de Iris A. Knieling
Totul a început cu o ninsoare și viscolul nu s-a mai oprit. Treceau lunile și soarele nu apărea pe cer. Pământul era luminat doar de câmpiile albe. Era așa de frig, încât nu ne încălzeam nici cu toate pledurile peste noi. Aveam vizitatori tot mai rar. Când poarta s-a înțepenit de tot, nici măcar doctorii n-au mai venit. Ne aduceau mâncare câteva asistente miloase. Eram așa de mulți că abia dacă ajungea la jumătate dintre noi. Stăteam unii în alții și cu toate păturile peste noi. Când închideam ochii visam cum umblu prin livadă, culeg din copac o piersică și o mănânc fără grabă. Mă trezeam în mijlocul nopții și mă gândeam cum soarele îmi încălzea pielea vara. După un timp, cădeam într-un somn fără vise. Așa trecuse fiecare noapte, până la cea în care Miruna mi-a luat din senin mâna și a strâns-o cu putere. Restul dormeau. Urechile mi s-au aprins și m-am simțit ridicol. Nu am vorbit niciodată prea mult cu ea, deși au fost luni întregi în care eram doar noi doi în salon. Toți o știau că avea ceva la cap, care îi lăsa doar trupul să îmbătrânească. Se uita la mine cu ochii aproape albi și râdea fără zgomot. M-am uitat la mâinile noastre. Erau așa de încrețite că de abia mai deosebeai palmele de degete. Mi-a aranjat mai bine fesul pe cap și a adormit ghemuită lângă mine. Au trecut vreo șase ani de când s-a dus băbuța mea și eram sigur că nu mi-a mai rămas decât să aștept moartea să vină după mine la poarta casei din livadă. În afară de biata de ea, n-am avut niciodată pe nimeni. Părinții i-au îngropat neamurile, când eram prea mic ca să îmi mai aduc aminte și am crescut așa, din om în om. Nici o mătușă nu mă ținea mai mult de jumătate de an. Doar cu unchiul Gheorghe am stat mai mult. Era om singur ca mine. Dar s-a îmbolnăvit la plămâni și s-a dus și el. Pe Doina o știam dintotdeauna. Am cunoscut-o înainte să plec în armată și i-am promis că am s-o iau de soție când mă întorc. Și am luat-o. Din bordeiul care îmi rămăsese de la unchiul Gheorghe, ea a făcut o casă adevărată cu flori în ferestre și miros cald. Nu am vrut niciodată să plec de acolo, dar mi-au spus că e doar o formalitate și că mă voi întoarce înapoi peste câteva săptămâni. Fiică-mea m-a sunat și mi-a promis că va veni ea cu mașina să mă ia. Dar parcă am simțit eu că nu aveau să fie doar câteva zile. Nimeni aici nu vorbea despre cum era înainte. La început am încercat să le povestesc, dar întorceau capul și se prefăceau că n-aud. Când i-am strâns mâna Mirunei parcă am simțit că am zis tot ce aveam pe suflet. A doua zi a fost prima dimineață în câteva luni în care nu a nins. Două raze de soare ne-au luminat camera. Ne-am bucurat așa de mult. Chiar dacă geamurile erau încă înghețate, voiam să simțim măcar puțin aerul de dimineață. Ne-am îmbrăcat greoi și ne-am strecurat afară din salon. Holurile erau pustii, cu ușile celorlalte saloane larg deschise. Cu coada ochiului îi vedeam cum zăceau în paturi. Unii dintre ei dormeau la un loc, dar cei mai mulți tremurau în paturile lor. Câțiva și-au ridicat capetele acoperite cu fesuri groase. Erau galbeni, cu pielea zbârcită și ochii tulburi de la foame. Am coborât în grabă scările mari. Miruna se ținea de brațul meu și râdea fără zgomot. Ușile mari de la intrare erau înțepenite. Eu cu Gheorghe le-am împins până le-am urnit din loc. Zăpada strălucea. Am rămas în ușă. Nu avea ghete. Am adus scaune și le-am așezat acolo, sub acoperiș. Ascultam pădurea. Așteptam să vedem pe șosea o mașină. Era pustiu. Nu era niciun zgomot, afară de vânt și de crengile copacilor care se loveau unele de celelalte. Când ajunsesem aici ne luaseră tot și ne-au zis că nu avem voie să bem sau să fumăm. Mi-a părut rău de fumat, deși n-am fost niciodată fumător, mă deprinsesem din armată să pufăi oleacă la răsărit și înainte să mă culc. Eram încă copil pe atunci și, ca toți băieții de vârsta mea, deprindeam imediat obiceiurile celor mai mari ca mine. Era unul înalt, cu burta rotundă și câteva fire de păr alb, care avea obiceiul să se trezească nainte să se lumineze de ziuă și să umble singur pe câmpuri, iar când începea să răsară soarele, stingea ultima țigară și se întorcea fără