ovidiu Roșu.

M.P.: Vacanțele de vară mi le făceam toate la Reșița. Acolo era prietenul meu Cristi Iakab, eu aveam pe atunci deja 15 ani.

 

Și aceea a fost prima casetă care m-a virusat complet în sensul că așa descoperisem jazz rock-ul

S.C.B.: Și tu, de fapt, unde ai crescut?

M.P.: Eu m-am născut la Reșița, pe la vreo 4 ani m-am mutat în Oradea, am crescut la Oradea, dar toate vacanțele le făceam la Reșița pentru că acolo aveam prieteni de când eram mic. Tot ce ținea de vacanțe se petrecea la Reșița. Mergeam cu străbunică-mea, ea m-a crescut, la restaurantul unde cânta Cristi Iakab; și ghici ce cântau: funk. Cântau funk. Mai dădeau și câte un jazz, bine, nu peste tot, era program de restaurant, se mai cânta o Santana, o chestie ca lumea să se simtă bine, dar mai scăpau câte un Stevie Wonder, pe care îl gemuiau gagiii la un nivel intens. Și atunci când l-am auzit pe Cristi, am zis: „mamă, cum cântă, wow!” După ce l-am văzut pe Cristi am făcut un schimb cu toboșarul lor, eu aveam niște bețe de tobă pentru că trăsesem cu trupa Gral în perioada respectivă, eram în studio.

S.C.B.: Atunci am apărut eu în Oradea…

M.P.: … dar stai că eu vorbesc de 1998 sau ʾ97.

S.C.B.: Dar cât a ținut Gral?

M.P.: N-a ținut mult, cred că vreo 4 sau 5 ani am cântat împreună.

Dar noțiunea de a înțelege ceea ce cânt pe chitară am descoperit-o după ce am găsit la un prieten de-al meu o carte scrisă de Marius Popp pianistul.

S.C.B.: Ultimul an al trupei l-am prins eu.

M.P.: Atunci înseamnă că asta a fost prin ʾ98. Nu-mi aduc bine aminte, nu vreau să vorbesc prostii. Deci după ce am luat câte informații am putut de la Călin, am ajuns în studio; acolo aveam niște bețe pe care scria jazz rock și m-am dus cu ele direct la tren înspre Reșița. De la tren străbunică-mea a mers acasă, iar eu m-am dus la ei la restaurant să-i văd, eram fan, și am făcut un schimb cu toboșarul, care mi-a zis: „îmi plac bețele astea, ce vrei să-ți dau pe ele?” M-am uitat în jur și am văzut o casetă: „ce casetă e aia?” Și mi-a răspuns: „Greg Howe”. „Dă-mi-o pe aia și facem schimb.” De Greg Howe doar auzisem. Și aceea a fost prima casetă care m-a virusat complet în sensul că așa descoperisem jazz rock-ul și când am descoperit Greg Howe am zis că gata, ăsta-i drumul. Mi s-a schimbat toată concepția despre muzică și atunci am avut o tendință de solistică, am fost autodidact; aveam un procesor care se numea digi tracker pe 3 și puteai să înregistrezi pe el doar 10 secunde. Îți dai seama că nu era cum e youtube acum, dai un click și-ți dă la turație minimă în aceeași secundă. Era o nebunie să ai așa ceva pe atunci. Eu aveam casete și înregistram de pe casetofon printr-o intrare de auxiliar jack mic, dădeam play, iar solourile nebune le dădeam încet și începeam să analizez notele chitariștilor. Apoi cântam notele, le învățam pe de rost și le găseam o explicație. Înțelegeam de ce s-au folosit și cum s-au folosit. Dar noțiunea de a înțelege ceea ce cânt pe chitară am descoperit-o după ce am găsit la un prieten de-al meu o carte scrisă de Marius Popp pianistul. Cartea se numește „Armonia aplicativă în improvizația de jazz, pop și rock.” Am studenți astăzi cu care țin cursuri pe skype și le recomand tuturor cartea, este foarte bună. Sunt foarte multe noțiuni acolo și, să revin la amintire, după ce am citit cartea,  – aveam un prieten bun cu care tot schimbam informații tehnice în Oradea – deja solo-urile pe care le învățasem pe de rost aveau sens, înțelegeam ce se întâmplă acolo modal, armonic; și astfel din toate acestea mi s-a deschis orizonul. Deci practic am fost autodidact. După ce m-am dezvoltat foarte mult muzical apăruse în Oradea Bader Oliver. Începusem deja să cânt și efectiv când mă întâlneam cu el îl întrebam cum să cânt. Și atunci m-am închis în casă și am studiat.

S.C.B.: Asta se întâmpla după Gral?

