(phobia perennis)
de David Mândruț
În prezentul eseul vom încerca să delimităm o distincție fundamentală în cadrul filosofiei schopenhaueriene. Pe scurt, pornind de la noțiunea schopenhaueriană de negare a voinței de a trăi, concept fundamental al eticii acestuia, vom încerca să demonstrăm că această negare îmbracă o structură duală, respectiv putem afirma existența unei negări a voinței pasive sau defensive, dar și a unei negări a voinței active sau ofensive. Vom vedea în cele ce urmează cum se conturează această distincție, însă în primul rând va trebui sa oferim o cât de vagă idee asupra a ceea ce înseamnă voință în metafizica lui Schopenhauer, pentru a ajunge mai departe și la conceptul de negare a voinței (de a trăi), concept fundamental, încă odată, al eticii acestuia.
Voința pentru Schopenhauer, mai exact voința de a trăi, este esența fiecărei ființări particulare, a fiecărei entități din univers, dar și a fiecărui invidiv din orice specie. Mai mult, voința își întinde tentaculele atât în domeniul organic, cât și în cel anorganic. Pentru filosoful pesimist, chiar și o piatră, un fulger sau un râu pot poseda voință. Dar ce vrea voința de fapt? Voința vrea ca noi să trăim chiar și în cele mai vitrege condiții, să facem orice pentru a ne menține existența. De aceea, afirmă același filosof mizantrop că arma cea mai puternică a voinței de a trăi este chiar instinctul sexual, fiindcă prin el, voința este pasată de la o nouă generație de invidizi, voința venind, după Schopenhauer, din partea tatălui, iar intelectul, din partea mamei.
Relația dintre voință și suferință sau mizeria existenței devine evidentă în cele ce urmează. Suntem chinuiți în continuu de dorințele insațiabile ale voinței, fără ca noi să le putem satisface și gratifica tot timpul, filosoful în acest punct anticipând principiul plăcerii freudian, mai exact acel hic et nunc (aici și acum) inerent lui. Voința de a trăi dorește să fie omnipotentă, să obțină tot ce vrea aici și acum, în orice fel posibil și în orice cantitate voită, mai exact într-o cantitate maximă. De aceea, Schopenhauer ne vorbește și despre eterna justiție, care se referă tocmai la conflicul dintre o voință de a trăi și altă voință de a trăi. Conflictul își are originea în faptul că nevoile sau dorințele voinței sunt nelimitate, în timp ce resursele exteriore nouă sunt limitate.
Chinuiți fiind de voință, prin faptul că aceasta cere tot timpul ceva de la noi, nu ne lasă chip de odihnă, fiindcă ne bombardează cu cereri, unele irealizabile efectiv, astfel putem ajunge inclusiv la ceea ce Schopenhauer numește nebunie, adică conflicul dinamic dintre intelect, care spune trebuie și voința care voiește. În acest punct, ne aflăm în plină psihanaliză, Schopenhauer anticipând, e drept, cu alte cuvinte, conceptul freudian de refulare. Mai mult, acest fapt de a nu satisface voința poate să ducă într-un limbaj freudian chiar la nevroză, fiindcă nesatisfăcând dorința de omnipotență a voinței de a trăi, noi refulăm o cantitate de energie, de tensiune, din cauza inhibiției auto-impuse, care se poate transforma la fel de bine în angoasă și simptom. În sensul acesta conjuncția dintre Schopenhaur, Kierkegaard și Freud ar fi foarte rodnică.
Agonia survine în momentul în care nici măcar prin faptul de a-ți muri moartea nu poți scăpa de voință, fiindcă, după cum ne spune pesimistul în metafizica morții, voința într-o oarecare măsură, după moartea individuală, se reîntoarce în materie, apoi din nou în individ. În acest punct, Schopenhauer se apropie de concepția palingenezei, un fel de reîncarnare și migrație a voinței prin univers. În sensul acesta nu disperarea ar fi boala de moarte, ci voința de a trăi ar fi boala (fără) de moarte. Nu mai trebuie să precizăm faptul că prin refuzul satisfacerii voinței de a trăi ne simțim vinovați, dar și satisfăcând-o ne simțim la fel de vinovați. Satisface voința, vei fi vinovat, nu o satisface, vei fi tot vinovat, satisface-o sau nu, vinovat vei fi. Vrem totuși să încheiem această parte a discuției noastre cu un citat din psihoterapeutul existențial R.D. Laing, care, inconștient fiind, se pare că oferă o definiție perfectă și exact a voinței de a trăi în punctul în care spune că viața e o boală cu transmitere sexuală, iar rata de mortalitate este de 100%.
Vom trece în continuare la tematizarea schopenhaueriană a negării voinței de a trăi, care de altfel este destul de simplă, în sensul că negarea se opune afirmării voinței de a trăi. Dacă prin afirmare, îi dăm curs voinței, și eternei repetiții a nevoii, și a ciclului nesfârșit de dorințe, putem vorbi și de o tautologie voluntaristă, atunci efectiv pornim șirul nesfârșit de suferințe și îi dăm viu grai suferinței existente pe pământ. Afirmând voința, noi acționăm după dictatele ei, și inevitabil suferim, prin faptul că ni se cere încontinuu să ne gratificăm dorințele și nevoile, un șir fără sfârșit.
