de Gabi Gabrinov
Alchimistul din strada Umbrei îşi scoase ustensilele din geantă şi începu să şi le cureţe meticulos cu o cârpă îmbibată în alcool, strâmbându-se la gândul că îl aşteptau câteva ore de muncă. De la o vreme căuta să fugă de oameni şi să se refugieze în solitudinea laboratorului său, departe de zgomotele infernale ale minţilor goale care reverberau atât de puternic în conştiinţa sa. Nu mai accepta, decât foarte rar, cereri de deplasare la domiciliul pacienţilor, cu atât mai puţin pe o vreme atât de capricioasă precum era în seara aceea de sfârşit de iunie. Căldura înăbuşitoare făcea geamurile locuinţelor să se aburească şi coroanele altminteri bogate ale copacilor în floarea vârstei să se pleoştească. Sufla un vânt uscat, dar fierbinte, care anunţa o iminentă furtună de vară, cu ploaie spumoasă şi fulgere colorate. Era o vreme numai bună de scris cugetări, de lucrat poţiuni, de citit filosofie, orice numai de ucis copiii încă nenăscuţi nu.
Se aplecă reticent spre tânăra pacientă: o domnişoară în vârstă de şaisprezece ani care căzuse în patima iubirii, dezonorându-şi părinţii. Slujnica ce îl primise mai devreme îi spusese că o chema Eleanor. Era o făptură pe cât de plăpândă, pe atât de dârză în privire. Scundă, subţire, dar cu şoldurile late şi sânii plini, destul de rumenă la trup pentru a naşte fii. Şi totuşi, părinţii ei de viţă nobilă deciseseră că era inacceptabil ca ea să poarte în pântece rodul unei nopţi fierbinţi de primăvară, mai ales când tatăl era un simplu băiat care lucra la grajduri. Oftând, Silverthorne îşi aprinse o ţigară şi îşi rupse câteva secunde pentru a cugeta la scârba lui profundă faţă de rasa umană, în vreme ce Eleanor se foia neliniştită în patul cu baldachin, acoperit de o lenjerie de satin care împrăştia un miros fin de trandafiri, încercând din greu să-şi imagineze ce o aştepta.
Thomas Silverthorne începu să-şi plimbe ideea prin toate cotloanele minţii, aşa cum îşi plimba dumicatul prin toate cotloanele gurii înainte să-l înghită. Spre deosebire de mâncare, însă, ideile lui erau înghiţite de negura uitării şi nu se mai întorceau niciodată înapoi. De ce ar vrea nişte oameni ca părinţii lui Eleanor să-şi ucidă propriul nepot? De ce ar considera aceşti oameni că ar fi mai importantă reputaţia lor, că ar cântări mai mult statutul lor social sau afacerile pe care le-ar putea încheiea prin căsătoria fiicei lor cu un nobil, decât însăşi viaţa care se întâmpla chiar atunci în pântecele fetei? Oare nu se temeau deloc de consecinţe sau nu trăiseră niciodată imineţa morţii?
Îşi scutură ţigara în timp ce oftă un nor gros de fum. Moartea era o forţă de care el se temuse aproape toată viaţa şi reprezenta totodată motivul pentru care ajunsese cine era. O umbră de zâmbet se aşternu pe chipul său rigid, încă nebărbierit şi obosit.
— Eşti gata, Eleanor? o întrebă el, fără s-o privească.
Îi simţea tremurul din privire şi se minuna de felul în care frica de durere ori de o senzaţie necunoscută o transformare: obrajii rumeni parcă fuseseră pudraţi cu clocot viu, ochii îi sclipeau în semiobscuritatea lampei cu petrol, părul bogat îşi revărsa nuanţele castanii într-o cascadă de umbre alergând.
— Sunt gata, domnule, răspunse ea ferm.
Silverthorne tresări, iar umbra sa se alungi neliniştită, înghiţind peretele din spate. Îl mişcase profund lungimea de undă a determinării lui Eleanor. Îi amintea de cineva pe care îl cunoscuse cu mult timp în urmă, singura persoană pe care o văzuse vreodată tremurând de frică în faţa morţii, dar păşind înainte spre ea, mânată de un curaj încrucişat. Zâmbind, se aplecă asupra ei pe când îşi punea mănuşile. I se părea că se găsea într-o situaţie a cărei ironie îl depăşea. El, care se temea cel mai mult de moarte şi care fugise toată viaţa de ea, era cel care o mânuia acum precum o ustensilă de laborator de unică folosinţă. Din două tăieturi de foarfecă, avea puterea de-a schimba cursul unui destin. La fel cum şi destinul lui fusese schimbat de moarte.
Eleanor rămăsese nemişcată, cu mâinile împreunate la piept, şi privea fix tavanul. Nu părea să dea semne de ruşine sau de pudoare. În privirea ei se citea o goliciune fără margini, care înghiţise toate sensurile cunoscute şi înflorise în disperarea momentului.
— Să-ţi dau un medicament pentru durere? întrebă Silverthorne pe când îşi împletea degetele pe găurile foarfecii.
Fata gemu prelung. În liniştea asurzitoare a nopţii, geamătul ei fu urmat de o rugăminte care-l făcu pe alchimist să-şi piardă respiraţia. Mama voia să-şi urmeze copilul, oriunde sufletul acestuia s-ar fi dus. Siloverthorne era mişcat. Înţelesese, judecând numai după expresia feţei sale şi după gesturile timorate, că fata avea un suflet nobil şi o minte ascuţită, că pruncul care trăia înăuntrul ei nu un capriciu, un efect indezirabil şi accidental al unei frenezii de moment, ci reprezenta întruparea celei mai puternice emoţii pe care oamenii puteau să o simtă, era fructul încă necopt al unei iubiri care avea un temei ascuns ochiului curios al lumii.
— Facă-se voia ta, domnişoară Eleanor, murmură el stins, apoi tăie adânc în carnea fragedă.
Pe măsură ce degetele sale se afundau, iar urletele mute ale fetei, ale cărei lacrimi mari se rostogoleau pe obraji, ca nişte bolovani fără direcţie pe panta unui munte, alchimistul se rupse de conştiinţă, iar mintea lui începu să parcurgă drumul înapoi către momentul în care făcuse cunoştinţă cu moartea.