M.P.: Da, după Gral. Apoi Oliver m-a întrebat: „cum ai făcut la chitara aia?” și eu, către el, suprins: „tu mă întrebi cum am făcut la chitară? Tu, the God of guitars?” Și am sheruit cu el o experiență. Oliver m-a influențat foarte mult ca stil, pe lângă Călin, când deja intrasem în lumea asta a fusion-ului. Să știi că Oradea era foarte bine dotată, era Bader Oliver, era Bandi Balogh care cânta cu Joe Balogh și era o trupă care se numea Play Off. Bandi și în prezent mă uimește cu ce poate să facă pe chitară, este extraordinar. Eu am avut o concurență foarte mare, dar nici măcar nu vreau să o numesc concurență, au fost niște oameni care cântau jazz și eu eram mic, și nu aveam treabă cu jazz-ul, și mergeam la concerte în Oradea să beau o bere, puștan de 16-17 ani, și vedeam jazz fusion în fața ochilor mei, și am zis wow: „asta vreau să fac”.

Oradea, din punctul acesta de vedere, a fost orașul în care am întâlnit oamenii potriviți care să mă inspire. De la Călin m-am inspirat cu partea asta chitaristică și de compoziție. Oradea chiar a avut ce să-mi ofere ca să mă dezvolt.

S.C.B.: Dar Oliver mai cântă?

M.P.: Oliver m-a sunat chiar și din spital când a avut ceva probleme de sănătate. La el era un obicei să mă sune: „ce faci, Marius? Am sunat să văd cum mai ești.” Mă suna necondiționat, doar să vadă ce fac.

S.C.B.: Ce fain, câți te sună așa?

M.P.: Da. Știi că Oliver s-a călugărit? Când am aflat eram: „what the hell?” A plecat în Ungaria, chiar azi am primit ceva video cu el, e cu barbă[1]. Să nu-l recunosc, cred că are 60 de ani. Printre oamenii care m-au influențat ca și jazz-iști era și Cristi Moldoveanu, care cânta cu el, mă rog, Cristi Moldoveanu este un mare pianist care și-a făcut viața pe party-uri, deci dacă tu îl vedeai la party-uri, cânta și la nunți, nu ți-ai fi imaginat niciodată în viața ta că este un tip care a terminat în București la secția jazz, avându-l profesor pe Mircea Tiberian.

S.C.B.: Orădean?

M.P.: Da, chiar acum l-am chemat și am tras cu el o piesă. L-am chemat și m-am gândit: „ca pe vremuri cântă, incredibil de bun gagiul”. Acesta a fost practic parcursul meu. Așa că îți dai seama ce valoare sentimentală are pentru mine că m-am reîntors în orașul de origini.

Nu mi-a fost simplu să iau decizia asta. O să fie un nou normal, o să fie un restart la tot.

S.C.B.: Tu cum ai simțit chestia asta cu mutatul din București? Tu vii chiar din mainstream și ai intrat în underground-ul adevărat. Mă rog, te-ai plimbat prin toate genurile, nu doar ai fost și ai venit.

M.P.: Nu mi-a fost simplu să iau decizia asta. Eu am urmărit un virusolog, Michael Osterholm, care deja din februarie prezenta ce urmează să se întâmple. În momentul în care l-am ascultat pe el și mi-am imaginat ce urmează să se întâmple, am stat cu Adriana, soția mea, de vorbă și i-am spus: „nu trebuie să-mi dai un răspuns acum, gândește, uite cum stă treaba, eu cred că ar fi foarte safe să plecăm departe de București.” Dacă mă întrebai acum 5 ani dacă vreau să mă întorc în Oradea nici nu te-aș fi auzit și probabil aș fi zis: „Eu, Oradea, nici nu vreau să aud. Aici mișcă, în București se-ntâmplă tot, se mișcă tot.” Acum nu se mai mișcă. Și nici n-o să se mai miște. Și oricum s-au schimbat multe, o să fie un nou normal, o să fie un restart la tot. Adică o să fie un restart atât de mare încât va conta doar să fii bun. Nu mai are niciun sens treaba asta cu unde stai.

 

 …cred că până-n 25 de ani există un hormon în corpul nostru care ne face să vedem lucrurile ca o nemurire.

S.C.B.: Și ai un milimentru de părere de rău?

M.P.: Nu, în momentul ăsta nu, pentru că viața mi se pare că e atât de scurtă; adică până acum aveam conceptul acesta de nemurire. Nu știu, cred că până-n 25 de ani există un hormon în corpul nostru care ne face să vedem lucrurile ca o nemurire, pur și simplu n-ai conceptul de nemurire în tine și acum, când îmi dau seama cât de scurtă e viața, o singură chestie contează: copilul. El este prioritar. Asta nu înseamnă că ceea ce făceam în București n-o făceam cu plăcere, dar n-o făceam cu aceeași plăcere cu care o fac aici; adică să stau în studio efectiv, să fac o piesă pentru albumul meu, nu să lucrez pentru client. Eu plăcerea aceasta nu am exprimentat-o. Oricum, vreau să-ți spun că cine susține că a avut de lucru pentru clienți în pandemia asta, minte. Eu, cel puțin, m-am redescoperit pe mine în pandemia asta și nu-mi pare rău că a venit.

 

…mainstream-ul nu o să mai vorbească. N-o să se mai merite.

