proză selectată din grupul “Proză şi eseuri” – facebook [prima selecţie]
de Erika Bloj
Uneori ai spune că sunt doar nopți. Te trezești cu perna lipită de obraz, părul într-o dezordine mondială, bașca te mai trage de buci și o migrenă. Plm, îmi pulsează jumătate de frunte, în timp ce cealaltă jumătate e amorțită ca mâna stângă după AVC. Nu, nu m-a electrocutat cordul, încă, dar sunt atâtea regine afectate! Lumea e înghesuită într-o ceașcă de cafea murdară pe fund. Futu-i, nici balele nu mai sunt ce-au fost. Am dâre albe pe obraz. Probabil vreo ciupercă ucigașă încearcă să mă termine. Sunt, de fel, o luptătoare. Mămăliga mă-tii, doar nu crezi că mor de bale?! Dimineața e așa și-așa… soare, glicina coaptă pe geam, un abur de cafea (din imaginația mea, că de altfel e un aparat de cafea care mă urăște). Pe nas am sânge. Pe nara dreaptă. Trec cu dezinteres peste acest aspect. Înaintez cu un ochi oarecum închis, accelerat pe scări în jos, în cămașă de noapte, sar peste câine, un golden care nu stă în propria-i bășină, înghit cu bere un coffetin, ultima năzbâtie a farmaciilor românești împotriva migrenei, apoi mă târăsc înapoi în pat (după ce mă împiedic iar de câine și da … dar, na). Lumea e la fel. Tâmpla îmi pulsează tot mai rar, mă liniștesc, îmi pun mâna pe frunte și în sinea mea îmi zic o mantră din aia care are în compoziție și cuvântul leuștean. Apoi, se coace ziua firesc. Oamenii fac ce trebuie să facă, se bucură, plantează dovlecei, cumpără grătare cu husă, ascultă muzici cu oooooo, speră că mâine… eu nu mai sper doar că mâine. Atât. Și undeva se ceartă niște politicieni pe o mână de pământ, unii îi zic pitica alții pitika. Nu-mi pasă. Aș vrea să mai văd marea înainte să mor. Să mă îmbăt pulbere, să vomit, să iau coffetin cu bere, să scriu poezii pe nisip și să nu-mi mai pese… lumea e un degetar prin care trece acul și te înțeapă fix în inimă.
Să nu vă aud că câr că mâr, da? Eu scriu ce vreau pe pagina mea, nu cer nimănui accept… lăsați-mă cu teoria roșiei coapte. Lumea e un degetar, doar că p*la deget