Silverthorne se născuse într-o familie de nobili din nordul ţării, la începutul secolului trecut. Încă de la naştere, fusese o fiinţă problematică. Nu dormea nopţile, plângea din orice, parcă era mereu flămând. Se născuse mai mic decât ar fi trebuit, cu pielea aproape neagră şi cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. În primele nopţi ale vieţii sale, mama şi moaşele s-au temut că n-o să trăiască, fiindcă era atât de mic şi zbârcit încât nici măcar nu-şi putea deschide ochii. Însă într-o noapte a început să plângă din senin, iar când mama lui a alergat speriată în camera în care se afla pătuţul lui şi i-a văzut ochii de un azur curat strălucind puternic în lumina lunii, a ştiut că fiul ei avea să trăiască, chiar dacă preţul pentru viaţa lui reprezenta propria ei întâlnire cu moartea. Mama lui Thomas fusese o femeie de o fineţe nemaiîntâlnită, întotdeauna elegantă şi demnă, înaltă şi slabă, cu trăsături costelive, brunetă, poate puţin prea palidă, dar graţioasă, de la primul fluturat de gene al dimineţii până la felul în care se lăsa cu smerenie în genunchi pentru rugăciunea de seară. În vreme ce copilul ei creştea şi se rumenea ca un boboc de trandafir gâdilat de razele soarelui, ea slăbea şi pălea ca o amintire. În scurt timp, la numai doi ani după ce l-a adus pe lume, a uitat să mai deschidă ochii într-o dimineaţă azurie de toamnă tânără, cu raze încă blânde de soare şi frunze încă agăţate de crengile copacilor. Tatăl lui Thomas a fost devastat, însă copilul nici nu i-a simţit absenţa mamei. Sarcina de a-l creşte i-a revenit uneia dintre moaşe, o femeie de-o seamă cu mama lui, care muncea pe domeniul lor pentru a duce o pâine acasă. Ea însăşi devenise mamă la puţin timp după ce se născuse Thomas, astfel că nu i-a fost greu să aibă grijă de el. După ce lordul Silverthorne s-a mutat definitiv în capitală pentru a avea grijă de afacerile familiei, moaşa Elisabeta a rămas în grijă cu doi copii care abia plecaseră în picioare. Îi trezea pe amândoi dimineaţa şi le dădea lapte cald cu miere şi pâine făcută pe vatră, apoi îi scotea la plimbare prin grădina de trandafiri îngrijită de doamna Siverthorne, preţ de câteva ore. Îi lăsa să se joace împreună, să se julească, să râdă, îi culca seara în acelaşi pat şi le spunea poveşti născocite din propria imaginaţie, despre prinţi şi prinţese şi zmei şi caleşti fermecate. Astfel au trecut anii, până ce Thomas şi Dalia au învăţat să citească. După asta, îşi petreceau după-amiezile de vară întrecându-se în discuţii de oameni mari în timp ce se plimbau prin grădina care începea să îmbătrânească, iar pe cele de toamnă şi iarnă citind ghemuiţi în fotolii, în faţa şemineului în care veşnic mocnea un foc fără vlagă. Thomas crescuse fără a simţi lipsa părinţilor, însă o iubea pe Elisabeta şi o respecta mai mult decât pe oricine altcineva din casă, iar faţă de Dalia simţea un devotament pe care l-ar fi atribuit mai degrabă unui frate mai mare. Era mereu ocrotitor cu ea, chiar galant, îi accepta mereu impresiile ca venind de la un egal, n-o privea niciodată de sus, chiar dacă ea era fiica unei slujnice iar el era lordul moştenitor al familiei Silverthorne.
După ce i-au trecut primele optsprezece primăveri, într-o seară oarecare de sfârşit de mai, Thomas a organizat un festin în sala cea mare a conacului şi şi-a invitat toţi servitorii şi arendaşii pentru a le da vestea cea mare: el şi Dalia deciseseră de comun acord să se căsătorească, iar mai apoi să plece în capitală pentru a studia medicina. Nu era un lucru ascuns faptul că iubeau amândoi să citească de mici copii. Cu timpul, interesul pentru lecturile de basme s-a transformat în interes pentru ştiinţă, filosofie şi medicină, motiv pentru care nici nu avuseseră nevoie de guvernanţi, ci doar ceruseră mereu mai multe cărţi. Oamenii aflaţi în slujba tânărului lord s-au bucurat pentru ei, însă tatăl lui Thomas n-a fost atât de încântat. Deşi nu mai trecuse pe la conac de mai bine de zece ani, şi singurul mod în care mai păstra legătura cu fiul său era prin scrisori lunare, se îngrijise să-i găsească o partidă bună în capitală, o fată de viţă nobilă pe care s-o ia de nevastă pentru a duce mai departe numele familiei. Thomas s-a revoltat la auzul acestor grozăvii, astfel că şi-a înfruntat tatăl atunci când acesta s-a încumetat să-i facă o vizită la conac, la câteva săptămâni după ce tinerii îşi anunţaseră logodna. Lordul Silverthorne, peste măsură de furios pe fiul nescultător, l-a ameninţat cu dezmoştenirea, însă Thomas nu s-a clintit. La sfârşitul verii, a luat-o de soţie pe Dalia, în cadrul unei ceremonii simple, în lumina asfinţitului. Abia din noaptea aceea, îşi amintea el acum, a început s-o iubească. După ospăţul de nuntă, plecaseră călare spre nord, către dealurile împădurite care acopereau graniţa ţării, şi poposiseră odată cu răcoarea nopţii pe malul unui râu ascuns printre cioturi de stânci. Acolo o iubise pentru prima dată. Atunci şi acolo descoperise ce însemna de fapt iubirea: în legăturile potrivite, atunci când oamenii îşi contopesc trupurile, sufletele se pot ciocni unele de altele. Spre surprinderea lui, sufletul Daliei era mătăsos şi cald, ca un aşternut pufos după o zi de muncă într-o iarnă rece, ca o adiere firavă de soare într-o zi de toamnă târzie, când copacii îşi scutură cu melancolie gândurile, împrăştiind seminţe din înţelepciunea lor. Pielea ei era ca un medicament pentru buzele lui subţiri, răsfrânte, buzele ei aveau gustul unei piersici coapte, culese din grădină. Ochii ei verzi, care străluceau fierbinte în lumina lunii, susurul apei grăbite, gândurile gălăgioase pe care gemetele ei le domoleau fără efort, l-au făcut pe Thomas să înţeleagă că iubirea este un lucru indispensabil pentru sufletul omului.