S.C.B.: Am pomenit la un moment dat în dialogul nostru cuvinte de genul: industrie și așa mai departe, așa că te întreb: financiar cum stă treaba? Schimbul financiar din București încoace, înspre Oradea, este vizibil sau nu este vizibil?

M.P.: Mulți nu au sinceritatea în ei să vorbească de treaba asta financiară, nu știu, parcă e o chestie a românului: „mamă, să nu zic cât câștigă ăla.” Financiar, dacă ție ți se pare normal, îți spun următoarea chestie, zic așa, în general, am niște prieteni care în Oradea au cântat la nunți. Cei care au cântat la nunți au încasat bani mulți. Eu care am stat în București și am cântat cu cel mai mare pop star din industria muzicală românească, nu am ajuns la sumele care se câștigă la nunți și asta spune tot. Deci, până la urmă, gândește-te despre ce industrie vorbim pentru că din nunți în țara asta s-au făcut mult mai mulți bani decât în industria muzicală românească. Bine, vorbesc acum în calitate de instrumentist, dar sunt conștient că în calitate de instrumentist nu lucrez chiar ieftin cu mainstream-ul și, cu toate astea, nu am ajuns la sume exorbitante. Cam asta pot să spun; financiar e pentru mine mult mai safe aici pentru că aici am casa mea construită de părinții mei și, când zic părinții mei, mă refer și la cei care nu au legătură de sânge cu mine, pentru că fiecare m-a ajutat cum a putut. Este mult mai safe pentru mine aici și nu mai trebuie să fac banii pe care îi făceam în București, cheltuielile sunt mult mai mici aici. Taică-meu vitreg are o fermă, dar doar pentru noi, doar pentru familie, nu face comerț din chestia asta, e doar pasionat de animale. Pentru mine asta înseamnă mult mai mult decât să stau în București să câștig mult mai mulți bani. Adică, dacă stai să mă întrebi acum, nu văd un viitor în care eu m-aș reîntoarce la București. Văd un viitor în care poate m-aș sui în mașină și m-aș duce, aș pleca de la Ungaria în sus prin Cehia, să mai merg la câte un festival prin Iugoslavia sau m-aș mai duce în Italia, adică giguri mici, până-n 100 de oameni, cam așa m-am gândit, cam așa văd eu viitorul. Asta se va întâmpla, mainstream-ul nu o să mai vorbească. N-o să se mai merite; după ce ai luat 10 000 euro pe concert mai mergi tu pe 3000? Să nu câștigi nimic? Nu, mai bine stai acasă că ai deja 40 de ani.

S.C.B.: Sincer, eu cred că dintr-un anumit punct de vedere, și nu are legătură cu cel financiar, pandemia asta are legătură cu foarte multe avantaje pentru întreaga cultură și artă pentru că a făcut o selecție masivă. Din păcate pe cei care au fost setați strict financiar tocmai pe ei i-a taxat primii. Iar pentru ceilalți, îi dau ca exemplu iarăși pe Celelalte Cuvinte, ți-e mai mare dragul, ai timp să stai să cânți, să studiezi, să inventezi chestii.

M.P.: Acum să vedem cum se va imuniza tot și abia apoi să vedem care vor fi direcțiile și cum va reacționa lumea la chestia asta; dacă, într-adevăr, faptul că ne-a ținut în casă pandemia asta, a folosit-o fiecare în sens spiritual de redescoperire. Asta e întrebarea, de fapt.

S.C.B.: Da, asta e zona, ce bine că ai verbalizat-o tu.

M.P.: Și-n București, ca să mă întrețin din chestia asta, n-am făcut numai live performance cu un singur artist, am făcut cu mai mulți artiști; am făcut și studio, și producție, și video, și cursuri de masterclass cu studenții. Din punctul acesta de vedere nu am pentru ce să mă plâng. Același lucru îl fac și-n Oradea, iar în Oradea ca să supraviețuiești din artă chiar trebuie să știi să faci multe chestii. Eu, la un moment dat, am ajuns să trăiesc și frustrarea faptului că am făcut pentru toți, dar pentru mine nu. Eu simt, eu trăiesc asta.

S.C.B.: Dar ai mai mult timp pentru tine.

M.P.: Am timp, dar uită-te, de exemplu și pe Celelalte Cuvinte i-am pus pe primul plan, nici măcar nu m-am pus pe mine, eu trebuia să trag să continui cu albumul meu de fusion la care deja lucrez. De doi ani tot zic că lucrez și am doar 3, 4 piese gata. Vreau să-l termin, dar, în loc să mă apuc de asta, azi la repetiții am venit cu o piesă gata pentru Electrocord. M-am apucat sâmbătă de ea, duminică i-am dat un play și luni dimineața am tras-o și le-am propus băieților părți. Deci cam așa e, să zic, cu frustrarea. Cum trăiești din chestia asta? Dacă te segmentezi în multe direcții ai șanse să supraviețuiești. De trăit bine nici cei care cântau la nunți nu mai trăiesc bine.

S.C.B.: Revin la cronologie, după Gral ce a urmat?