Negarea voinței se referă în primul rând la conștientizara condiției noastre și a afirmării sus și tare a acelui NU ionescian. De aceea, spune Schopenhauer că în ciuda pesimismului, filosofia sa e compatibilă cu creștinismul ascetic, fiindcă ambele proclamă acest ascetism ca soluție a existenței. Negarea se referă mai exact la a spune NU voinței, a face exact opusul a ceea ce îți cere voința de a trăi. Dacă voința îți dictează să te arunci asupra unei prăjituri, tu trebuie să faci notă discordantă și să te stăpânești. Negarea voinței de a trăi poate duce chiar, după cum am mai zis la ascetism și la sfințenie, în sensul lui Lacan de saint homme.
Însă nouă ni se pare că prin negarea schopenhaueriană a voinței de a trăi ne este relevată doar latura pasivă a întregului proces, aceasta având și o latură activă, sugerăm noi. Negarea pasivă la Schopenhauer, este și după mintea noastră, acest efort de a inhiba cererile continue ale voinței și de a ne menține pe o poziție ascetică, de sfânt chiar. Iar acum vom trece la cea de a doua formă de negare a voinței, anume negarea activă, negarea pasivă având loc mai degrabă prin lipsă, prin lacună, prin omisiune, iar cea activă prin imaginație și creativitate.
În alt eseu scurt, am discutat relația dintre distanță și „ca și cum”. Reluând pe scurt, putem spune că noi trăim adesea într-o stare de imersiune, de conștiență inconștientă, de automatism, reflex etc. Iar prin faptul de a lua distanță și de a aplica ca și cum-ul putem ajunge la reflexivitate și la decizia existențială. În sensul acesta exemplul cioranian este foarte grăitor. Cioran ne propune ca atunci când simțim dorință față de o persoană, să ne imaginăm că nu e mai mult decât un schelet cu carne pe el. Aceasta este și varianta activă a negării voinței de a trăi pe care voiam să o propunem și noi. Deci, nu mai spunem NU pur și simplu și refulăm sau inhibăm voința prin ascetism, ci ne folosim de imaginația creativă. Dar cum acționează această imaginație creativă? Prin privirea agonică asupra existenței, un fel de combinație dintre metoda agonică și privirea fenomenologică.
Reluând, vom încerca să descirem mai exact procedeul pas cu pas. Noi luăm distanță prin reflexivitate față de dorință, de instinctul sexual să spunem, și îl privim pe celălalt ca și cum ar fi altceva decât un posibil partener, exemplul cioranian referindu-se la realitatea mortiferă a existenței, anume la faptul că fiecare dintre noi suntem un cadavru în potență. Bineînțeles că această distanță plus ca și cum-ul presupune să ne folosim de conștiința reflexivă, pe care am pomenit-o deja, și să ieșim din imersiunea din viața de zi cu zi.
În concluzie, scopul scurtului nostru articol a fost acela de a încercara a face un pas în plus față de Schopenhauer, prin distingerea a două moduri de a nega voința de a trăi, respectiv modul pasiv și cel activ. Din nou, cel pasiv se referă la faptul că practicăm un fel de ascetism prin negarea dorinței sau a nevoii, printr-un imperativ categoric sub forma NU-ului, furnizat de intelect. Cealaltă latură a monedei, negarea activă se referă la posiblitatea omului de a se folosi creativ de metoda agoniei cioraniene, metodă care presupune asumarea lucidității insomniacului, dar nu numai. Prin negarea activă a voinței de a trăi noi luăm distanță față de dorință sau față de nevoie și aplicăm ca și cum-ul pentru a vedea ceva diferit de cum este, de exemplu, un posibil partener ca pe un schelet. Această mortifiere e existenței este cumva și marca melancolicului. Totul constă de fapt în asumarea putinței de a lua distanță în primul rând față de noi înșine și apoi față de celălalt. Ca și cum-ul este o capacitate a imagineției specific umană, la fel ca și distanțarea. Știm despre animale că acestea sunt imersate în lume, impropriu zis, mai degrabă instinctul le deschide o rază de lume, cum ar spune Merleau-Ponty. În vis de exemplu, nu putem lua distanță față de noi, și nu ne putem folosi de privirea ca și cum-ului. Cam cum începem visul, cam așa îl și terminăm, șansa de intervenție în vis fiind minimală, doar bineînțeles cazul visului de dinainte de trezire, unde putem spune că mai apare o clipocire de conștiință. Distincția dintre negarea pasivă a voinței și negarea activă ar ei ar fi diferența dintre un mai puțin, dintr-o lipsă și dintre un mai mult, anume imaginația creativă, diferența dintre omisiune și agăugire, pentru a încheia tot într-o notă schopenhaueriană.