A doua zi, încă de la răsăritul soarelui, şi-a dat seama că o privea pe Dalia cu alţi ochi. Nu remarcase niciodată până atunci ce trăsături fine avea, ce postură demnă, ce piele palidă şi mătăsoasă, ce buze pline şi ce ochi frumoşi, de o nuanţă reavănă ca o primăvară abia născută. S-au întors la conac la mult timp după prânz şi amândurora li se părea că parcă lumea pe care o lăsaseră în urmă nu mai era aceeaşi. Au plecat în noaptea aceea spre capitală călare, având în bagaje doar câteva merinde pentru drum, câte un rând de haine şi cărţile pe care fiecare le considerase cele mai importante pentru sine. Vreme de câţiva ani buni, cât timp au studiat medicina, au trăit în deplină armonie, într-un cartier mărginaş al capitalei, iar în viaţa lor au apărut doi copii: o fetiţă cu bucle de tăciune şi ochii de safir ai tatălui ei şi un băieţel roşcat, cu obrajii rumeni şi pistrui ca ai mamei lui. Copiii lor au crescut, la fel ca ei, în grija unei guvernante, fiindcă Thomas şi Dalia erau tot timpul la spital, lucrând, sau plecau pe teren să îngrijească bolnavi care nu se puteau deplasa. Meseria de medic îi umplea sufletul, mintea şi zilele tânărului Silverthorne. Găsea în ochii bolnavilor vindecaţi de el o recunoştinţă care-i aducea o satisfacţie sinceră, o împlinire fără obligaţii sau restanţe, iar atunci când oamenii îi strângeau mâna, mulţumindu-i cu lacrimi în ochi pentru treaba bine făcută, se simţea împăcat şi regăsit cu sine. Nu era loc de grandomanie sau infatuare în inima lui, căci ambiţia îl împingea să devină din ce în ce mai bun, să caute medicamente din ce în ce mai bune, să prepare leacuri care să vindece bolile incurabile care răsăreau peste tot în jurul său, numai pentru a primi, la terminarea muncii, zâmbetul acela înlăcrimat de recunoştinţă şi pentru a pune seara capul pe pernă gândindu-se că era un om bun fiindcă mai salvase o viaţă. Ideea de moarte, totuşi, i se părea străină pe atunci. O privea obiectiv şi indiferent, ca pe o etapă absolut firească a vieţii. Atunci când se întâmpla să nu poată salva un pacient, iar cineva îşi dădea ultima suflare în faţa lui, lumina din ochi îi dispărea, se retrăgea în ignoranţă şi-şi spunea că moartea e ceva firesc şi natural, că oamenii nu puteau trăi la infinit, că fiecare avea un sfârşit.
Astfel şi-a petrecut prima tinereţe alchimistul din strada Umbrei, până ce ţara a fost lovită de un război crunt. Regele a ordonat ca bărbaţii în putere din fiecare familie să se înroleze în armată, fără excepţii. Încă din prima lună de război, Thomas şi Dalia au plecat pe front, pentru a se îngriji de soldaţii răniţi. Zilele lor treceau scăldate în sânge, minţile lor înregistrau imagini cu trupuri ciuruite de gloanţe, cu membre cu oase rupte, cu cranii sparte şi plăgi deschise, iar nopţile îi chinuia dorul de copiii lor şi îşi găseau liniştea abia la orele mici ale dimineţii, în răcoarea nefirească a câmpului de luptă străbătut de râuri de sânge. Asta până într-o zi când tabăra lor a fost atacată. Thomas era ocupat cu îngrijirea unui pacient, într-unul din corturile instalate în zona de siguranţă, iar Dalia se afla în alt cort, atunci când au auzit bubuitura produsă de o grenadă. Silverthorne s-a dezmeticit repede, realizând ce se întâmpla, aşa că a ieşit în câmpul în care se deschisese focul, a înşfăcat o armă de la unul dintre soldaţii căzuţi şi, înaintând orbeşte spre inamicii care avansau, a început să tragă. Pământul plesnea sub picioarele lui, praful se ridica din crăpăturile adânci, soldaţii în uniforme cădeau ca seceraţi sub ploaia gloanţelor care parcă nu voiau să-l atingă, ci treceau pe lângă el numai julindu-l. În acele clipe, Thomas nu s-a gândit decât că acela trebuia să reprezinte de fapt iadul: o mulţime de oameni curmându-şi unii altora vieţile fără vreun rost anume, ci numai pentru capriciile şi credinţele conducătorilor ţărilor lor. A continuat să avanseze spre tranşee şi s-a trantit la pământ numai în momentul în care a simţit arsura glonţului care-i străpunsese pieptul. Plin de ţărână, de sudoare şi de sânge, urlând, cu venele cutreierate de adrenalină, a descărcat arma spre valul de soldaţi care se apropiau tot mai mult de el, fără vreun folos. Inamicii erau tot mai mulţi, ca şi cum se iveau din pământ. Pe măsură ce cădeau tot mai mulţi dintre ei, parcă şi mai mulţi se ridicau de nicăieri, ca nişte năluci goale de simţuri, ca nişte maşinării de ucis automate. Rămas fără gloanţe şi fără idei, s-a ridicat din şanţ, convins că acela trebuia să fie momentul în care avea să afle ce se afla dincolo de viaţă. Şi-a ridicat privirea spre cerul gri, realizând că era pentru prima dată în viaţa lui când avea îndoieli cu privire la necredinţa lui în Dumnezeu. Dacă într-adevăr, exista, deşi el nu crezuse niciodată, ar fi trebuit ca sufletul său să ajungă în rai, fiindcă fusese un om bun şi dusese o viaţă decentă, îi ajutase pe alţii şi nu făcuse rău nimănui. Cu aceste gânduri în minte, Thomas Silverthorne se pregătea să întâmpine moartea, când strigătul disperat al soţiei sale l-a smuls din cugetări şi l-a făcut să-şi întoarcă privirea înspre tabără. Dalia alerga spre el prin rafala de gloanţe, plângând şi implorându-l să nu moară.