M.P.: După Gral a urmat Thamyras, la început fără formula cu Călin, adică am început doar eu cu băieții, cunoscându-l pe Vladi Săteanu și având un punct comun numit: progresiv. Am început să facem progresiv, ne plăcea schema asta foarte mult și apoi a intrat și Călin în schemă. Călin a intrat pentru că, de fapt, el avea nevoie de o trupă de susținere pentru ideile lui, idei care mergeau în altă direcție. Adică aveau nuanțe de progresiv. De unde a pornit ideea asta? Eram trupa lui de spate și ideea a pornit de când se deschisese clubul Lords din Oradea unde am cântat coveruri. Era de Paști și atunci a zis Călin: „stai puțin, dacă există o trupă de spate de ce să nu materializez eu piesele mele pop rock, care probabil n-ar fi fost acceptate și oricum nu erau potrivite pentru Celelalte Cuvinte? Și am făcut filmul, am făcut Thamyras, s-au tras piesele. Din păcate nu am avut un promoter care să promoveze materialul și să facă să se întâmple ceva cu el. Ceea ce s-a întâmplat a fost că a devenit o amintire de familie, de sertar, dar care până la urmă a fost distribuită pe net, însă mult prea târziu după părerea mea.

S.C.B.: Mie mi-au plăcut foarte mult Thamyras. Între rockerii mai pasionați circulau cd-uri copiate și răscopiate cu Thamyras, tu nu știai lucrul ăsta și nu cred că te așteptai la asta.

M.P.: Nu, acolo la Thamyras, ți-am spus, singura piesă pe care eu am scris-o a fost „Ascultă-mi inima”.

S.C.B.: Păi e cea mai bună dintre ele.

M.P.: Thank you!

 

Ne stimulăm reciproc. Eu că descopăr chestii noi la ei, ei că vor să facă chestii noi.

S.C.B.: Dar pauza pe care au avut-o la un moment dat Celelalte Cuvinte ți-o amintești?

M.P.: Da, aveau ei chestia asta cu pauza, să reconfigureze, dar cel mai important e să reușești să ții trupa pe picioare, chit că fiecare mai are proiecte separate. Și eu mai am proiecte separate, cu albumul meu de fusion și colaborările pe care le mai am, adică și eu sunt băgat în alte chestii, dar cumva trebuie să facem să funcționeze și să lăsăm vibe-ul să fie așa cum trebuie.

S.C.B.: Să știi că astăzi la repetiții am găsit un vibe incomparabil cu ce știam.

M.P.: Ne stimulăm reciproc. Eu că descopăr chestii noi la ei, ei că vor să facă chestii noi.

S.C.B.: Știi ce mi-a mai plăcut foarte foarte mult? Ai o influență puternică aici pentru că au încredere toți în tine; spre exemplu, dacă-i sugerezi lui Tinu să-și pună triggere, își pune; l-am auzit astăzi că vrea să-și schimbe tonul, îi place mai mult cel propus de tine.  

M.P.: Mă bucur că există un feedback de genul. Dacă și ei și eu suntem open-minded o să funcționeze mult mai bine treaba. Nu trebuie să tratăm lucrurile ca într-o căsătorie nereușită de 40 de ani în care nici măcar nu-ți mai propui să încerci. E un nou început, pentru mine e un nou început și pentru ei la fel pentru că pot să experimenteze nebunii; putem să experimentăm nebunii. Experiența pe care o am ca producător o să ajute și o să contribui la chestia asta cât pot de bine.

S.C.B.: Marius, cât de apropiat ești cu Radu Manafu?

M.P.: Nu suntem apropiați, dar îl simt parte din familie, pentru că el este parte din familia Celelalte Cuvinte.

S.C.B.: Radu Manafu este un tip care pe mine mă impresionează într-un fel foarte interesant, în sensul că abia așteaptă să se pensioneze și probabil știi că și-a cumpărat tot chitul de studio. Și cântă extraordinar de bine cu vioara după o pauză de 40 de ani. E senzațional.  

M.P.: Anul acesta Celelalte Cuvinte împlinesc 40 de ani și dacă s-ar face un turneu aniversar, ar fi senzațional să aibă timp să vină să cântăm. O să fim 3 chitare. Pentru că îți dai seama cum ar suna piesele alea legendare cu 3 chitare? Așa ar fi frumos.

Nu mai pun la suflet, iau totul super obiectiv. Și nu mă mai atașez de ideile pe care le zic.

