de Mihai Pavel
„În acele zile, oamenii vor căuta moartea și n-o vor găsi; vor dori să moară și moartea va fugi de ei”
[Apocalipsa după Ioan 9:6]
Domnul Glück, nefericitul erou al micii noastre povestiri, ocupa unul dintre cele mai înalte posturi între funcționarii de stat ai Ministerului Apărării. Vârsta sa de aproape cincizeci de ani îl diferenția de restul oamenilor de aceeași vârstă din cauza îmbătrânirii premature. Părul tâmplelor sale netede era aproape încărunțit total, iar din partea din față a capului semnele vizibile ale cheliei se puteau observa cu ochiul liber. În ciuda trăsăturilor sale deformate, precum cocoașa sau tremuratul ușor al mâinilor or spasmele musculare, adesea era îmbrăcat elegant, într-un costum nou și întotdeauna curățat, după moda funcționarilor statului, care erau la vremea aceea cei mai bine îmbrăcați oameni. Tenul aspru și mult prea ridat pentru vârsta să îi conferea un aspect ieşit din comun, alături de fața rotundă cu fruntea încrețită, îi confereau o duritate incontestabilă în ciuda rigidității caracterului său, iar adesea era privit cu un sentiment de vizibilă curiozitate de către toți ceilalți ce intrau din necesitate în contact cu el. Acest bărbat, aparent normal, a reușit să supraviețuiască miraculos primei sale tentative de suicid. Tragedia a fost la un pas de a fi înfăptuită, după ce acesta ingerase un flacon întreg de somnifere puternice, pe care le consuma de mai multă vreme după ce lupta cu insomnia îi istovise organismul și mintea, a cărei funcționalitate se vedea a fi afectată de ceva anume de mai mult timp, astfel cauzându-i probleme vizibile de comportament. Accesele de furie din timpul zilei, cauzate de lipsa orelor de odihnă deveniseră din ce în ce mai frecvente în ultima perioadă, iar intensitatea lor varia în funcție de starea eroului. Acum trebuia să fie audiat în secția principală a orașului S. de către șeful postului de poliție. Orașul nostru este unul liniștit, în care evenimentele de acest gen se petrec foarte rar, aproape spre niciodată, iar când se întâmplă ca un nefericit să fie silit să recurgă la acest pas grotesc, poliția orașului ascunde cazul de ochii presei, iar opinia publică ajunge să nu afle nimic de existența acestor întâmplări. După ce a fost pus sub observație psihiatrică serioasă în secția spitalului de boli mintale aflat pe bulevardul Eroii Patriei, un spital vechi în care bolnavii erau aduși cu grămada, în care locurile insuficiente erau un caz general și personal total necalificat pentru cerințele instituției, era adus la secție pentru un interogatoriu amănunțit, însoțit de către unul dintre medicii de gardă ai secției unde a fost internat. Concluzia a fost una halucinantă chiar și pentru Glück, care a fost înștiințat că suferă de o depresie clinică ale cărei simptome se extind pe o perioadă de mai mulți ani. Analiza a fost făcută chiar de medicul în cauză prezent la interogatoriul lui Glück, care a mărturisit că nu a mai cunoscut vreodată un caz atât de profund exasperat de neajunsurile vieții proprii. În zadar au încercat asistentele ce îi serveau mâncarea la pat să comunice cu el, căci de fiecare dată părea mai dezrădăcinat și mai înnebunit de soartă. Întotdeauna era neclintit din tăcerea sa absolută, iar momentele rare în care cerea un pahar cu apă sau ceva de mâncare erau singurele în care comunica din necesitate cu cineva aflat lângă patul său. Aproape o lună de zile a zăcut bolnav și chinuit, cu dureri de cap și stomac, iar unele voci speculau că tentativa de sinucidere va avea un efect tardiv, dar care va interveni indubitabil. A fost adus în unul din birourile clădirii secției principale a orașului, unde urma să fie audiat la etajul doi. Cei ce se ocupau de interogatoriu erau preocupați de