Într-o clipă nefastă, Thomas a pornit la goană spre ea, cerul s-a stins, iar gloanţele s-au înfipt în spatele lui, unul câte unul, cu un pocnet scurt, usturător. Două dintre ele au nimerit-o şi pe Dalia, cu câteva clipe înainte ca Thomas să ajungă lângă ea şi să o ia în braţe. Cu mâinile înfipte în părul ei roşcat, a răsuflat zgomotos, iar sângele cald i-a năvălit pe gură şi pe nas şi s-a prăbuşit peste ea, încercuind-o cu braţele. Sufletul lui s-a prăbuşit sub apăsarea amărăciunii, cu trupul ei cald în braţe, chiar înainte să-şi piardă cunoştinţa.
S-a deşteptat câteva ore mai târziu, într-o ploaie deasă. Durerea usturătoare îi sfâşia carnea, mâinile şi picioarele îi amorţiseră şi gâtul i se uscase. Soţia lui se zbătea în chinuri, fiindcă gloanţele îi perforaseră plămânii şi stomacul. S-a adunat cu greu de pe jos şi i-a tras capul la el în poală, promiţându-i, printre lacrimile înecăcioase care îl sufocau, că avea s-o salveze. Simţea că îi curge lavă prin vene, că o forţă mistuitoare îi clocoteşte în piept. Îşi simţea sufletul alimentat de ură, luat cu asalt de un uragan înfiorător, care avea puterea să smulgă din rădăcină tot binele pe care îl plantase el vreme de ani întregi.
— De ce ai făcut asta?… De ce ai făcut asta?… repeta el, pe jumătate conştient, rătăcit într-un tărâm al haosului.
Stropii de ploaie îi săgetau rănile, iar în jurul lui, mirosul morţii plutea firesc, ca o perdea străvezie care ascundea de ochii lui dansul sufletelor care-şi părăsiseră corpurile. Sângele morţilor se scurgea în pâraie înguste, care săpau adânc în pământul de-acum noroios. Thomas reuşi, cu ultima fărâmă de luciditate, să-şi dea seama că Dalia se chinuia, că sufletul ei se fărâmiţa în agonie, aşa că îi prinse capul şi, cu lacrimile curgându-i şiroaie, i-l suci. Odată cu stingerea luminii din ochii verzi ai soţiei lui, căldura din trup i-a dispărut. Tot timpul din lume s-a oprit pentru el, tot zgomotul a încetat. Durerea i-a apărut dinainte, ca o pocitanie mare şi neagră, cu viermi de funingine colcăindu-i în ţesuturi, cu dinţii ascuţiţi plini de bale, cu ochii roşii, turbaţi, şi l-a muşcat, înfigâdu-şi colţii adânc, otrăvindu-l cu veninul de care n-avea să mai scape niciodată, iar cerul s-a cutremurat sub urletul lui. Femeia pe care el o iubea murise, însă toată lumea lui s-a terminat în clipa în care sufletul său a ajuns la graniţa nebuniei. Clipa aceea i-a schimbat cursul destinului, iar Thomas a jurat că nu avea să moară până ce nu avea s-o aducă înapoi.
Thomas Silverthorne tresări când auzi ceasul bătând miezul nopţii. Nici nu realizase când trecuse timpul sau ce se întâmplase în realitate cât timp el fusese plecat să colinde prin amintiri dureroase. Fruntea asudată i se încreţise, ochii îl usturau, mâinile pline de sânge îi tremurau incontrolabil. Oftă şi se ridică. Treaba era terminată. Privi preţ de o clipă fătul, ca un mic bob de fasole din care n-avea să mai crească niciodată niciun vlăsatar. Eleanor murise cu ochii deschişi, iar umbrele focului dansau acum pe luciul globilor cu irişi fără lumină.
— Lumină şi umbră, viaţă şi moarte, bine şi rău… Acestea sunt motoarele care ţin lumea în mişcare, eu sunt doar instrumentul care ajută Balanţa să rămână în echilibru, zise el, spăşit, apoi despică uşor pieptul fătului şi, cu ajutorul unei pensete, extrase inima ce abia începea să se formeze.
Scoase sticluţa în formă de semilună în care se găsea poţiunea creată de el şi o introduse în lichidul eferverscent. Era cea mai mică inimă pe care avea s-o pună la colecţie. Îşi scoase mănuşile pline de sânge şi îşi aprinse ţigara cu degetele încă tremurând. Avea, în sfârşit, şi ultima inimă. Acum, tot ce îl mai despărţea de Dalia era numai timpul în care trebuia să lase inimile la murat în poţiunea specială, pentru a le putea folosi apoi ca să creeze elixirul ce avea să-i aducă la viaţă femeia iubită. Zece ani ar fi trebuit să fie suficienţi, şi totuşi era convins că aveau să treacă la fel de greu precum trecuse întreg secolul trecut. Nerăbdarea îi măcina oasele, dorul îi înfunda venele. Îşi simţea articulaţiile amorţite, cusăturile slabe. Îşi desfăcu în grabă trusa şi scoase o seringă neobişnuit de mare, cu un ac gros, pe care îl înfipse în vena din mâna stângă a domnişoarei Eleanor. Umplu seringa de sânge, apoi schimbă acul şi îşi injectă lichidul vieţii, simţind imediat căldura lui familiară invadându-i trupul. Îşi steriliză apoi toate ustensilele cu alcool, le puse înapoi în trusă şi dădu să iasă pe uşă, însă i se păru că aude o voce slabă, un murmur firav venind dinspre pat. Încremeni cu mâna pe clanţă, fără să îndrăznească să se uite înapoi. Cineva îl strigase. Aşteptă câteva clipe, sperând să mai audă o dată vocea, însă nu mai auzi decât trosnetul lemnelor din foc. Ieşi vijelios din cameră şi coborî la parter, unde părinţii fetei aşteptau nerăbdători. De cum îl văzură pe doctor, se ridicară în picioare şi veniră în întâmpinarea lui.