grabă în tabără. Mă uitam la el pentru că-mi îmi plăcea felul lui apăsat de a merge, cu spatele drept, dar cu capul puțin plecat, cu fruntea încrețită și țigara între buze, de parcă mereu se gândea la ceva important. Am fumat din pachetul pe care Gheorghe îl ținuse ascuns. Ne-am sprijinit de tocul de la ușă. Ne-am aprins țigările. El nu vorbea mult. Era uscățiv, cu umerii lăsați și râdea de parcă izbucnea în plâns. Stăteam unul lângă altul și ne uitam înainte. Era mai mic decât mine cu câțiva ani. Îl ridicaseră de acasă. Nu povestea nimic, dar se știa că nevasta și copiii îl lăsaseră de capul lui. Acum câțiva ani, când încă mai veneau să mă vadă, așa de tare se înfuria săracul. Mă supăram pe dânsul, dar după ce n-a mai venit nici la mine nimenea am înțeles. Zicea el că are un frate mai mare, care vine să îl vadă în secret și îi lasă haine noi și bomboane mentolate. Dar nu avea nimic. O asistentă îi dădea papuci și pijamale noi când i se rupeau cele vechi. Din depărtare începuseră să răsune clopotele. Și-au făcut toți cruce. Nu am fost niciodată credincios sau necredincios, dar mereu am ținut toate sărbătorile pentru că îi făcea plăcere Doiniței. Nu disprețuiam biserica, dar nici nu o îndrăgeam. După ce s-a dus ea, m-am mai dus la slujbe, cum făcusem mereu de când ne căsătorisem, dar într-o dimineață am rămas în livadă și nu mi-a mai venit să mă duc. De sub caisul în floare, auzeam clopotele, ascultam ce frumos cântau păsărelele în copaci și parcă o simțeam și pe dânsa lângă mine. Mi-am lăsat mâna larg deschisă lângă mine și am închis ochii. Din dreapta mea am simțit cum Gheorghe se uita lung la mine.
-Tu ce nu-ți faci cruce?
-Iaca că-mi fac.
Am făcut cruce. Soarele îmi încălzea vârfurile degetelor de la picioare. Îi auzeam cum vorbeau între ei, dar nu înțelegeam nimic. Am luat-o de-a lungul holului în dreapta. Pe acolo era spitalul vechi. Se zicea că era locul unde îi duceau pe cei care nu mai aveau multe zile. Niciodată nu văzusem cum îi mutau. Erau ferestre din cele vechi, vopsite într-un verde albăstrui, prin care intra vântul. Vopseaua albă, lucioasă se jupea de pe pereți. Am încercat câteva uși, dar erau mai toate încuiate, afară de una singură. Am intrat într-o cameră plină cu dosare de sus până jos. În mijloc era un birou, cu un singur scaun. Pe masă erau patru cești cu cafea întărită la fund și o scrumieră plină cu mucuri de țigară. Camera nu avea ferestre. Acolo era mai cald ca în salonul nostru. I-am chemat pe ceilalți. Au intrat și am închis ușa. Așa de bine era că ne-am dat jos hainele groase și am rămas în pijamale. Miruna și Ana frunzăreau dosarele. Gheorghe se pusese turcește lângă mine și fumam. Maria s-a dat mai într-o parte de noi și și-a aranjat baticul pe cap. Nu voiam să mă mai uit la părul ei cernit, dar nu îmi puteam desprinde privirea. Săraca suferea cel mai mult dintre toți. Pe ea o vizitaseră copiii și nepoții aproape în fiecare zi. Îi aduceau sacoșe cu tot felul de bunătăți și cărți. Înainte să dormim la un loc, o vedeam cum stătea trează și citea în șoaptă până când aproape răsărea soarele. Îi aștepta în fiecare zi și se temea să meargă la baie, ca nu cumva să îi scape. Își trăgea baticul pe cap și tot cu ochii la ușă era. Când își așeza părul sub batic i-am văzut mâinile pentru prima oară. Avea unghiile de la mâna dreaptă înegrite la fel ca ale femeii de la care încercasem să iau vaca. O și vedeam pe baba aia urcată, cu gura larg deschisă, strigându-mi ceva într-o limbă ciudată. Se ținea strâns cu mâinile slăbănoage de gâtul vacii care păștea nepăsătoare printre strigătele ei și fumul greu de praf de pușcă. Trăgeam de sfoară și mi-au căzut ochii pe mâna ei stângă, avea unghiile de sus până jos așa de negre că m-am spăimântat. Biata de ea s-a rușinat și-a dat să își ascundă mâna aceea, dar a slăbit strânsoarea și-am reușit să iau vaca. S-a prăvălit femeia cu totul pe jos. N-am mai îndrăznit să mă uit la dânsa. Am dat să plec, dar am văzut ochii aceia mici și umezi, care urmăriseră totul, ascunși după scaunul din cerdac. Făcusem câțiva pași prin camera înghesuită, când am dat de un radio. Nu auzisem nimic de lumea de afară de câteva luni