starea sănătății bolnavului mai mult decât a oricărui alt cetățean adus pentru declarațiile de rigoare, ce succedau un asemenea eveniment nefericit. Glück era cunoscut drept o persoană importantă a societății orașului nostru, astfel mica sa faimă, dacă o putem numi așa, era datorată postului pe care a reușit să îl ocupe într-un timp foarte scurt prin competențele proprii și muncă exasperantă. Acesta a fost așezat pe un fotoliu de piele, iar în fața să se afla o masă joasă, sculptată estetic în lemn masiv, pe care erau azvârlite mai multe pagini albe, un toc și o călimară cu cerneală neagră. I se întinse o ceașcă de ceai pe care o refuză cu un gest lent al degetului arătător, apoi a fost întrebat în repetate rânduri dacă dorește ceva de băut, cum ar fi apă minerală sau cafea, dar a refuzat din nou cu aceeași răceală în gesturi. În cameră spațioasă se simțea un miros greu de tutun, iar pe pereții biroului se găseau rafturi întregi de cărți pe care erau ordonate lucrări ale clasicilor francezi sau englezi atent selectate. Acesta era singurul lucru ce-i atrase atenția lui Glück de la vârful picioarelor, pe care le privea stăruitor. Șeful de post era îmbrăcat în haine civile, cu mustața și barba albe, iar vârsta sa putea fi situată între cincizeci, poate chiar șaizeci de ani, dacă nu chiar peste acest interval. Acesta stătea în picioare alături de medic, ce se plimba de la un capăt al altuia al camerei. Ambii îl inspectau pe nefericitul din fața lor fără a ajunge la o concluzie verosimilă. Glück își privea când vârfurile pantofilor cu fața aplecată în pământ, când se holbă în gol la unul dintre colțurile camerei, iar ochii săi erau aproape plini de lacrimi amare pe care cu greu le putea stăpâni. Poziția aceasta îl făcea să pară demn de dispreț în fața celor doi anchetatori, cărora li se făcuse milă de suferința prin care trecea bietul funcționar, dar cu toate acestea erau încă destul de indiferenți de soarta celui din fața lor. Ochii lor scânteiau, iar sentimentul de profundă compasiune se așternuse pe fețele lor rumene, căci așa sunt construite ființele umane, să arate milă fără a acționa. Liniștea a fost spulberată de vocea calmă a șefului de post, ale cărui cuvinte grele l-au făcut pe Glück să tresară din starea de hipnoză în care se afundase singur.
– Dumneata ai o familie a ta, dragă domnule, la care să te întorci? Mai ai rude în viață cărora să le pese de dumneata? Trebuie să îmi spui tot, tot, tot. Dacă vrei, aici este ca la o confesiune cu un… Dumneata ești credincios?
Glück își ridică fruntea, iar acum îl privea pe cel din fața lui în toată splendoarea sa. Analiză câteva secunde chipul rotund, cu obrajii îmbujorați ai șefului de post, apoi răspunse, parcă rușinat de întrebările ce îi erau adresate:
– Am avut familie, acum trăiesc singur. Singurele rude în viață de care mai știu ceva sunt în Rom, dar nu am mai păstrat legătura de aproape douăzeci de ani. Plecaseră imediat după război, sau războiul i-a prins acolo, nu mai știu exact. M-ați întrebat dacă sunt credincios. Nu, nu sunt, nu am fost și nu voi fi. Dumneata ai toate acestea?
– Am… Am tot ce îmi pot dori. Nevastă, copiii sănătoși, am atins împlinirea spirituală la care am râvnit încă din adolescență. Dar de ce spui dumneata așa cuvinte grele împotriva credinței? Ideile nihiliste te-au adus în punctul… acelei tragedii? Bănuiesc că ți-a fost adus la cunoștință cazul studentului nihilist ce a ieșit în piața publică din capitală, exasperat de problemele vieții de student, a scos pistolul și a împușcat un cuplu de tineri fără ca măcar să îi cunoască. Următorul glonț l-a păstrat pentru el, apoi fără nicio tragere de inimă s-a împușcat fix între ochi. E normal așa ceva? Ați auzit de anchetă care este încă în desfășurare?