— Îmi pare rău, doamnă şi domnule Linden. Eleanor n-a supravieţuit intervenţiei, rosti el rece în vreme ce-şi aşeza pălăria pe cap.
Mama fetei izbucni în plâns şi se prăbuşi în genunchi, în vreme ce tatăl îl privea pe Thomas cu un soi de zâmbet incredul în colţul gurii.
— Tu ai făcut asta, şarlatan nemernic ce eşti… bâigui tatăl, după ce realiză mai bine ce întâmplase de fapt. Tu…
— Acestea sunt consecinţele deciziilor dumneavoastră, stimabile lord. După cum ne-am înţeles, treaba mea era doar să vă scap de nepotul nedorit. Dat fiind faptul că acesta reprezenta într-adevăr o povară inimaginabilă, acum copilul n-o să mai existe. Eu mi-am făcut partea de învoială. O seară bună vă doresc!
Spunând acestea, Thomas ieşi în răcoarea nopţii, se urcă în trăsură şi-i ceru vizitiului să-l ducă acasă. Tot drumul ţinuse mâna strânsă pe sticluţa cu inima fătului, în buzunar. Venea dinspre ea o undă de călură care nu aparţinea lumii fizice, iar el o simţea foarte slab. Noaptea era rece şi hidoasă, casele erau amorţite, singurătatea bântuia străzile acoperite de ceaţă, lumina firavă a felinarelor abia reşusea să răzbată prin umbra deasă. Frigul care-l copleşise pe Thomas nu era, însă, frigul său. Venea din adâncurile mucede ale sufletului lui, acolo unde se strânsese tot veninul care căptuşea acum pereţii, ca o carpetă groasă de funingine. Viaţa îi demonstrase că ura era mult mai puternică decât iubirea, că era un tovarăş de drum mult mai de nădejde. Vreme de mai bine de un secol, Thomas se baza pe ură să-i ţină companie, să-l motiveze să-şi continue drumul către scopul său.
Nu-şi mai amintea nimic din ce se întâmplase după momentul morţii soţiei sale. Părăsise câmpul de luptă ca un furibund, încercând să ajungă acasă, însă rănile îl aduseseră în pragul colapsului. Se trezise două săptămâni mai târziu, într-o cabană, la marginea unei păduri care împrejmuia un sat pustiu. Atunci când îşi reveni în simţiri, nu deschise ochii de prima dată, de teama că avea să se pomenească în iad, într-un cazan cu smoală, însă după ce trase aer adânc în piept de câteva ori, realiză că iadul nu era aşa cum i se povestise în copilărie: auzea trosniturile buştenilor în şemineu, o căldură plăcută îi mângâia corpul gol, o pătură pufoasă, ca o blană de urs, acoperea patul în care stătea. Auzea şi un ciocănit straniu, ca şi cum cineva tăia ceva pe un tocător de lemn. Abia apoi îndrăznise să deschidă ochii şi să-şi întindă oasele amorţite şi muşchii aproape atrofiaţi. Văzuse tavanul cabanei de lemn, cu grinzi groase de care erau agăţate legături de diferite ierburi care îşi scuturau deasupra lui parfumul încecăcios, văzuse şemineul, patul, într-adevăr acoperit de o blană maronie, şi în final, îşi îndreptă atenţia spre fereastra prin care pătrundea o lumină puternică şi limpede, în faţa căreia se găsea o masă rotundă, din lemn, cu picioare arcuite, iar lângă masă, o femeie al cărei chip era ascuns după o claie de păr roşcat, cârlionţat ca al unei oi, care tăia cartofii cubuleţe. Încercase să se ridice din pat, însă o durere crâncenă îi săgetă tot spatele şi scoase un geamăt înfundat, care, însă, îi atrase atenţia femeii.
— Te-ai trezit! exclamă ea fericită, azvârlind cuţitul şi îndreptându-se spre el.
Se aşeză pe marginea patului şi îi luă mâna ca să-i cerceteze palma. Thomas era şocat şi nu reuşea să se dezemticească. Nu înţelegea cum de el mai e în viaţă, nu îneţelegea cum de ajunsese în casa femeii şi nici cuvintele stranii pe care le îndruga ea în timp ce trasa cu degetul arătăror fiecare linie pronunţată din palma lui.
— Eşti doctor, o auzi deodată vorbind în limba cunoscută. Te-ai născut în nord, ai locuit în capitală cu familia ta. Mama ta a murit când erai mic, tatăl tău încă trăieşte… Ai fost un lord, aveai o avere impresionantă, dar ai ales să devii doctor. Ai fost pe front, ai luptat în război şi ţi-ai văzut soţia murind… Nu, tu ai ucis-o. Probabil te întrebi cum de ştiu toate astea, zise ea, ridicându-şi privirea.
Femeia roşcată, cu pistrui, îi aminti de Dalia, iar inima lui Thomas tresăltă scurt, şi scăpă o bătaie. Nu era mai bătrână, nici mai tânără, şi avea aceiaşi pistrui adorabili împrăştiaţi pe nas şi pe obraji şi aceeaşi privire sălbatică, însă părul ei era mult mai bogat şi cârlionţat, ba chiar neîngrijit. Avea câteva frunze uscate agăţate prin el. Pe frunte avea desenate cu vopsea albă nişte simboluri ciudate, ca nişte vârtejuri ale căror linii coborau pe nas şi pe tâmple.
— Eu sunt Huru. Bine ai venit în casa mea, Thomas Silverthorne. Abia aştept să îţi aud povestea.
