Angoasa în cinematografie: Trainspotting (1996)

de Livia Creț

Filmul[1], bazat pe cartea cu același nume publicată de Irvine Welsh în 1993, începe cu monologul personajului principal Mark Renton:

„Alege o viață. Alege un job. Alege o carieră. Alege o familie. Alege un televizor mare. Alege mașini de spălat, mașini de condus, cd-playere și deschizătoare electrice de conserve. Alege o sănătate bună, un nivel scăzut de colesterol și o asigurare dentară. Alege rambursările ipotecare cu dobândă fixă. Alege-ți prietenii. Alege îmbrăcăminte de casă și bagaje asortate. Alege un costum din trei piese. Alege DIY și alege să te întrebi cine ești într-o duminică dimineața. Alege să stai pe canapea privind game show-uri care-ți amorțesc mintea și-ți zdrobesc spiritul în timp ce îți îndeși junk food în gură. Alege să putrezești la capătul vieții într-o casă mizerabilă, fiind nimic mai mult decât o rușine pentru copiii tăi egoiști cărora le-ai dat naștere ca să te înlocuiască, alege-ți viitorul. Alege viața…dar de ce aș vrea să fac un asemenea lucru? Am ales să nu aleg viața. Am ales altceva. Și motivele? Nu există motive. Cui îi trebuie motive când ai heroină?”

Remarcăm de la început că, prin grila de lectură existențialistă satreană, Mark a rostit aceste cuvinte datorită angoasei care i-a descoperit calitatea inerentă de agent liber, de care se folosește acum pentru a respinge expectanțele societății față de viața sa. El se răzvrătește împotriva standardului capitalist de viață fericită, împotriva securității pe care o familie, un loc de muncă și obiectele materiale o promit. Categoriile și etichetele indexează oamenii care se lasă absorbiți de cerințele societății, cei care prin rea-credință rămân în limita rolurilor pe care, de fapt, și le-au autoimpus deoarece au consimțit la ele – acestea nu au reprezentat o constrângere exterioară a cărei forță să poată depăși primordialitatea libertății, ci individul a consimțit la ele.

Mark Renton respinge standardul, care nu este decât o natură moartă pe care oamenii o poartă după ei crezând că-și poartă în fapt identitatea, și se deschide posibilului. Totuși, toate posibilitățile care i s-au deschis deoarece a avut curajul să-și asume prin angoasă condiția de ființă liberă, i se restrâng apoi într-un focar singular, cel al heroinei. Povestea filmului îi urmărește tentativele de a renunța la opiaceu și, analog, eșecul acestora de a-l despărți de ceea ce devenise obiectul cel mai important al dorinței sale. Lupta cu consumul de droguri nu îl privește numai pe el,  ci anturajul său este o parte importantă din acest scenariu. Dincolo de prietenii consumatori, Mark avea un prieten, Tommy, care nu încercase niciodată vreun drog, altul decât țigările și alcoolul. Atunci când Mark, aflat în euforia dozei obișnuite, ajunge față în față cu Tommy și acesta din urmă îi cere să îl introducă în lumea sa, adică să îi injecteze prima doză, Mark acceptă. Ne dăm seama că, deși angoasa i-a revelat libertatea de a decide cu privire la propria viață și el a ales ca aceasta să se deruleze prin legământul cu heroina, angoasa nu i-a trezit totuși sentimentul de responsabilitate față de ceea ce depășea sfera subiectivității sale.

Mark nu se simțea responsabil de soarta lui Tommy sau a umanității în genere, motiv pentru care i-a fost ușor să accepte banii care fluturau în fața sa și care îi facilitau nu doar lui Tommy ci, mai important, lui însuși, următoarea doză. El nu se gândea la faptul că prin alegerea de sine însuși drept consumator de heroină face o alegere prototip, că alege în același timp ceea ce ar vrea să fie umanitatea. Lui nu-i păsa, din partea lui umanitatea în integralitatea ei ar fi putut să consume heroină, atâta vreme cât ar fi cotizat la porția sa. Așadar, spre deosebire de alcoolicii care „și-ar dori să fie toți ca ei, un junky adevărat (spre deosebire de un consumator de ocazie, care își caută mai degrab-un complice) nu dă doi bani pe nimeni altcineva”[2] .

În acest punct înaintez obiecția față de teoria sartreană a responsabilității și spun că revelația, conștientizarea libertății din sentimentul de angoasă, nu atrage întotdeauna după sine asumarea responsabilității pentru umanitate. Așa cum nu se simte responsabil față de posibilitatea ca prietenul lui să devină și el dependent de heroină, Mark nu se preocupă și nu îi poartă de grijă umanității. În alte cazuri există, într-adevăr, grijă purtată celor apropiați, ceea ce îl poate motiva pe consumator să renunțe la drog. În schimb, în cazul lui Mark reflexul responsabilității nu se declanșează. Rămâne totuși misterios de ce angoasa ca responsabilitate nu se manifestă în cazul său.