S.C.B.: Tu nu te-ai certat cu Breazu niciodată? Ești singurul care nu s-a certat cu Breazu? (zâmbește)

M.P.: Știi care e faza, nici nu cred că o să mă cert pentru că fiind în industria asta muzicală și fiind înconjurat de tot felul de artiști care m-au pus în diverse posturi, nu mai pun la suflet, iau totul super obiectiv. Și nu mă mai atașez de ideile pe care le zic. Ți-am spus, am lucrat cu foarte mulți și noțiunea asta de rejected idea pe care o ai tu am cunoscut-o. O știu bine, de asta nu mai pun suflet. De exemplu, am tras acum pentru un tip din Cehia, mi-am dat seama că lucrează cu un producător foarte închis la minte, cu un individ care are un ego extraordinar și asta e o chestie destul de distructivă. Am tras cu el 3 track-uri, la al treilea take mi-a sugerat un început de note, i-am zis: „bine, zi-mi ce note vrei”, le-am cântat, cum să nu, deci era totul perfect mai puțin cele 4 note de început. I-am făcut, dar a ajuns la concluzia că, de fapt, îl vrea melodic. A mai propus o idee și când am văzut că intră într-un loop de nesiguranță, atunci chiar am renunțat. I-am spus că e pierdere de vreme și pentru mine și pentru el și mai bine își caută pe cineva care să fie potrivit pentru ceea ce dorește. Deci nu mai pun la suflet chestiile astea. Dacă e bună ideea pe care o propun pentru Marcel, pentru trupă, e ok, dacă nu e bună, nu o pun la suflet. Cel mai sănătos pentru orice trupă este să aibă și un proiect individual în care să-și descarce energiile așa cum simte și astfel trupa rămâne închegată.

S.C.B.: Mie mi se pare foarte sănătos și exemplul celor de la Byron, ei la un moment dat au făcut fiecare din trupă propriul proiect, dar tot cu colegii de trupă. E absurd să mai mergi la alții dacă este acolo o echipă, din familia ta, practic, care te poate susține. Ai mintea ta cu piesele tale care nu intră în trupă? Ia, fă-le. Puneți-le pe un album și gata. Sincer abia aștept să văd cum te implici pe albumul solo al lui Marcel.

 

A alege să cânți aglomerat e pur și simplu alegerea unei direcții.

M.P.: Marcel mi-a arătat foarte multe idei care sunt extrem de interesante…

S.C.B.: …și aglomerate. (zâmbește)

M.P.: Nu, vezi că el nu e fanul aglomerării neapărat. Știi care-i faza, toată muzica asta și mixingul și masteringul e o treabă atât de subiectivă. Sunt unii oameni care rezonează doar cu anumite frecvențe și nu ai ce să le faci. Eu, de exemplu, funcționez total altfel. De aceea o să-l las pe Marcel, eu o să propun doar sugestii pentru mix, master. N-aș putea să mă implic 100% sau dacă m-aș implica 100% aș face-o doar dacă mi-ar spune băieții: „gata, de azi tu te ocupi de tot”. Însă pentru că Marcel își dorește tare mult să facă producție încercăm să-l ajutăm astfel încât prin urechile lui, prin viziunea lui să iasă treaba foarte bine, adică deja știu că eu n-am intrat aici pentru că există un potențial producător și că, dacă el conștientizează că încercăm să-l ajutăm, o să fie pentru binele trupei. Deci a alege să cânți aglomerat e pur și simplu alegerea unei direcții. Marcel e foarte inventiv, uită-te la bassul lui (arată către bass), bass fără taste, corzi de jazz, deci el experimentează, el cumva încearcă să gândească treburile care nu s-au făcut. E un tip neastâmpărat, un builder, întotdeauna a fost un guitar builder, a schimbat electronica, tot, a zis: „hai să facem să fie altfel.”  Celelalte Cuvinte tot timpul au fost altfel, dacă stăm să dăm timpul înapoi, gândește-te cum a fost pentru mine când am auzit „Armaghedon” cum a sunat. Pentru un produs din România este net superior din punct de vedere al mixajelor comparativ cu ce se întâmpla la noi în țară pe vremea aceea. „Ispita” la fel.

S.C.B.: Și la cine a făcut masterizările astea două? Doi oameni diferiți, nu din trupă, așa-i?

M.P.: Nu, au participat și ei. Bineînțeles că Marcel, știind meseria asta, a participat ca și co-producție pe mix master. „Ispita” știu că a fost făcută de Alex Boița care avea foarte multă experiență. Era foarte ok. Cred că a fost primul album care a avut un producător din exterior, impus. Mi se pare un album după gusturile mele, fără să se supere nimeni din trupă, mie îmi place cel mai mult „Ispita” pentru că mi se pare cel mai ordonat, este cel mai curățat. Aglomerarea e unde trebuie, aerisirea e unde trebuie. Respiră albumul, are pauze, dar și asta e o chestie subiectivă, ți-am zis.

S.C.B.: Eu foarte mulți ani am pus în topul celor mai bune albume românești 3, dintre care Ispita e number one. Asta ca o concluzie tehnică. Și le-am comparat cu „Zalmoxe de la Sfinx și Cantafabule de la Phoenix. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult este că „Ispita e cel mai sincer. La celelalte s-au impus teme, idei, direcții. Iar Ispita a fost, și nu mă refer la ce a făcut producătorul, ce a mai tăiat, ce a mai adăugat, sugerat, ci la faptul că în albumul ăsta e, totuși, mintea trupei acolo, felul în care au gândit ei.

