Al dracu’, iar m-a otrăvit! Ea a treia oară. Am fost prost, recunosc. Am halit bucata de carne. Semăna cu un picior, slăbiciunea mea. Ce pot să vă zic? Nu am simțit otrava. Forma cărnii m-a păcălit. La fel ca primele dăți. Știu, sunt un câine nerod. Sunt îndrăgostit de forma piciorului. Femeia a încercat să mă salveze. Mi-a dat să beau lapte. M-a forțat să beau lichide. Inclusiv apă cu sare. Mi-a turnat pe gât. Apă cu sare. Cât mai multă sare. Cică să-mi provoace voma. A reușit până la urmă. Am dat tot afară. Credeam că nu mă place. Dar m-a scăpat de la moarte. Dar tot mai bun e un picior de om. Leacul care m-ar pune instant pe picioare.
Despre vecinu’ Gheorghe aș spune… Ce să spun? Că e un om rău? Ei, pe dracu’! Rău e un cuvânt nepotrivit. E sadic. Așa l-au poreclit copiii. Sadicu’. M-a fraierit de fiecare dată. M-a luat cu binișorul. S-a jucat cu mine nițel. Mi-a băgat mâncarea sub nas. Și eu am pus botul. Greșeală de începător. De câine neînțărcat. Așa m-am simțit. Ca un cățeluș. Veșnic alergând după țâța mamei. Otrava lui Gheorghe m-a schimbat. Dacă i-aș fi mușcat piciorul, alta ar fi fost soarta mea. Mai bine îmi urmam instinctul. Alegeam piciorul și îl mușcam. Simplu. Piciorul ar fi fost al meu. Apoi totul ar fi mers strună. Dar nu am făcut asta. Iar acum regret. Chiar cred că Gheorghe avea un picior gustos.
Pe urmă i-am auzit vorbind. Pe ăștia din casă. Urechile mele nu mă trădează. Bag coada în foc pentru ele! Mi-au pus gând rău. Că cică eu am înnebunit. Că otrava mi-a afectat creierul. Ce știu ei? Cum adică? Creierul meu funcționează la fel. Mirosul meu e clasa-ntâia! Am un nas de invidiat. Simt când se apropie cineva. Simt duhoarea piciorului de țăran. Ion e un alt vecin. L-am mușcat o singură dată. De piciorul stâng. I-am gustat sângele și carnea, recunosc. Doamne, și ce picior gustos! Mi-aș fi dat acoperișul de deasupra capului pentru el. Ei au făcut mare caz. Cei din casă. Am făcut spume la bot. Păi dacă m-a ispitit piciorul lui Ion? Puteam să nu-l mușc? Era un pericol pentru ei. Pentru copii. Niște naivi ăștia din casă. Nu s-au prins deloc. Moșu’ avea intenții necurate. Las’ că știu eu bine! Am și eu ochi! Am văzut ce făcea moșu’. Noaptea, pe la porți. Și prin fundu’ grădinii. Niciodată singur. Mereu cu un copil. Cu fată ori cu băiat. Piciorul de om, ăsta al lui Ion, a meritat. Chiar nu m-am putut abține. Dă-l în Paștele mă-sii! Ce mai făcea cu piciorul ăla? Pe celălalt oricum zice că l-a pierdut în război.
După asta, femeia din casă s-a supărat. Nu rău, dar suficient. O zi nu m-a hrănit. L-am zgâriat rău pe băiat. Am dat una cu laba. Unghia mea ascuțită l-a atins. I-a rămas un semn adânc. Obrazul nu mai e… Știți voi, cum era. E doar un semn mic. Nu m-am atins de picior. Credeți-mă! Pe cuvântul meu! Ah, nu v-am spus cine sunt? Să mă prezint. Sunt Dumitru. Sunt o corcitură de câine-lup. Ador să mușc picioare. Sunt cele mai frumoase creații. Recunosc asta în fața oricui. Ba chiar mă gândesc la un lucru. Poate că Dumnezeu de asta a creat piciorul de om. Ca să îl mușc eu. Să mă bucur de el. De ce să mă abțin? Pentru asta a fost făcut.
Nu sunt perfect. Dar pentru ei sunt bun. Sunt parte din familie. El, tatăl copiilor, mă hrănește. Uneori băiatul îmi dă mâncare. Pe cea mică nu o văd. O feresc de mine. Eu nu înțeleg de ce. Că piciorușele ei oricum nu mă atrag. Aștept să mai crească. Și când o face piciorul mare… Atunci o să atac. Acum nu o lasă lângă cușcă. Și ce dacă? Mai aștept, că doar nu sunt prost. Nu mă grăbesc nicăieri.
De când cu moș Ion… Acu’ am două incidente! Pete negre pe trecutul meu. Și pe prezent. Azi l-am mușcat pe tată de picior. A treia pată. Doar am băgat puțin colții. Nu i-a curs mult sânge. S-au agitat degeaba, proștii. El n-a avut nimic la picior. Știe că nu l-am rănit. Asta a pus capac, Nelule. Am prins vorbele femeii. V-am zis ce urechi am? Nu ratez niciun cuvânt. Erau la masă, afară, pe înserat. Eu eram în lanț, lângă garaj. Tocmai mă trezisem dintr-un vis. V-am spus că visez picioare de om? Visez că alerg după ele, pe câmpii cu iarbă deasă. Și că le prind și le mușc. Oh, ce bucurie! Când mă trezesc, am bale în gură. Ca de obicei, atunci așteptam mâncarea. Vorbeau despre o decizie. Vorbeau despre mine. Cine să o facă, Nelule? Cine să-l împuște? Ia gândește-te! Ce o însemna „împuște”? N-am auzit cuvântul ăsta. O fi de bine? Oare îmi pregătesc mie ceva? Poate mi-or aduce pe cineva cu picioarele împănate. Vorbesc eu cu Bădulescu. Ăsta are pușcă. Și permis de port-armă.