Thomas zâmbi în colţul gurii, îşi drese glasul şi începu să-i povestească de-a fir a păr ce i se întâmplase. Realiză că inima lui era plină de ură şi de ciudă, că se ura pentru că el rămăsese în viaţă în timp ce frumoasa Dalia murise, şi că era îngrijorat pentru copiii lui, despre care nu ştia nimic. Află de la Huru că războiul se terminase şi că ţara lor pierduse, astfel că regele trebuise să plătească o sumă mare de bani ţării vecine şi să-i acorde teritorii. Majoritatea oraşelor fuseseră distruse de forţele inamice, inclusiv capitala, şi foarte mulţi oameni nevinovaţi muriseră degeaba. Huru îi spuse că îl găsise pe câmp, rănit, şi cu greu îl târâse până în sat, unde câţiva oameni miloşi o ajutaseră să îl urce într-o căruţă şi să-l aducă până la casa ei.
— De ce m-ai salvat? o întrebă el, scuipând venind. Trebuia să mă laşi să mor!
— Oh, dar nu ăsta e destinul tău, Thomas Silverthorne. Fiecare lucru are un motiv pentru care se întâmplă, în special lucrurile care nu se întâmplă. Vieţile noastre de muritori nu sunt, pur şi simplu, nişte buruieni în vânt. Fiecare avem un scop precis, o menire, şi până ce nu împlinim acea menire, nu ne este permis să murim. Unii dintre noi, într-adevăr, avem meniri ceva mai mărunte, însă alţii…
Huru pufni în râs, iar gropiţele din obraji i se adânciră.
— Tu eşti doctor. Ai studiat medicina şi ştiinţa. Ai luptat în război. Ai un viitor măreţ în faţa ta. O să primeşti o medalie, o să fii recunoscut. O să devii cercetător şi… ei, nu-ţi mai spun, să nu te umfli în pene, comentă ea veselă, apoi se ridică şi turnă nişte ceai în două ceşti ciobite. Ce vrei să faci cu viaţa ta? Ce îţi doreşti cel mai mult pe pământul ăsta?
Fără să ezite, Thomas făcu efortul de a se ridica în şezut, în ciuda durerii care îi pulsa în tot corpul, trimiţându-i unde amărui până în măduva oaselor, şi îi spuse hotărât că voia, în primul rând, să meargă să-şi vadă copiii. În loc de răspuns, Huru chicotise, încuviinţând în acelaşi timp cu o mişcare energică a capului.
În timpul războiului, capitala fusese asediată şi aproape distrusă. Casele şi clădirile fuseseră incendiate, oamenii fuseseră ucişi, maldăre de cadavre în putrefacţie acopereau trotuarele şi străzile, mirosul era insuportabil, şobolanii roiau peste tot. Din casa lui nu mai rămăsese decât un morman de scrum. Disperat, înnebunit de durere, s-a repezit să-şi caute copii, însă nu le-a mai găsit decât oasele îngropate în cenuşă. Thomas se simţea ca un om care nu mai avea nimic pe lume şi tot ce-şi dorea era să moară şi el. Învins, se lăsă în genunchi în faţa a ceea ce odinioară fusese casa lui, şi începu să plângă, cu faţa ascunsă în pumni, cu oasele copiilor săi în poală. Deşi Huru îi spusese că avea înainte un viitor strălucit, el nu credea că acel cuvânt mai exista pentru el.
— Obişnuiai să crezi că lumea poate deveni un loc mai bun. Îţi plăcea să ajuţi oamenii aflaţi în necaz, să-i vindeci, să-i vezi plângând de fericire. Nu lăsa moartea să-ţi nimicească sufletul, Thomas Silverthorne. Moartea e doar o iluzie, ea nu există de fapt. E doar o Poartă, la fel ca toate celelate. Soţia şi copiii tăi sunt încă aici. Sufletele lor încă sunt legate de acest pământ pe care iubirea voastră l-a transformat într-unul sacru. O să-ţi arăt ceva.
Huru îl luă de braţ şi-l forţă să se ridice, apoi îl trase deoparte şi scoase din săculeţul pe care-l avea legat la cureaua de piele o bucată de cretă. Începu să traseze un cerc în jurul dărâmăturilor, apoi desenă câteva simboluri în dreptul fiecărui punct cardinal, care păreau mai degrabă nişte rune vechi ori nişte litere într-o limbă pe care Thomas nu o cunoştea. Când termină, scoase un pumnal de argint şi îşi crestă în palma dreaptă tot în formă de cerc, iar în cea stângă trasă o altă rună. Doctorul o privea stupefiat: nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Huru zâmbea, în timp ce sângele îi curgea şiroaie din crestături. Îşi apropie palmele în timp ce închise ochii şi şopti ceva în aceeaşi limbă necunoscută, apoi se lăsă pe vine brusc, iar părul i se ridică, parcă izbit de un curent nevăzut. Pământul începu să tremure, pietrele se ridicară, levitând, cărămizile şi molozul începură să se rotească în aer ca într-o tornadă, iar sub privirea incredulă a lui Thomas, casa se aranjă la loc, bucată cu bucată, ciob cu ciob, din ruine. În doar câteva clipe, zidurile se sudară, ferestrele se potriviră în tocuri, grinzile se uniră şi ţigla se aşternu singură, formând acoperişul. Când termină, Huru se ridică şi zâmbi mulţumită, iar Thomas rămase fără suflare, convins că ceea ce văzuse era un vis frumos, că murise pe front şi ajunsese în paradis şi avea şansa să o ia de la început. Însă ceva nu se potrivea. Deşi îşi vedea casa neclintită, rana căscată în pieptul lui pulsa în continuare, iar durerea îl sugruma. Soţia şi copiii lui muriseră, iar acum nu mai avea alături de cine să locuiască în căminul care până nu de mult, îi adăpostise familia.
— Cum e posibil aşa ceva? îngăimă el, cu sufletul întins în patru zări, chinuit de sentimente copleşitoare.
— Se cheamă alchimie. E o ştiinţă care îţi permite să faci transmutaţii din obiecte alcătuite din materiale care se găsesc în lumea noastră. Nu ai nevoie neapărat de o putere specială ca să faci asta, însă necesită foarte multă energie ca să insufli materia…
Pe măsură ce Huru îi explica ceea ce tocmai făcuse, în mintea lui Thomas răsări o idee care, pusă în practică, ar fi putut stinge durerea care clocotea vie în pieptul său.