M.P.: Așa mi se pare și mie. Eu știu demo-urile de pe vremea aia. Așa se întâmpla, prima oară instalai demo, ei își instalau microfoanele, trăgeau demo, plecau cu el la București, producătorul asculta și zicea: „da, facem”. Și-ți trimitea o echipă. Boița, când a venit prima oară – gândește-te că la vremea aia se întâmpla asta în România – a venit cu studio mobil. Și au tras tot albumul într-o lună sau în 3 săptămâni. Nu era ca acum: „lasă că tragem fiecare de acasă.” Era alt vibe când știai că în luna respectivă ai înregistrări, te setai altfel, acum, de aceea durează lucrurile cât durează, că ai un god damn laptop și nu intri în carantina aia muzicală pe bune, să fii conectat numai acolo. Normal că era făcut cu suflet.

S.C.B.: Eu visez la astfel de întâlniri creative de trupă. Te aduni cu trupa și în 2, 3 săptămâni faci un album. După Thamyras au mai fost alte proiecte în care a participat careva din Cuvinte sau care are legătură cu Celelalte Cuvinte?

M.P.: Stai să-mi aduc aminte. Și eu am o memorie prăfuită. După Thamyras eu am colaborat o lună cu trupa Desperado. După ce m-am dus pe la Cluj am colaborat tot o lună, căci nu mergeau lucrurile, nu se aliniau nicicum, cu Andy Ghost și cu trupa Shekinah. Apoi m-am reîntors la Oradea și am stat destul de mult pe aici și cântam cu formule de jazz, adică am rămas local, nu prea aveam gânduri de plecat. Apoi am zis: gata, nu se mai poate, trebuie să-mi fac albumul și am început să scriu album, deja aveam ideile scrise, apoi am fost chemat de Marcel Moldovan la Smiley. Am intrat la Smiley și acolo s-au scurs 12 ani din viață. Imediat cum am intrat la Smiley în trupă eu deja aveam albumul de fusion pregătit și l-am și înregistrat rapid cu Marcel pentru că aveam o conexiune. La vremea aceea eram foarte apropiați.

S.C.B.: Despre care album e vorba?

M.P.: Marius Pop and The M-Theory. Apoi am zis, gata, deja mă pregăteam pentru albumul al doilea care să se numească doar M-Theory fără Marius Pop, adică am vrut să-l transform într-o trupă. De ce i-am zis Marius Pop? Pentru că simțeam nevoia să mi se promoveze foarte tare numele fiind pe atunci proaspăt calificat la guitar idle și numele meu apăruse și prin ziare și am zis că e bine să scrie Marius Pop pentru că M-Theory era un nume de care nu auzise nimeni. Și am făcut albumul; apoi am zis că fac M-Theory 2. Nu s-a mai întâmplat. După M-Theory am făcut albumul cu Călin In-fusion. Adică album solo abia după 10 ani am mai scos, în rest trăgeam numai pentru artiști de pop, alte priorități. După In-fusion cu Călin a fost albumul lui Damian Drăghici care a fost interesant, jumătate din el, cealaltă jumătate este trap și nu-l înțeleg. Apoi albumul lui Dali Mraz, acolo m-am implicat foarte intens, ca și cum ar fi fost albumul meu. Este un album care conține 12 piese și cred că eu am cântat vreo 7 sau 8, ceva de genul. Dar erau niște nume foarte mari pentru mine acolo. Era Anton Davidyants, care este un mega basist în lume, era Scott Kinsey, era să fie și Scott Anderson, Martin Miller, Federico Malaman, mulți, nu-i mai rețin acum pe toți și cam asta a fost discografia mea.

După Thamyras, adică după ce am intrat la Smiley în trupă, nu, a fost M-Theory, apoi Smiley, m-am implicat ca producător și chitarist în albumele lui Smiley, albumul lui Călin, Dali Mraz, am tras un album cu Oliver Zisko, tobarul pe care l-am luat în live – știm bine că „In-fusion” a fost integral creat cu VST-uri – cu care colaborez și pe care l-am chemat în „In-fusion”, și cam ăsta a fost parcursul. Bine, acum dacă stau să mă gândesc de ce naiba la 37 am o discografie așa de mică și acum nu mă refer, că ți-am spus, restul artiștilor cu care am tras i-am uitat, job is done, dar n-aș sta cu colecția în biblioteca mea să arăt: uite cu cine am tras albume, uite câte am făcut, pentru mine personal, ceea ce-mi vine să arăt oamenilor este ceea ce ține de spectrul fusion și când zic fusion mă refer la jazz, fusion, progresiv, asta îmi place.

S.C.B.: Turul ăsta știi ce am făcut, am umblat cu cavalul prin vreo 5 biserici catolice pentru că sunt goale, pentru că nu te sâcâie nimeni și pentru că au acustica aia formidabilă în care prefer să cânt pentru maxim 3 oameni, cei care au deschis ușile și cei care s-au nimerit întâmplător acolo. Se simte altfel muzica atunci când nu te condiționează nimic.

Dar voiam să te întreb de artiștii preferați de la noi din țară. Sau mai bine zis instrumentiștii.