bune. Eram cu toții nerăbdători să știm. Gheorghe a reușit să îl repare. Am ascultat știrile în tăcere. Maria plângea încetișor. Cu spatele la ceilalți și cu capetele plecate în pământ, auzeam vocea caldă ca dintr-un coșmar. Au anunțat program muzical ș-am dat să-l închid. Miruna mi-a oprit mâna. Toți ne uitam la ea. Era indecentă muzica după tot ce auzisem. Maria a dat să plece, dar atunci a început. Știam cu toții acel cântec. Fiecare dintre noi dansase pe el la nunta sa și îl fredonase după prima noapte de dragoste. Îmi aduceam aminte de o noapte departe de casă, în care dormisem sub cerul liber și erau multe stele, iar eu cântam ușor cu gândul la Doinița mea. În camera fără ferestre, răsunau versurile pe care toți le știam pe de rost. I-am luat mâna Mirunei și am dansat în întuneric, printre foile căzute pe jos. Gheorghe fuma cu capul în pământ. Maria și Ana se legănau ușor, fără să-și dea seama. Ne simțeam respirațiile, dar eram departe unii de ceilalți. Chipurile ni se schimbau și eram aruncați prin toate părțile lumii. După ultimele acorduri, ne-am așezat jos în liniște. Nu aveam ce să ne povestim, fiindcă știam deja ce va spune celălalt. Închideam ochii și vedeam câmpul pustiit, unde ascuns ca o cârtiță, alături de oameni cărora le uitasem fețele, m-am uitat la cer și m-am înspăimântat, fiindcă totul rămăsese neschimbat. Am rămas acolo. Adusesem de sus pledurile și închisesem ușa. Adormiseră cu toții aproape imediat. Nu reușeam să dorm. Am început să citesc dosarele. Mi-am dat seama ce erau și peste ce mă pregătisem să adorm. Voiam să mă mișc și mi se părea că orice zgomot din jurul meu însemna ceva. M-am ridicat și am deschis grăbit ușa. Miruna a venit după mine. Pe coridoarele întunecate răsunau gemetele celor din saloane. Viscolul de afară se izbea în ferestre. Ea se ținea strâns de brațul meu. Ne-am șezat pe scaunele din fața ușilor închise. Din toate părțile începeau coridoare lungi și întunecate. Zăpada de afară lumina doar jumătate din chipul Mirunei. Azi e Învierea. Încetasem demult să mai număr zilele, dar Învierea avea ceva altfel. Mi-amintea cum mergeam cu moșu la biserica din sat și stăteam sus în cerdac, unde mirosea a brad și a zăpadă. Oamenii începeau să cânte și bezna se făcea lumină. Plecam cu moșu spre casă, când aproape se lumina de ziuă și aveam degetele de la picioare înghețate, dar palmele fierbinți. Printre gemetele celor din saloane a început să se audă timid un glas cântând. L-au urmat alții, la fel de încet și răgușit. Apoi s-au stins. Simțeam lemnul tare al scaunul pe spate. Mi-am aprins o țigară. Cu ochii închiși mi-am amintit de diminețile de vară în care ne așezam amândoi în grădină și lăsam soarele să ne încălzească obrajii, fără să ne spuneam nimic. Abia culesesem din copac o piersică moale și mâncam din ea. Zeama ei dulce îmi cădea pe cămașă și îi șimțeam puful pe buze. Vedeam venind spre mine, din depărtare, o siluetă îmbrăcată într-un alb foarte strălucitor, inima îmi bătea de stătea să-mi sară din piept. Am dat să mă întorc spre Doinița, dar ea nu mai era acolo. Se apropia tot mai mult de mine și m-am temut că albul acela mă va orbi. Îl vedeam tot mai aproape, iar lumina sa îmi ardea ochii. Am luat-o la fugă. M-am trezit în holul întunecat, cu picioarele înghețate. Era liniște. Nu se mai auzeau nici măcar gemetele bolnavilor. Scaunul Mirunei era gol. Nu îmi mai puteam aduce aminte care era coridorul de unde venisem. Am deschis ușile larg și zăpada moale mi-a căzut peste degetele de la picioare. Vântul rece îmi lipea pe mine hainele umede. Copacii argintii se ciocneau unii de alții. Din depărtare se vedeau luminile orașului. Am păși afară. Piciorul mi se afunda în nămeți până la pulpă. Simțeam mirosul rece al pădurii. Era o noapte fără stele. Simțeam sub tălpi cum mă înțepau ace. Mă afundasem printre copaci așa de mult că nu mai vedeam aproape nimic. Am început să fug în beznă. Alergam și mă înțepau ace până sus la pulpe. Simțeam c-am să rămân fără aer. Nu mai știam unde mă duc. M-am oprit să îmi trag sufletul. M-am sprijinit de unul dintre copacii argintii ș-am văzut ceva mai alb decât zăpada care venea încet spre mine.