— Dacă ai putut face asta cu casa mea… Oare n-ai putea să faci acelaşi lucru şi cu familia mea? N-ai putea să-i aduci înapoi? o repezi el, stăpânindu-şi cu greu lacrimile. Uite, uite, am oasele copiilor mei chiar aici, se răsti el, disperat. Adu-i înapoi, reconstruieşte-i aşa cum ai făcut cu casa!
Chipul femeii se întunecă deodată şi, speriată de reacţia lui, se dădu câţiva paşi înapoi.
— E imposibil, Thomas Silverthorne. O fiinţă umană nu este la fel de uşor de transmutat ca un obiect. Un corp, da, pentru că şi corpurile noastre sunt alcătuite din materie, dar sufletul nu este materie, este energie, şi odată ce s-a desprins de corp… Nu poţi transmuta un suflet. Şi nu ai ce să faci cu un corp neînsufleţit, nu te-ar încălzi cu nimic… Nimeni nu a reuşit vreodată să transmuteze un suflet, să aducă la viaţă pe cineva mort. Sunt nişte legi care nu pot fi încălcate atunci când foloseşti alchimia şi sunt nişte preţuri care trebuiesc plătite pentru orice transmutare…
— Şi tu trebuie să plăteşti preţul pentru că mi-ai transmutat casa, nu?
— Preţul meu e plătit în avans, îi răspunse femeia pe un ton rece, privindu-l cu reticenţă pe sub arcadele întunecate. Dacă vrei să înveţi alchimia, ştiu cine te poate ajuta. Poţi studia cât timp vrei tu, el te va învăţa totul despre ştiinţa asta, însă n-ai să reuşeşti niciodată să îţi aduci familia înapoi, îl avertiză ea.
Coborî din trăsură în faţa casei şi îi aruncă în scârbă vizitiului doi bănuţi aurii. Aşteptă să se îndepărteze trăsura, înainte să scoată sticluţa în formă de semilună din buzunar şi s-o mai privească o dată. Obiectul acela era cheia spre a obţine ce-şi dorea cel mai mult pe lume. Descuie uşa de la intrare şi îşi scoase pelerina şi pălăria, pe care le atârnă în cuier cu mişcări meticuloase. Casa bătrână a fostului său maestru îl întâmpină cu un scârţâit prelung. Toate lucrurile se aflau la locul lor de mai bine de un secol. În holul de la intrare, larg cât o sală de bal, se aşternuse un praf gros de două degete pe mocheta care fusese cândva vişinie. Thomas urcă alene scara de marmură, ţinându-se cu mâna de balustrada de metal, simţindu-se dintr-odată foarte bătrân şi obosit. Angoasa lui se trezise din cauza amintirilor prin care cotrobăise mai devreme, nicidecum din cauza trupului care devenea din ce în ce mai greu de animat. Ajuns la etaj, în faţa celor două bifurcaţii, coti spre stânga, în aripa unde se găseau biblioteca şi laboratorul său. Întunericul soios aproape că sfârâia în calea paşilor săi silenţioşi. Plămânii putreziţi hârâiau la fiecare gură de aer trasă, iar cusăturile şi grefele prinse pe alocuri erau grele şi dureroase.
Thomas Silverthorne prefera să glumească uneori cu sine însuşi, spunându-şi că trupul său era armura veşniciei, mândru de faptul că reuşise cumva să păcălească timpul şi legile alchimiei. Odată ce deschise uşa laboratorului, o altă imagine, din alt timp, îi apăru înaintea ochilor.
Huru îl adusese în ziua aceea la casa în care locuia Edgar Edwards, profesor de biologie, cercetător recunoscut şi, spre surprinderea lui Thomas, alchimist. Edgar, care la vremea aceea avea în jur de şaizeci de ani, nu avea rude, şi trăia singur, alături de câteva pisici, ocupându-şi timpul cu cercetările şi experimentele sale. Atunci când îl văzuse pentru prima dată pe Thomas, îl îmbrăţişase ca pe un fiu rătăcit, care se întorsese în sfârşit acasă. Îl primise cu atâta însufleţire, încât Huru se simţise puţin geloasă, însă odată ce le-a făcut cunoştinţă şi a văzut cât de bine se înţeleg, s-a retras liniştită spre casa ei, lăsându-l pe doctor în grija bătrânului alchimist. În primul an, Edgar l-a lăsat pe Thomas să citească toate cărţile pe care le-a dorit din imensa lui bibliotecă. Medicul alegea în special lucrări de alchimie şi filosofie, pe care le devora cu o sete care îl uimea pe bătrân. Mai apoi, când a decis că îşi mai revenise puţin după trauma războiului şi a pierderii familiei, l-a luat ca uncenic în laborator, unde l-a învăţat să prepare licorile cunoscute, să cunoască simbolurile şi să măsoare elementele.
— Energia poate fi modelată cu uşurinţă dacă îţi foloseşti creierul la capacitate maximă, obişnuia să-i spună bătrânul. Concentrarea e cheia, nu trebuie decât să îţi doreşti în proporţie de o sută zece la sută ca lucrul ăla să se întâmple, să-l vizualizezi înfăptuit, să-ţi doreşti din toată inima…
Inima… Thomas îşi aminti cu lacrimi în ochi ziua în care îl întrebase pe profesor despre transmutarea sufletului. Luau cina în sufrageria de la parter, când doctorul a început să tremure şi a scăpat furculiţa, apoi s-a ridicat de la masă, trântind scaunul pe spate, şi, cu cu toată furia, a început să urle:
— De ce nu se pot transmuta suflete? Cine a stabilit regula asta idioată! E o prostie, cum să nu fi încercat nimeni? Eu vreau să încerc, eu chiar îmi doresc să încerc şi ştiu că o să şi reuşesc într-o zi!