M.P.: La noi în țară, dacă e să mă raportez la tinerele talente, ca să-i numesc așa, mă gândesc la Ovidiu Bolocan care-i chiar în Oradea și are 18 ani, un chitarist foarte bun; în București este un chitarist extraordinar, Cristi Copaciu, el are 21 de ani; la Cluj e Andrei Roșulescu, extraordinar chitarist. Ca trupe… uite, îmi place Vița de Vie, îmi plac proiectele pe care și le-a făcut Cezar Popescu din Vița de Vie cu Cosmin Lupu, Days of Confusion, ei au o trupă de metal de djent; Tibi Albu, un vocalist foarte mișto, Julie Mayaya, cu ea am cântat foarte mișto. Sunt foarte mulți care au viziune și avem nevoie de astfel de oameni.

Întrebarea mea este: ai fi ales banul dacă ți s-ar fi scurs 12 ani din viață?

S.C.B.: Tu nu vrei să mă întrebi nimic?

M.P.: Uite, te întreb ce ai face în locul meu. Acum că am ajuns la maturitate, să zicem că te-ai întoarce în timp și acum tu ești eu, ce ai alege acum, dacă ar fi să cânți cu un pop star sau să mergi la nunți local, să ți se ia 12 ani din viață, că practic asta e, adică în ăștia 12 ani se vede clar că m-am dedicat acolo, ce ai alege?

S.C.B.: Dacă țin cont de faptul că într-o altă versiune a vieții mele și eu am făcut cam același lucru, că și eu m-am dus în București să colaborez cu unii alții, pot să spun că nu-mi pare rău de absolut nimic.

M.P.: Nici mie nu-mi pare rău, îți dai seama, pentru că m-am dus acolo ăsta sunt eu, dar acum ce ai face dacă, hai să recunoaștem, pentru mine o recunosc, întotdeauna am realizat că jazz-ul nu e o chestie care să-ți aducă bani, întotdeauna poate am fost cu un pas în fața multor prestatori de jazz pentru că m-am gândit că jazz-ul vreau să-l cânt doar de plăcere și mă gândesc cum pot să fac bani ca să-mi permit să mă duc la un festival care să zicem e plătit prost. Eu am chef să cânt acolo și am chef să-mi plătesc colegii de trupă ca să fie mulțumiți, chiar dacă ar fi să scot bani din buzunarul propriu. Adică să mergi cu o echipă profi, să arăți profi la festivalul ăla. Întrebarea mea este: ai alege în continuare banul dacă ți s-au scurs 12 ani din viață?

S.C.B.: Mi-e greu să răspund pentru că acum clar nu aș mai alege asta, pentru mine este exclus. Sigur că da, banii sunt foarte importanți ca să te poți mișca.

M.P.: Într-un univers paralel ai alege banul, de exemplu? Te-ai gândit la consecințe, la cum te-ai modifica? N-ai mai avea barbă, ai fi la costum, ras în cap. Eu m-am imaginat într-un univers paralel, de asta îți zic. Mi-am imaginat că nu plec la București, că aleg o chestie locală, aici în Oradea, și că fac de 4 ori mai mulți bani decât aș fi făcut în ăștia 12 ani, la nunți, da, mi-am imaginat-o și apoi tot jazz aș fi cântat.

S.C.B.: Ai zis o chestie foarte mișto astăzi și anume că de mic ai avut intenția de a compune. Eu îmi aduc aminte că de când eram mic, să fi fost prin clasa I, mi-am zis: „când o să ajung mare o să-mi compun eu muzica mea preferată”. Îmi amintesc că am și făcut un colaj din cântecele de la grădiniță și am fugit entuziasmat acasă strigând: „mami, am compus un cântecel, ascultă-l!”. De aceea cred că intențiile astea creative le avem din fragedă pruncie. Ce facem cu ele și cum le dezvoltăm depinde și de oamenii care ne influențează pe parcurs, nu numai de calea pe care am alege-o fiecare dintre noi.

M.P.: Dar ai fi ales calea cealaltă, asta vreau să te întreb, dacă ai fi ales calea banilor.

S.C.B.: Nu.

M.P.: Eu aș fi ales calea banilor. Și știi de ce? Pentru că scopul e să-mi fac și muzica mea.  Imaginează-ți că, dacă, de exemplu, alegeam banul acum poate studioul îmi arăta altfel, poate chitarele nu erau 14, poate erau 30, printre care și din cele vintage, din 1960, cum ar fi un vender strato care acum costă 23 de mii de euro. Deci, până la urmă, indiferent de ce alegi scopul contează, chiar dacă ești pus în situația de a alege între un compromis și un alt compromis. Bine, nu zic că e un compromis pentru că am cântat cu Smiley, departe de mine gândul, eu doar ziceam de postura de a renunța la tine, să pierzi 12 ani din viață, care e o viață de om și te întreb: pentru ce? Și dacă ai fi ales altceva, cum ar fi fost? Dar ce înțelegem prin compromis? Ce înseamnă, de fapt, un compromis?

