Întâlnirea

de Ștefan Bolea

Când îți zugrăvești autoportretul, nu se poate să nu te lovești de problema narcisismului. Există un narcisism patologic, care transformă lumea în eu, convertind totul în reflexia ta: „Ard de dragoste față de tine și eu ațâț flăcările pe care le port în mine  [Uror amore mei: flammas moveoque feroque]”, se confesează Narcis în Metamorfoze. Există, însă, și un narcisism valid, care te învață că ești cea mai importantă persoană din viața ta și că trebuie să-ți temperezi cruzimea supraeului, că trebuie să oferi blândețe și tact în relația ta cu tine însuți. Mai mult, el te învață să crezi în tine, chiar dacă legea contingenței ne învață că suntem nenecesari pentru lume și pentru ceilalți. Fără acest narcisism, scriitorul n-ar putea simți că a devenit „o operă fabuloasă” precum Rimbaud.

De ce ar avea nevoie cititorul de povestea ta? De ce contează vocea ta? Ce este special la tine? Dacă toți suntem speciali, precum susțin anumiți psihologi motivaționali, atunci nimeni nu e. Și, privind de sus, sub specie aeternitatis, suntem infimi: frunze suflate de viscol, variațiuni, personificări ale voinței cosmice. Dar dacă schimbăm unghiul de filmare și privim prin lentila individuală, suntem adevărate personaje tragice, zguduite de conflicte și de contradicții insolubile. Poate că asta trebuie să-i oferi cititorului: să-i povestești că și el are un sine, care este amorțit de ciclul muncă-media-somn. Să-l scoți din hipnoza pe care i-o provoacă societatea și statul. Să-i oferi coșmaruri ideale, poate hiperbola ajunge la liziera conștiinței sale. Pentru că în cazul în care acceptăm să trăim ca morții, atunci ne batem joc de singurul dar care contează. „Lăcomia de viață este o virtute”, ne-o spune Ikiru.

Firește, dacă ducem nihilismul la consecințele sale logice, nimic nu contează. Conform acestei filosofii, viața este o moarte deghizată, iar cea din urmă își va scoate în curând masca, arătându-și înspăimântătorul chip. Dacă moartea este singura realitate, care ne așteaptă invariabil în toate porturile, atunci putem face efectiv orice. Inclusiv să dormim în fața televizorului. Să nu ne asumăm niciun risc. Să trăim nu ca și cum n-ar exista moarte, ci ca și cum n-ar exista viață… „… orice ai spune/ Peste toate o lopată de țărână s-ar depune”. Dar trebuie să bem apă vie și să deschidem ochii: viața aceasta, plină de imperfecțiuni și de otrăvuri, e tot ce avem. Și poate că asta ar trebui să oferi cititorului: sentimentul că poate să-și schimbe viața, că poate să se autotranscendă. Nu este excelența singurul argument împotriva nihilismului? Impresia că avem și ceva numenal în ființa noastră, nu numai reziduuri fenomenale? Mai mult, nu este acesta și capătul narcisismului? Îngenuncherea ritualică în fața autotranscendenței? Pentru că la capătul individualității noastre, trebuie să descoperim alteritatea ca alteritate – iar acesta e sensul transsubiectivității. Poate că nu crezi în toți oamenii, dar există și egali, și alți indivizi, care se recunosc în căutările tale, care vorbesc uneori cu vocea ta, care te pot înțelege. Altfel, dacă totul se rezumă la solilocvii, scrisul chiar n-are nicio importanță.

Multe din problemele filosofiei și-au pierdut relevanța în epoca științifică. De pildă, dualismul trup-minte. Conștiința e întrupată și nu putem gândi ca un computer autonom, fără a asculta vocea trupului, care scrie neuronal textul gândurilor noastre. Poate că și dualismul dintre spirit și suflet, care a fost susținut în secolul trecut de Klages, trebuie amendat. Nu că n-ar exista conceptual entitățile de „spirit” și de „suflet”. Numai că ele sunt inseparabile. Nu putem gândi dialectic în perechi de opuși, ci procesual. Sufletul și spiritul se întrepătrund atât de mult, încât ne este greu să le distingem particularitățile specifice. „Spiritul” redevine un aspect al „sufetului”. Vocea minții este uneori doar o distorsionare a vocii inimii, a spiritului sufletului. Mai mult, uneori le auzim simultan, așa că trebuie să facem eforturi pentru a desluși mesajul din inconștient.

Unde vreau să ajung? Scrisul, dacă funcționează (și nu este bolboroseală anemică), transmite la (un anumit tip de) cititor vocea inimii tale. N-ai fi devenit scriitor dacă nu ți-ai fi găsit deja portretul plăsmuit în textele unora. Accesul nu este nemijlocit, ca în muzică, ci mediat, prin cuvânt. Dar cititorii inteligenți apreciază deghizarea lingvistică, prin care durerea, aidoma aurului lichid, li se picură în inimi. Tat twam asi: ca și tine, au stat pe marginea abisului, în Grădina Eden, pe culmile din Sils-Maria, în Dresda devastată de bombe incendiare și poate, pentru o clipă, te-au zărit ori s-au văzut prin tine. Desigur, s-ar putea ca un asemenea lector să fie o fantasmă, dedusă din experiența ta privată. Desigur, s-ar putea să nu fii nimic altceva decât un papagal, o maimuță, sau un lup în ochii săi: ținta proiecțiilor sale. Dar îți asumi și asta. „While we reason here,/ A royal battle might be won and lost”.

Și poate că ar trebui să-i răspunzi acelui cititor care te acuză că scrii doar cuvinte. Are dreptate, desigur. Acel fiat din Geneză e din altă epocă. Cuvintele zeilor greci grabnic adeverite, mantrele devenite acțiuni țin de antichitate. Dar, dacă are ochi de văzut și privirea limpede, dacă nu și-a pierdut simțul mirosului, care îi permite să se orienteze în labirint, sau dacă nu i s-a tocit auzul și detectează șoapta conștiinței reverberând de sub programările cotidiene, mesajul tău îl va săgeta în punctul inimii corespondent celui în care s-a format durerea ta. În acest caz ideal, literatura devine întâlnire. Chiar dacă ar fi numai sincronizarea unor fantasme, care se privesc în ochi din universuri paralele, important este că s-a creat o punte, un tunel, care poate fi traversat, dacă există curaj, dintr-o parte sau din alta.

[text publicat în antologia Scriitorul și Lumea, ed. Irina Petraș, Constantina Raveca Buleu, Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2021]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.