Misterul poate fi însă risipit atunci când analizăm cazul contradictoriu, al omului care își asumă responsabilitatea. În acest caz favorabil omul nu a trecut pragul dependenței care i-ar fi făcut imposibilă reflecția, focusându-i întreaga energie și atenție asupra drogului, pe când Mark a depășit acest prag, a ajuns să funcționeze sub dictatura dependenței chimice psihosomatice. De aceea el și prietenii săi consumatori au recurs la o sumedenie de acte reprobabile (jafuri, spargeri) prin care să facă rost de banii necesari cumpărării de heroină, acte care au fost sancționate în fața legii. Ceea ce le spune judecătorul lui Mark și Spud la proces este că „dependența de heroină poate explica motivul, însă nu vă și scuză”. Sartre i-ar da parțial dreptate judecătorului. Mai întâi l-ar contrazice, spunând că dependența ca ceva transcendent voinței libere nu explică seria de jafuri făcute de inculpați, că acolo a fost o alegere liberă și numai aceasta poate fi motivația. Apoi, el ar confirma faptul că dependența nu este o scuză, că ea nu înlătură calitatea de agent moral liber, legislator al propriei vieți și că, prin urmare, motivația jafurilor și scuzele care de fapt nu există, se întâlnesc în voința potentă a individului, care decide singur conduitele în care se angajează.

Dacă Mark ar vrea să se scuze prin apelul la dependența sa, Sartre i-ar replica următoarele: nu heroina din fața ta, nu stimulul exterior este cauza deciziilor tale, ci libertatea va lua hotărârile. Nu heroina i-a determinat pe cei doi să recurgă la acte criminale, iar la fel stau lucrurile și în cazul alegerii și realegerii heroinei, ceea ce conduce la dependență. Omul este gol și singur în fața fiecărei (re)alegeri de a-și injecta opiaceul și trebuie să refacă decizia mereu, ex nihilo și ca de la zero.

Sartre ar fi de părere că depinde de toxicoman alegerea de a-și injecta următoarea doză, așa cum depinde de parior dacă va mai juca din nou, dacă va ceda atunci când se va afla în proximitatea mesei verzi. Sigur, filosoful francez nu oferă exemplul dependentului de heroină, acesta vine din partea mea pentru a continua și completa exemplele acestuia, dar cert este că, din unghiul angoasei existențiale, decizia împotriva drogului, dacă ea este făcută o dată, are nevoie de mentenanță, de un efort constant reînnoit pentru a putea avea valabilitate în prezent. Altfel, nimic nu îl asigură pe individ că decizia de ieri se prelinge și acoperă și ziua de azi. Eul prezent poate oricând să se dezică de hotărârea eului trecut. Decizia nu e niciodată definitivă atâta timp cât omul, în agenția sa, poate opta mereu să-și contrazică rezoluția trecută.

Omul se angoasează cu privire la propria reacție față de stimul, pentru că știe că depinde de el ce va face. Teama de recăderea în viciu este dublată de teama față de această teamă și pe aceasta din urmă o numim angoasă à la Sartre.

Împotriva viziunii lui Sartre, voi spune că omul care trece pragul, oricare ar fi el, ce desparte puterea voinței de forța chimică a dependenței, nu mai poate fi găsit decât parțial vinovat, mai exact vinovat de acel număr arbitrar de ori prin care a ales inițial drogul. Până la depășirea pragului, angoasa aduce cu sine atât conștientizarea libertății, cât și a responsabilității. În schimb, după ce pragul este depășit, libertatea devine obedientă față de procesele chimice din creier ale dependenței, iar intuiția responsabilității, care este semnul grijii purtate celorlalți și umanității în genere, se risipește. Atunci când dependentul încearcă să renunțe la drog, angoasa existențială este dublată de simptomul fiziologic de anxietate, alături de transpirație, frisoane, greață, durere și nevoia înnebunitoare a sedativului. Acestea au fost toate experimentate de Mark atunci când, după ce aproape a murit în supradoză, a renunțat finalmente la heroină.

Lupta crâncenă pe care o duce cu nevoia persistentă pentru următoarea doză îl face pe Mark să se îndoiască cu privire la capacitățile sale de a depăși adicția, însă dincolo de îndoială stă un monstru și mai amenințător, pe care îl anticipează: „Și odată ce durerea pleacă, atunci începe adevărata bătălie: depresie, plictiseală. Te simți așa de prost încât ai vrea să te sinucizi”. Personajul câștigase lupta cu dependența psihosomatică și avea din nou posibili înaintea sa; și-a recuperat luciditatea prin distrugerea focarului heroinei, iar de-acum va putea din nou să-și poarte pe umeri viața și alegerile, se va conduce în viață prin lentila angoasei, nu a dependenței. Mark poate fi fericit că este din nou angoasat, căci astfel se poate înstăpâni asupra propriei vieți, poate să o modeleze după bunul plac și, în virtutea libertății, poate să se aleagă așa cum ar fi refuzat la început să fie, poate să aleagă contrariul sau opusul a ceea ce a respins inițial. Finalul filmului închide cercul prin modificarea prologului:

„Acum îmi pun viața în ordine și merg mai departe, direct înainte și alegând viața. Deja o aștept cu nerăbdare. Voi fi ca tine. Job-ul, familia, televizorul mare. Mașina de spălat și mașina de condus, cd-player și deschizător electric de conserve, sănătate bună, colesterol redus, asigurare dentară, credit ipotecar, haine de casă, bagaje, costume din trei piese, DIY, game show-uri, junk food, copii, plimbări în parc, un orar de la nouă la cinci, pricepere la golf, spălarea mașinii, alegeri de pulovere, Crăciun în familie, pensie, scutire de impozit, curățarea canalelor; a trăi de pe o zi pe alta, a te uita înainte la ziua în care vei muri.”

## Note

[1] Andrew Macdonald (Producător), Danny Boyle (Regizor), 1996, Trainspotting, Regatul Unit, Channel Four Films, Figment Films, The Noel Gay Motion Picture Company (companii de producție).

[2] Irvine Welsh, Trainspotting, traducere din limba engleză și note de Andra Matzal, Iași, Editura Polirom, 2014, pp. 11-12.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.