S.C.B.: Angajatul în ceva depinde de ce scoți tu la suprafață de acolo, potențialul financiar pe care îl poți investi să-i ajuți și pe alții.

M.P.: Uite, mulți îmi spuneau: „ce, bă, cânți cu Smiley, te compromiți”. Dar eu jazz-ul îl cântam de plăcere, nu-l cântam ca unul care a terminat conservatorul și care trebuie să cânte pentru că aia a învățat, eu îl fac de plăcere, fac necondiționat treaba asta, dar proiectele proprii întotdeauna le-am susținut din alte proiecte, adică munceam pentru asta. Am muncit ca să-mi iau 14 chitare, maică-mea murea, nu înțelegea de ce atâtea; că-mi place treaba asta, pentru asta am muncit. Și comparativ cu alți artiști de jazz care au trăit foarte nasol, nu dau nume, mie îmi plăceau sculele, eu am vrut dintotdeauna să am scule, să nu depind de alții, să am tehnică, tehnologie de cea mai înaltă performanță. Întotdeauna am fost obsedat de chestia asta. Dacă nu ai bani, uneori e foarte greu. E foarte greu să-ți ridici proiectul. Până la urmă compromisul e compromis, dar întrebarea e care e scopul final, la ce servește compromisul? Că, până la urmă, dacă îți atingi scopul nu cred că mai poate fi numit compromis.

S.C.B.: Din păcate sunt foarte puțini care înțeleg aspectul, adică lucrurile astea cine ți le spune la început? Te trezești cu o trupă, tânăr, entuziasmat, ce faci cu ea? Dai cu ea de pereți că nu știi că trebuie să te gândești la un scop, o gestionezi ca să trăiești.

M.P.: E o nălucă toată industria asta muzicală. Lumea crede că se ajunge ușor sus, dar e atât de greu.

Interviu realizat de Sergiu Corbu Boldor în cadrul turneului Cealaltă Unire, 25 ianuarie, 2021)

## Notă

[1] Azi, 25 ianuarie 2021, Oradea.

1 Comments

  1. Florin

    Tulai, Doamne, am ajuns să trăiesc de-am auzit că e problemă cu concertele în epoca Internetului!
    Nici nu mai trebuie inventată apa caldă și nici dată gaură la macaroană cu burghiu de 8 pen’ că au făcut-o alții! Se numesc Phish (nu Fish, cum am văzut eu în traducere la nu mai știu ce film american), care au transmis primul lor concert în Internet pe vremea când în România abia se introducea e-mailul, în 1997, iar prima transmisie 4K online din lume (am spus din lume, nu din muzică), tot ei au făcut-o, în 2018, când în România nu cred că era televiziune 4K!
    Acum, în pandemie, nu au concertat fiindcă nu au putut repeta (concertele lor sunt de vreo 4 ore, cu pauză la 2 ore), dar chiar și așa, în 2020 au donat 700000 (șapte sute de mii) de dolari! Cum? Din concerte! Mai exact, din retransmiterea prin Internet a unor concerte din diverse perioade, iar la fiecare concert, pe lângă prețul plătit de internauți ca să-l vadă, puteau face donații. Nu pentru trupă, ci pentru o organizație sau acțiune. La fiecare concert este menționat destinatarul banilor, ca omul să știe exact la cine vor ajunge banii lui. N-aș fi aflat de chestia asta (când m-am uitat nu scria în Wikipedia) dacă n-ar fi dat acces free la un astfel de concert (din când în când dau și acces free chiar și la concerte transmise în direct, dar te anunță doar cu câteva ore înainte de concert).
    Au, oare, Cuvintele nu pot da concerte transmise în Internet și cu acces pe bani? Sigur, nu 4K, (nici la Phish nu-și permit toți să plătească 4K, de aceea au transmisie și la alte calități, prețul fiind diferențiat), dar măcar SD și HD?
    A! Phish are propria platformă de transmisie, nu se încurcă cu față-n buci și nici cu conducta. E adevărat, ei n-au pornit în anii ’80 dintr-o casă de cultură studențeasca, ci dintr-o… cameră de cămin studențesc, iar până să ajungă cea mai importantă formație din anii ’90 (așa susține Rolling Stone) și trupa cu cele mai multe concerte la Madison Square Garden (doar Billy Joel și Elton John o depășesc; în 2017, în decurs de 16 zile a avut o serie de 13 concerte în respectiva sală, în care a cântat 237 de cântece, fără să-l cânte pe vreunul de două ori!) a fost nevoită să cânte și prin baruri (o dată chiar a închiriat unul fiindcă patronul n-a vrut să-i includă în program pe neica nimeni, iar concertul a fost rupere de utere! Se mai folosește expresia sau o fi sexistă?), și să deschidă concertele lui Santana… Pe finalul turneului ba unul, ba altul, ba toți au ajuns să cânte cu trupa lui Santana, că dacă te invită meșterul nu poți să refuzi!
    Sper ca măcar anul acesta să apară noul album, promis de Călin acum vreo 3 – 4 ani, dacă nu mă înșală memoria.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.