– Va să zică, vă interesează doar dosarul anchetei, sau poate propagarea ideilor nihiliste în societate, și nu viața mea? Nu pot să vă spun prea multe. Stările mele depresive, lipsa de somn și consumul excesiv de alcool m-au adus în pragul nefericitei tragedii, așa cum o numești dumneata.
Surprins, șeful de post deschise gura să zică ceva, dar a fost întrerupt de medicul sosit la fața locului. Un tânăr cu o inteligență sclipitoare, etichetă pe care societate orașului S. i-o pusese odată cu terminarea studiilor sale în psihologie la Paris și reîntoarcerea sa în oraș acum aproape cinci ani. Fruntea lată, încrețită, pe care curgeau câțiva stropi de sudoare și chipul său palid exprimau o uimire constantă. Acesta îl îndemnă pe Glück:
– Povestiți cât mai detaliat cu putință domnului toată viața dumneavoastră personală, vă rog, așa cum ne-ați povestit-o mie și domnişoarei asistente Christina în seara sosirii dumneavoastră la noi, imediat după ce v-ați trezit din comă. Începeți vă rog să ne povestiți începând cu prima dumneavoastră căsătorie. Cum au decurs lucrurile în viața dumneata de atunci până acum? Vă rog să nu omiteți nici un detaliu, considerându-l neînsemnat. Țineți minte că dorim doar să vă ajutăm.
Între timp șeful de post apucase tocul de pe masă joasă din fața lui Glück, pe care îl înmuie în cerneala neagră de câteva ori. Pe hârtia albă penița scrijeli cuvintele „Cazul Glück – Raport final“, apoi o tăcere grea se așternuse. Ambii oficiali tăceau în așteptarea explicațiilor pe care Glück urma să le dea. Cuvintele sale urmau să fie ascultate cum nu au mai fost până acum vreodată.
– Nu îmi mai aduc aminte câți ani au trecut de atunci. Să tot fie vro doisprezece. Da, doisprezece ani de atunci!
– De atunci… când? Se poate să fiți puțin mai explicit?, i se adresă șeful de post.
– De la moartea mult iubitei mele soții și fiicei mele. M-am căsătorit undeva în jurul vârstei de douăzeci de ani, cât timp eram încă un tânăr student visător la drept… vremuri grele, pline de lipsuri, în care speram să mă realizez. Nu aveam bani, trăiam dintr-o bursă amărâtă pe care universitatea o oferea celor care se diferențiau de restul studenților prin rezultatele academice desăvârșite sau alte merite de mai știu eu ce fel. Știți vorba aceea, sărac dar fericit? Ei bine, așa eram eu. La câteva săptămâni după ce nunta s-a isprăvit cu mare fast am reușit să ne mutăm într-o cameră închiriată de la una din rudele ei, fostă proprietară de apartamente în zona pieței Fr. unde deținea o clădire întreagă. Birouri, apartamente locuibile, croitorii și chiar brutării, toate acestea într-o singură clădire. După plată avansului pe un an proprietara nu se mai interesa de condițiile în care se prezenta apartamentul, care se afla total în mâinile celor ce își plătiseră avansul, iar chiriașii își făceau adesea de cap cum doreau ei mai bine, de la sindrofii până la prostituate, totul se găsea aici. Trăiam amândoi destul de înghesuiți, dar am reușit să îndurăm condițiile acestea precare timp de doi ani întregi, când brusc ceva avea să se schimbe. Nu stăteam tocmai rău cu banii, dar situația noastră părea salvată ca printr-un miracol ceresc. Soția mea, Johanna, primise în dimineața zilei de doisprezece martie, la ora șapte jumătate dimineața un telefon misterios, din care o voce rece îngâna niște cuvinte pe care nu le puteam înțelege. Am aflat că la capătul celălalt al firului era avocatul familiei, care era anunța moartea iubitului ei unchi și posibila moștenire pe care acesta i-o lăsase Johannei, ca un semn de apreciere a serviciilor tatălui ei. Bătrânii se aveau aparent bine. Într-o seară, înainte de culcare ea îmi poveste prin câte au trecut și câte au făcut, dar eu nu eram prea interesat de detaliile banale despre relațiile