o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
Pentru cititorul occidental, cărțile lui Elif Shafak pot pune numeroase probleme legate de înțelegerea unei civilizații care a fost de cele mai mult ori prezentată eronat și care, în ciuda legăturilor de secole cu Occidentul, a rămas puțin cunoscută, fiind întruchiparea dușmanului, a cotropitorului.
Iubire, dragoste platonică, erotism – aceste sunt doar câteva elemente abordate în cartea lui Elif Shafak, „Cele patruzeci de legi ale iubirii”. Dacă pentru credincioșii secolului al XIII-lea, dragostea îmbrăca mai multe forme, de la cea de divinitate, la cea platonică, și, doar în cele din urmă, la cea carnală, în lumea modernă, ideea de romantism și de dragoste a căpătat o anumită conotație, pierzându-și aproape în totalitate latura mistică, și anume adorația divinului. Pentru a citi cartea lui Elif Shafak trebuie avută în vedere tocmai această modificare operată de epoca modernă.
Într-o perioadă în care religia era parte a vieții de zi cu zi, în care activitățile curente, dar și marile evenimente ale vieții, nașterea, căsătoria și moartea, erau marcate de ceremonii religioase, o perioadă în care religia oferea singura mângâiere, omul a dezvoltat o legătură specială cu divinitatea, singura care avea puterea de a-l pedepsi, așa cum o avea și pe cea de a-i oferi salvarea. Termenul de iubit/iubită denumește astfel pe acea persoană care dezvoltă o asemenea legătură cu divinitatea, încât își dedică întreaga viață apropierii de acesta. Despre o astfel de stare de misticism se vorbește în Evul Mediu, dar și mai târziu, iar aceste persoane devin frați sau surori întru divinitate, punându-și întreaga energie în slujba acesteia și încercând să înțeleagă/să se apropie cât mai mult de ideea de sacru. Căutarea căi și călătoria în sine presupun ani de studiu și contemplare a ideii de dumnezeire. Această stare este considerată o formă de iubire și, în anumite culturi, CEA mai pură formă a acesteia.
Chiar și oprindu-ne la această distincție, existe multe alte elemente ce trebuie înțelese sau acceptate în timpul lecturii acestui roman și anume distincția între sufiști și ceilalți musulmani, asupra căreia scriitoarea insistă, dar și a rolului femeilor și bărbaților în societatea musulmană. Deși modernă, Turcia zilelor noastre continuă să fie tributară vechilor practici, ce răzbat deseori într-un mod neașteptat din scrierile lui Elif Shafak.
Romanul „Cele patruzeci de legi ale iubirii” se desfășoară pe două planuri narative. Unul urmărește povestea Ellei Rubinstein, o evreică căsătorită de douăzeci de ani cu un bărbat cu care are trei copii, dar pe care nu-l mai iubește. Ella este o femeie care a renunțat la totul pentru a avea un cămin confortabil și care este mândră de familia ei perfectă – o consolare pe care visului american o oferă femeilor. Dorința ei de evadare se intensifică după ce citește manuscrisul „Dulce blasfemie” scris de Aziz Z. Zahara. Apare astfel un cuplu neașteptat, format din Ella, care se simte încorsetată de rolul de soție și mamă, și sufistul Aziz, o reincarnare a dervișului Shams din Tabriz. Este probabil partea cea mai puțin interesantă a romanul și care creează un contrast mult prea mare cu planul celălalt, cel al legăturii spirituale între dervișul Shams al-Din din Tabriz și Rumi (Jalâl al-Din Rums), predicator și poet care a avut o influență covârșitoare asupra literaturii persane. Acest plan prezintă întâlnirea dintre cei doi, reluând una dintre variantele vehiculate de literatura vremii, scriitoarea optând pentru finalul dramatic, în defavoarea celui probabil real, dar având un impact scăzut.
Dacă primul plan, al Americii zilelor noastre, pare să fi fost introdus pentru a mulțumi gustul unui public modern, adevăratul interes și adevăratul talent al scriitoarei se remarcă tocmai în pasajele ce relatează evenimentele din sec. al XIII-lea. Aici există dramatism, există poezie, personajele sunt vii, iubesc și suferă, își caută drumul, trec prin transformări, iar cititorul este martorul unei deveniri, a nașterii unui poet ce va influența generații întregi. Totuși, dincolo de poeme și de imaginea istorică, personajul descris de Elif Shafak este al unui om care își întâlnește sufletul pereche, în sensul descris mai sus, al unei comuniuni de gândire și de dragoste în fața divinității.
„Cele patruzeci de legi ale iubirii” vorbesc despre adevăr, despre iubire, despre un mod de viață, despre renunțare, despre sfinți și păcătoși, și oferă o perspectivă interesantă asupra unei lumi despre care cunoaștem atât de puțin. În plus, legile enunțate de Shams din Tabriz reprezintă repere, care dacă sunt urmate, oferă credinciosului un mod de viață și accesul la o divinitate, care nu își află sălașul în temple, sinagogi sau biserici, ci în inima pură a „unui iubitor adevărat”.
„E oare vreo cale de-a pricepe ce-înseamnă iubirea fără să iubești mai întâi?
Iubirea nu poate fi lămurită. Poate fi doar trăită.
Iubirea nu poate fi lămurita, și totuși lămurește totul.”