După cină, tatăl mi-a adus mâncare. Oase de pui și mămăligă. M-a mângâiat pe frunte. I-am mirosit piciorul bandajat. Bărbatul m-a iertat, am gândit. Of, ce i-aș fi mușcat piciorul! Părea și mai apetisant așa bandajat. Bărbatul avea lacrimi în ochi. Sau poate mi s-a părut. O fi de la lună. Îmi dă stări de-astea. Parcă fierb din cauza lunii. Și nu mai văd bine. Sângele îmi clocotește. Latru toată noaptea, cu gândul la picioare. Mă gândesc iar și iar la piciorul de om. Latru la lună, la zgomote și la umbre. Dar gândurile mele sunt tot acolo. Picioare suculente de om. Carnea moale în care îmi înfig colții. Și umbrele par de la o vreme picioare de om.
Iar am rupt lanțul aseară. Iar s-a enervat femeia-mamă. A tot drăcuit. Dumitru, ce-ai făcut? Stai locului să te leg! Îi părea rău de ouă. Cică am făcut jaf în cuiburi. M-am jucat azi-noapte în coteț. Îmi place să sperii găinile. Să le alerg picioarele subțiri. E o joacă, îi spun. Ea nu mă înțelege. Când văd ouă, nu mă pot abține. E cam ca în cazul picioarelor. Trebuie să bag colții în coaja crocantă. Să simt că trăiesc, că vânez. Ouăle sunt mai mult un răsfăț. Nu o fac pentru gust, ci pentru activitate. De dimineață ea îmi dă niște oase. Nu mă privește în ochi. Aud șoaptele lor din casă. Du copiii în camera cealaltă. Acum! Ce planuri o avea femeia? Îmi ronțăi oasele liniștit. Nu mă gândesc la ea. Nu-mi mai pasă. Tot reușesc să aud discuțiile lor. Ea nu vrea ceva anume. Se teme. De ce oare? Să n-audă copiii împușcătura. Iar cuvântul ăsta. Oare ce înseamnă? Dă-l dracu’ de cuvânt! Cine să-i mai înțeleagă pe oameni? Oasele sunt mai importante. Cred că sunt prea multe. E păcat să nu le înfulec. Am lins tot din castron. Mă trântesc la soare. Mă plictisesc. Încep să mă gândesc la picioare de om. Îmi imaginez tot felul de scenarii. Picior de femeie grasă. Picior de tânăr care aleargă. Piciorul veterinarului care vine de câteva ori pe an să mă înțepe. Mă joc cu niște vrăbiuțe. Îmi place să le vânez. Pun laba grea peste ele când se așază pe pământ. Haț, le-am frânt gâtul firav! Dintr-o singură mișcare. Ce păsări proaste. De ce vin lângă cușcă? Nu știu ele că e- a mea? E spațiul meu. Am omorât atâtea vrăbii… Le-am pierdut șirul. Oricum ele nu contează. Când nu visez picioare, frâng gâturi de vrăbiuțe.
Brusc, odihna mi-e tulburată. A venit un bărbat gras. Poartă o uniformă verde. Ce dracu’? Intră nestingherit în curte lor. Ca la el acasă. Latru spre el până obosesc. Obosesc, dar tot îl latru. Iar fac spume la bot. Dacă s-ar apropia mai mult… Ce-aș mai gusta din piciorul ăla! Îmi plouă în gură numai când mă gândesc. Picior gros și delicios. La o așa burtă, vă dați seama ce picior are? Oare cât de repede pot să-mi înfig colții în el? Numai gândul la acest intrus mă face să bălesc. Piciorul lui trebuie să fie al meu! Bărbatul gras ține ceva în mână. Un obiect lung și metalic. Să fie o țeavă? Se uită fix la mine. Îndreaptă obiectul spre mine. Unde e ea, femeia? Era în curte adineaori. Tatăl copiilor stă deoparte. E lângă ușa de la intrarea în casă. Nu mă poate privi. De ce nu mă privește? Mă uit la piciorul lui bandajat. Of, cândva a fost al meu.
Ce ciudată senzație! Nu mă doare nimic. Simt un lichid pe frunte. Un fir de sânge cald. Am auzit un zgomot puternic. Asurzitor. Parcă a fost adineaori. Toate vrăbiuțele râd de mine. Mă arată cu aripile lor mici. Câine prost, îmi zic ele. Uite ce-ai făcut! Ce-am făcut? Ne-ai stricat ziua, blegule. Nu pot lega două gânduri. Mă cuprinde un somn adânc. Picioarele nu mă mai țin. Simt că mă prăbușesc. Cad la pământ, pe frunze. Văd cușca și acoperișul ei. Mai văd piciorul bărbatului care a venit cu țeava. Cinci vrăbii pe tabla ruginită. Toate mă arată cu aripile. Mai aud ceva. Unde o să-l îngropăm? Ce le vom spune copiilor?