familiale dintre rudele ei. Ce fel de servicii schimbau între ei nu am aflat nici până în ziua de azi, dar ce este cert este că bătrânul Johannei îl salvase de la faliment pe fratele său de două ori, după ce a căzut în patima băuturii și a jocurilor de noroc, când a început să piardă aproape în fiecare seară sume considerabile de bani. Moștenirea consta în mai multe bijuterii ale răposatului, două ceasuri luxoase și un apartament complet mobilat, aflat pe o stradă îngustă vizavi de gara cea mare aflată lângă uzina metalurgică. Fericirea și visele mele deveniseră peste noapte realitatea mult râvnită. Înmormântarea bătrânului a fost una, aș putea spune, destul de rece. Nimeni nu a plâns, iar printre cei prezenți au fost doar câteva rude și niște prieteni apropiați, care păreau mai mult distrați de cadavrul din sicriu, decât oripilați. Actele s-au întocmit rapid, dar ceea ce m-a surprins a fost faptul că fiecare s-a mulțumit cu partea lui fără să existe contestări ale testamentului. Din moment ce bătrânul nu fusese niciodată căsătorit, nu a avut nici copii care să îi moștenească averea acumulată în decursul anilor, iar aceasta era destul de mare. O fabrică de tutun, două apartamente, alături de mai multe proprietăți în afara orașului, printre care și o pădure aflată lângă orașul învecinat, ce era de asemenea și un domeniu de vânătoare. Dintre cei patru nepoți pot spune că noi am fost privilegiați. Unul din apartamente a fost donat unei mânăstiri locale pentru mântuirea sufletului nenorocitului industriaș, care pe ultima parte a vieții începuse să frecventeze locașurile sfinte de cult, iar acțiunile și drepturile fabricii au fost împărțite între ceilalți trei nepoți. După împărțeala viețile celor patru frați s-au despărțit din nou, după ce uitaseră unul de existența celuilalt în ultimii cinci sau poate chiar șase ani, dar prea puțin îmi păsa mie atunci de soarta lor. Viața noastră devenise mai bună, asta era tot ceea ce conta la momentul acela. Soția mea se putea ocupa doar de casă, iar eu eram singurul nevoit să lucreze. Nu mă deranja, chiar era o plăcere să pot contribui material în casă. Era sentimentul responsabilității pe care un adult îl simte odată cu îndatoririle. Postul meu de funcționar mi-a permis să nu mă stresez prea tare în timpul vieții, iar după ceva timp și ore lucrate peste program, am reușit să avansez în funcție. Toată viața mea se îmbunătățise radical, dar ceea ce trebuie să rețină orice îmbogățit peste noapte este că norocul pleacă cum a venit, iar atunci când pleacă ia înapoi și ce nu este al său. Dumnezeu dorea să se răzbune pe mine, așa cum face cu toți oamenii. Dumneata, m-ai întrebat de ce nu sunt credincios, iar eu îți voi răspunde. Nu cred în nimic pe lumea asta! În absolut nimic! Moartea Johannei în a doua lună de sarcină a fost pentru mine pumnalul pe care trebuia să îl înghit. A murit de cancer, în chinuri oribile. Îmi aduc aminte că viața ei era un chin nesfârşit. Ea arăta ca o scândură pricăjită, iar eu nu puteam face altceva decât să privesc cum viața ei, focul din privire și sufletul se sting încet. Muzica din glas îi pierise, iar roșul aprins al buzelor își pierduse vitalitate. Unde era atunci, domnule șef de post, Dumnezeul acesta al tău bun și iubitor de oameni? Nu ați auzit oare că el doar aude fără să și asculte? Nu ați înțeles că în mâinile sale viața este un grăunte de nisip pe care nu ar da doi bani? De atunci jalea și durerile au devenit din ce în ce mai oribile. Am căzut în disper și depravare, iar după doi ani petrecuți așa, am decis să mă sinucid. Mint! Gândul sinuciderii s-a înrădăcinat în conștiința mea încă de pe vremea când ea era în chinurile cele mai cumplite despre care v-am povestit. Atunci domnule, văzând ce este viața, un chin constant, o