Stupefiat, luat prin surprindere de reacţia violentă, profesorul Edwards s-a ridicat cu calm, şi-a pus mâna peste a lui şi a început să-i explice cu blândeţe:
— Sunt trei porţi în univers: Viaţa, Moartea şi Adevărul sau Increatul. Viaţa este lumea în care trăim noi, realitatea palpabilă, imediată, cu toate dimensiunile ei. Moartea este realitatea îndepărtată sau statică, starea în care suntem deposedaţi de corpuri şi existăm numai sub formă de energie, iar Increatul este starea în care totul şi nimicul există în acelaşi timp. Oamenii vin din Increat, din Adevărul Universal, trec prin poarta Vieţii şi ajung aici, apoi trec prin Poarta Morţii şi ajung înapoi în Increat, însă sub altă formă, alterată de experienţa pe care materia a avut-o în lumea asta. Acesta este circuitul firesc al energiei în univers şi nimic nu-l poate schimba.
Thomas se lăsă să cadă în scaun, însă nu-şi retrase mâna, ci îl ascultă în continuare pe profesor.
— Acum, oamenii sunt alcăuiţi din două componente majore…
— Materie şi energie, completă doctorul, răpus de o tristeţe care-i sfâţia inima profesorului.
— Exact. Energia este haos, este incontrolabilă şi impredicitiblă. Nimeni nu ştie din ce este făcută exact, sau cum funcţionează, ştim doar că există. De asemenea, în lume există bine şi rău, forţe care reprezintă instrumentele energiei, dar şi o Balanţă care trebuie mereu ţinută în echilibru, după cum spune Legea Autorităţii. Echilibrul înseamnă…
— Pentru a obţine ceva, trebuie să plăteşti un preţ, să dai la schimb ceva de o valoare echivalentă.
— Corect. Ca să poţi determina valoarea energiei, trebuie în primul rând să îi cunoşti parametrii. Cum poţi măsura energia? Cu ce instrument? Tu vrei să îţi aduci înapoi soţia, şi presupun că vrei ca sufletul ei să îi anime trupul. Trupul se poate transmuta, însă sufletul? Cum poţi calcula valoarea echivalentă pe care trebuie să o plăteşti pentru a transmuta energie, dacă nu poţi măsura energia?
— Dar trebuie să existe o cale! Trebuie!
— Dragul meu Thomas… bălmăji profesorul cu glasul tremurându-i de frică. Atunci când nu găseşti o cale de urmat, trebuie pur şi simplu să construieşti una.
— Ce vrei să spui?
Profesorul Edwards se ridică de la masă şi-i făcu semn lui Thomas să-l urmeze în bibliotecă. Aprinse lampa cu gaz şi îl invită să ia loc pe canapeaua din faţa şemineului, acolo unde îi plăcea întotdeauna să stea şi să citească, savurând o ceaşcă de ceai. Lumina nu era suficientă pentru a inunda imensa încăpere, în care se găseau rafturi ticsite cu cărţi, înalte până la tavan şi late cât un perete întreg, astfel că bătârnul profesor se cufundă în întuneric şi reveni după câteva clipe cu un cufăr mic, din lemn, încuiat cu un lacăt care ruginise. Se aşeză pe canapea lângă Thomas şi scoase o cheişă mică de metal, pe care-o purta la gât, atârnată de o sfoară subţire de cânepă. Descuie cufărul, având o expresie de profundă durere, ca şi cum ştia că făcea ceva greşit, ca şi cum în cufărul acela se afla un rău care nu trebuia eliberat sub nicio formă. Doctorul îi urmărea reacţiile cu o nedisimulată curiozitate, aşteptând. O carte groasă, cu coperţile bătute cu pietre care formau simbolurile elementelor principale, îi atrase atenţia, dintre feluritele obiecte care se aflau în cufăr. O scoase cu grijă şi o deschise, trecându-şi detele tremurânde peste filele fragile, îngălbenite de timp.
— Este asta cumva… ?
— Da, este. Poate că aici ai să găseşti răspunsurile de care ai nevoie.
Thomas Silverthorne zâmbi în faţa amintirilor care îi chinuiau conştiinţa. Găsise în cartea aceea mai mult decât răspunsuri. Reuşise, de-a lungul anilor, să încrucişeze teorii, să compună poţiuni care să-l ajute să sfideze timpul, moartea şi legile cunoscute. Se îndreptă spre masa plină de ustensile şi eprubete de diferite forme, în care se găseau lichide de toate culorile. Luă cheia de pe masă şi descuie dulapul care acoperea tot peretele de la miază-noapte, apoi privi cu nostalgie la sutele de inimi, de toate mărimile, care zăceau în sticluţe de toate formele, pline cu poţiunea creată special ca să le menţină proprietăţile intacte. Unele inimi se muraseră suficient şi acum băteau de unele singure, zguduindu-se în sticluţele care dansau pe rafturi. Altele mucegăiseră ori se veştejiseră, căci alchimistul mai uita uneori să le injecteze cu sânge. Thomas aşeză şi ultima sticluţă pe raft, apoi încuie dulapul şi se aşeză la masa de lucru. Scoase din sertarul de jos o cârpă în care se găseau o mână de oase vechi. Luă fiecare os în parte şi îl sărută cu dor, cu lacrimile prelingându-i-se alene pe obraji, apoi se ridică şi merse în faţa oglinzii ovale pe care o ţinea mereu acoperită cu un cearşaf alb.
Oglinda avea încrustată pe laturi pietre şi rune care atrăgeau energia, creând în interiorul ei un mediu prielnic pentru ca un suflet să poată trăi în afara Increatului. Thomas trase cearşaful, iar înaintea lui apăru imaginea distorsionată a unei femei. Slabă, gârbovită, cu oasele ieşite mult în afară, goală, cu pielea albă ca ceara, cu părul roşcat atât de lung, că îi mătura gleznele, cu ochii afundaţi în orbite şi obrajii supţi, Dalia stătea ghemuită pe jos, privind către nimicul în care era captivă, încercând să-l desluşească. Îl văzu pe Thomas şi se ridică cu greu, oasele pocnindu-i la fiecare mişcare. Îşi lipi palmele de suparafaţa de sticlă, strivindu-i privirea lui Thomas cu furia din privirea ei. O dâră de spumă neagră i se scurse din colţul gurii atunci când începu să mârâie ca un câine.
Silverthorne îi zâmbi cu drag.
— Bună seara, iubita mea. M-am întors acasă.