Faraway

proză selectată din grupul “Proză şi eseuri” – facebook [a doua selecţie]

de Ildiko Șerban

Cuvintele ei au lovit exact acolo unde îmi era foame de viu, dar eu nu mai știam asta de ceva timp. Înmagazinam tot ca într-un album alb negru. Știam doar că nu îmi plăcea felul în care privirea mea putea trece peste evenimente ca flash-ul aparatului de fotografiat, rece și extrem de rapid. Înainte, eram învățată să simt instant înțelegerea lucrurilor, să simt cu sunet, miros, reverberații, tot ce mă înconjoară și felul acela de receptare, săpat în adn, mă făcea fericită. Când am constatat prima oară că îmi lipsește bucuria aia, nici măcar nu am fost tristă. Atunci m-am privit îndelung, ca într-o moarte clinică în care înainte de a pleca îți scrutezi corpul fără regrete, mi-am arhivat imaginea în memorie și mi-am spus simplu „asta e”, ca și cum aș fi constatat că afară plouă și ce poți face când plouă? Ridici din umeri, deschizi o umbrelă, dacă ai, sau pornești în treburile tale băgându-ți capul între umeri, cu privirea ațintită înaintea pașilor rapizi pe care trebuie să îi faci. Asta când felul tău de a trece prin viață e contra cronometru. E sec. E repetitiv. Despre ploaie, înainte de constatarea asta, aș fi putut vorbi la nesfârșit, deși preferam să îmi tac ploaia și doar să o trăiesc, în timp ce ea picura peste ochi, pomeți, barbă și gât strecurându-se uneori în decolteul discret, evaporându-se pitit, acolo. Altădată, ca și cum ar fi fost întâmplat acest „altădată” în viața altcuiva, ploaia, îmi biciuia zâmbetul singuratic când pe străzile pustii din care fugiseră oamenii rătăceam uneori cu lacrimi pe obraji, dar acum, nimic nu tresălta la nivelul sternului secătuit și cum ziceam constatarea asta nu mă întrista, dar cuvintele ei, venite atât de neașteptat m-au făcut să recunosc instant că mi-e foame de viață și culmea că încă sunt vie. „Sunt vie!” mi-am strigat în creieri și ecoul strigătului, în alergarea lui nebună prin craniu, m-a dezechilibrat. Amețisem. M-am sprijinit instant de oglinda de pe hol și palma mi-a alunecat un pic, din cauza impactului, pe răceala sticlei. O căldură ciudată, roșie, a început să pâlpâie printre coaste și uimită urmăream cum se împrăștie rapid până în vârful picioarelor, unde, ca pe poantele pe care nu am reușit niciodată să urc, căutau acel punct de echilibru în care pentru o secundă, sau mai multe, reușeai să devii cea mai frumoasă statuie.

„Nu îți mai amintești?” m-a întrebat. Era în celălalt capăt al holului și nu mi-a văzut balansul finalizat cu atingerea scurtă și alunecată pe oglindă. „Nu.” am răspuns dintr-o suflare, asumându-mi și de data asta episoadele de uitare. A fost un exercițiu dureros pe care l-am repetat câțiva ani, acesta de a recunoaște că uit după avc și de ceva timp nu mai îmi era rușine de ruptura în dialog când disperată căutam un cuvânt, o informație sau o amintire, atunci când memoria se juca cu mine ca și cu o minge de ping-pong, alergându-mă după ea prin cotloanele amintirilor. „Mare brânză!” mi-am spus într-o zi, „fir-ai tu să fii de memorie!” am completat și am tras adânc aer în piept. Eram pregătită să o înfrunt în sfârșit și să îmi iau înapoi amintirile, dar exact în același moment, am simțit cum ea o dă la pace ca și cum mi-ar fi spus „ok! ok! ai câștigat”, dar ticăloasa avea nevoie doar de timp ca să își schimbe strategia. M-a mai umilit de câteva ori, provocându-mă la luptă, însă nu a mai avut cu cine pentru că descoperisem simplitatea într-o propoziție ușor de spus, care mă salva. A fost greu la început să spun „am uitat…”, apoi am realizat că de fapt memoria nu plecase ci doar s-a repoziționat și că avea și ea dreptul să aleagă când și ce să îmi dea înapoi. E adevărat că atunci când i-am încredințat amintirile consideram că e normal ca ea să stea la dispoziția mea, dar după, mi-am reconsiderat poziția față de ea. I-am acordat (forțată ce-i drept de împrejurări) autonomia de care avea nevoie. Aveam deja obișnuința de a recunoaște evidența, așa că acum, a fost simplu să spun „am uitat”.

„Chiar nu mai știi?” m-a întrebat, apropiindu-se încet. Cu ochii mari și negri căuta pe fruntea mea, un răspuns. I-am susținut cu inocență privirea în timp ce ea rostea cuvintele. Priveam femeia frumoasă din fața mea. Era înaltă. Cu spatele drept. Părul negru îi scotea în evidență tenul alb al feței pe care tronau ochii ăia mari în negrul cărora puteai să te pierzi liniștit, simțind în lumina lor o blândețe și înțelepciune ce deveneau un absolut, chiar de la primul contact vizual.

„E Faraway” a spus încet.

Numele ăsta nu îmi spunea nimic. Nu îmi producea nici o emoție. Mă zgândărea cumva greutatea pe care i-a dat-o acestui cuvânt necunoscut, prin tonul jos și dulce-grav cu care l-a rostit.

Brusc s-a întors cu spatele la mine și s-a dus la raftul cu încălțăminte. În timp ce căuta perechea de cizme cu care voia să se încalțe ca să ieșim în oraș și pe care nu le găsea potrivite, ba că nu se asortează, ba că nu sunt suficient de călduroase, dar asta fără să exprime lucrurile, doar cotrobăind printre rafturi, a început să povestească.

„După ce plecai la serviciu, în zilele în care nu mergeam la grădiniță, luam câte un pulovăr sau o eșarfă de a ta. Închideam ochii și îmi afundam obrazul în moliciunea materialului ca să îți simt mirosul. Era întotdeauna același. Ani de zile ai folosit parfumul ăsta. E parfumul tinereții tale!” a mai zis, cotrobăind în continuare prin papucăraie.

M-am sprijinit iar de oglindă. Un zâmbet tâmp mi s-a așezat pe față și a început să mă doară maxilarul în spatele căruia un urlet se zbătea să iasă.

„Îl folosesc de câțiva ani, mami!” a mai zis. „Așa e totul mai simplu…”

Ca într-un carusel ce se învârte cu viteză maximă, imagini, gânduri, stări, căutau un loc în memorie ca să întregească o idee. Nu știu de ce mi s-a făcut cald în suflet și nu mai știu ce a spus după asta. Nici nu conta. Pentru câteva secole, eram din nou, vie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.