iluzie jalnică pe care optimiștii o duc până la absurd, am realizat că nu merită trăită! Sau cel puțin viața nu merită trăită atunci când persoana care îți redă în fiecare dimineață puterea de a te trezi din pat și a o lua de la capăt într-un nou cerc al oboselii mentale. De ce nu ar trebui să mă folosesc de natura mea umană, adică sinuciderea, dacă natura a decis să îmi dea mie posibilitatea aceasta? V-ați pus, domnule, problema, dacă natura ne-a dat sinuciderea ca un antidot împotriva vieții, implicit împotriva durerii? V-ați pus întrebarea această până acum? Evident, mă priviți cu ochii mari cât două mere, mai că m-ați strânge de gât. Nu dați nici doi bani ruginiți pe ceea ce spun eu, dar credeți-mă, credeți-mă, că nu am făcut nimic ieșit din comun. Am folosit ceva pe care natura l-a dat omului pentru propria folosință. Animalele nu se pot sinucide, dar oamenii da. Atunci nu ar fi cazul să ne diferențiem de animale prin atitudinea pe care noi o avem în raport cu viața? Ba da! Asta am făcut eu, iar acum sunt judecat pentru că am urmat cursul firesc al instinctului rațiunii mele. Am deviat puțin de la subiect, dar acum doresc să revin. Moartea Johannei… da. Din moment ce o nenorocire nu vine niciodată singură am fost dat afară din apartamentul primit drept moștenire. Se aflase că unchiul Johannei avea o fiică din flori cu o prostituată, pe care a recunoscut-o ca fiind a lui după plecarea mamei ei în străinătate. Fetei i-a fost înmânat un act prin care tatăl ei îi lăsase apartamentul în care locuiam eu. Am protestat, dar tribunalul a decis ca apartamentul să îi revină fiicei din flori a bogătașului. Am fost nevoit să mă mut din nou singur, în chirie, dar de data aceasta banii nu îmi mai ajungeau. Ceasurile și bijuteriile au fost amanetate la scurt timp după mutarea mea. Ajunsesem în punctul în care medicamentele, alcoolul de calitate superioară pe care îl consumam în cantități enorme și sindrofiile nesfârșite de la care nu lipseau femeile şi băutura, îmi tocau tot bugetul. La toate acestea adăugați tot tutunul pe care îl fumam. Aproape un kilogram pe săptămână, dacă nu și mai mult. Dacă ea nu mai exista, eu de ce ar fi trebuit să o fac? Iar în majoritatea…
Șeful de post îi opri discursul, iar Glück îl privea acum direct în ochi, care s-au aprins odată cu tonul vocii:
– Înțeleg, înțeleg… oftă prelungit șeful postului de poliție, în timp ce își fuma pipa liniștit, neatins de durerea interlocutorului său. Ai aici două acte, le vezi? Normal că le vezi. Le semnezi pe amândouă, uite așa frumos, și făcu un gest cu tocul în aer, cum știi dumneata domnule drag. Prima este declarația dumneata din care reiese că ești bolnav din cauza nervilor, iar a doua este internarea într-un spital potrivit nevoilor speciale care trebuie să îți fie acordate. Hai, ia tocul în mână, așa frumos și semnează, apoi ești liber să pleci. Dar măi, ține-te de viață, că cine știe ce se mai întâmplă. Faci ce faci și…
Apoi îi întinse hârtiile pe care le semnă grăbit fără ca măcar să mai citească ceea ce era scris pe ele, după care i-le întinse șefului de post, ce mai arunca o ultimă privire asupra părului încărunțit și asupra ochilor sclipitori a căror putere de pătrundere părea dusă la paroxism ai lui Glück, ce privea în gol colțul camerei, contemplând uimit ceva. Interogatoriul a durat în total aproape o oră, timp care pentru Glück părea ca o eternitate. Respirația sa deja începuse să se îngreuneze, nările îl usturau cumplit din cauza lipsei de tutun, iar mâinile sale tremuraseră pe tot parcursul discursului său despre suferințele vieții. Glück ieși în stradă cu pași repezi, aproape alergând, ca și cum ar fi avut o misiune urgentă de îndeplinit, iar aceasta nu mai putea aștepta nici o clipă. Nu mai avea timp de pierdut.