Și copilul va îmbătrâni

proză selectată din grupul “Proză şi eseuri” – facebook [a treia selecţie]

de Lucia Bibarţ

Bătrâna s-a arătat la geam.

Aproape invariabil la aceeași oră. Câteva minute în minus sau în plus – gândi Tânărul. Avea mereu o mină frământată, mereu absentă din această acțiune pe care o făcea cu regularitate. ”Și, nu știu ce o mai frământă, ce o mai poate preocupa, dintre cele lumești, la vârsta ei”. Dacă o priveai, dacă o priveai din întâmplare, pentru că ți se vâra, ca musculița-n ochi, nu puteai, oricât de mult te-ai fi sforțat, să nu rămâi câteva clipe măcar asupra chipului ei palid, palid și pergamentos, de parcă te-ai fi așteptat în fiecare clipă să se sfărâmițeze și să cadă de pe craniu. Și-l imagina. Un craniu uscat și decolorat, exact ca fața femeii. Uneori, se întreba ce mai caută pe la geamuri. Adică, la cât de groaznic arăta, chiar nu-ți lipsea s-o zărești. În primul rând că îngrozea și-n al doilea că îți venea să-ți scuipi în sân, ca să nu te deochi sau să pățești ceva rău. De cele mai multe ori nu te observa, deși distanța dintre blocuri era mică și aproape că te obliga s-o faci, fiind la același etaj. Stătea acolo ca o mumie. Părea a fi pusă special la geam, ca sperietoarea pe câmp, ca să îndepărteze ciorile și graurii. ”Eu sunt un cioroi care e gata să-și ia zborul când o vede! Dar, pățesc de fiecare dată același lucru, nu mă pot îndepărta fără să stau câteva clipe să o surprind, uneori aștept hipnotizat să se holbeze și ea. Înfiorarea pe care mi-o transmite prin privirea aceea aproape transparentă, goală, mă determină să mă ascund după perdea sau chiar să plec. Cu femeia asta pățesc ca și cu filmele de groază, care mă atrag într-un mod ciudat, deși nu-mi plac. În fața ei mă încăpățânez să rămân spunându-mi: Ce să fug, că doar nu mă mănâncă cadavrul ăsta ambulant! Ia să văd mă observă, mă prinde? Și dacă o face, ce? Mai mult nu poate! De ce m-aș teme?! O înfrunt. Mama ei de babahârcă…că mă cutremură!”

Îl înfricoșau culoarea și aspectul pielii, dar cel mai rău, țintuirea pe care Bătrâna o reușea cu el. Nu știa cum, deși curajos de obicei, devenea șovăielnic și încremenit, când femeia își pironea uitătura asupra lui.

În momentele acelea, oricât de scârbit și îngrozit ar fi fost, nu se putea mișca, o lăsa să-l străpungă până-n creier, până-n inimă. Atâta vreme cât rămânea acolo nemișcat, înțepenit, se pomenea că inima îi bate dezordonat. Avea drăcoaica asta de bătrână ceva care-l confisca, căruia nu i se putea sustrage. Așa că, evita cu bună știință ora fatidică. Uneori, însă, o forță incontrolabilă îl împingea la geam, ca în așteptarea unei sentințe. Își zicea că el va controla lucrurile și de fiecare dată pierdea control. Privirea aia! Ea era de vină Și de ce anume era atât de greu de stăpânit? Totul părea în regulă până-n momentul în care-l fixa. Ceva straniu curgea din ea și-l încremenea. Degeaba se străduia să-o contracareze.

Cum nu găsea niciun răspuns în interiorul lui, se retrăgea de la geam sub pretextul că are altceva mai bun de făcut. Dar simțea că se minte. Că de fapt, teama era cea care-l îndepărta. Ce naiba avea bătrâna asta cu el? Ce a adus-o aici, ce căuta la geam și mai ales ce voia de la el?

Plecat, își amintea de ea și peste zi, dar vag. Însă acasă își făcuse, în privința ei, un reflex psihologic. Ora și reflexul. Ora și neliniștea. Ora și preocuparea. Oare azi se va uita la el?

Iat-o din nou. Cineva o implantează acolo și o lasă singură. N-a văzut niciodată cine. Presupunea că avea și ea pe cineva. Familie sau aparținători. O pândea de după perdea. Purta mereu negru. Din cauza negrului, cânepiul părului și paloarea feței păreau și mai intense. De altfel când apărea, nu observai altceva decât o formă în alb-negru, ca într-un crochiu de desen, mai accentuat executat.

Pandemia asta s-o fi adus la geam, singurătatea, neputința? Orice ar fi fost, nu conta. Conta doar imaginea ei funestă prezentă cu insistența cu care se fac vizibili unii indezirabili. Adică, i se părea injust ca pe lângă restricțiile impuse de autorități, să fie pedepsit și în felul acesta. Era prea mult. Nu putea să se adune cu prietenii, nu putea să se bucure de compania lor, de ifosele tinerești și de glumele lor de prost sau de bun gust, dar se ”bucura” zilnic, necondiționat, ca de o pastilă de ”soma” sau de o țigară cu marijuana, de bătrână. Marijuana era alegerea lui, până-n coadă, dar babornița asta prevestitoare de moarte ca o cucuvea, era premiul otrăvit al anului ăstuia frustrant. Chiar era prea mult. Asta simțea! Bine, ar fi putut să nu aleagă izolarea în camera lui. Ei, asta-i acum, să stea în sufragerie cu familia, mă lași?! Nici chiar așa! Parcă necuratu` făcea glume proaste cu el! Nu era suficientă bazaconia asta de virus, despre care a auzit o grămadă de povești morbide… Nu era suficientă starea asta groaznică transmisă de adulți, zi de zi, cea de claustrare adusă de viețuirea în bloc, distanța prea mică între geamurile locatarilor de la un imobil la altul, care i se părea de-a dreptul un atentat la intimitatea lui, că iată, i se mai adăuga încă un disconfort.

N-a crezut niciodată în poveștile psihologilor legate de apăsările, fobiile, atacurile de panică, agitația și psihozele despre care vorbeau continuu și pentru care luau bani buni! N-a crezut niciodată decât în ceea ce gândea și făcea el. Nicidecum în ceva impus sau indus de alții. Dar… în cazul Bătrânii, deși îi venea greu să accepte, era obsedat, da, ăsta e cuvântul! Obsedat! Ce s-ar mai bucura psihologii și psihiatrii să-l audă că recunoaște așa ceva. Da, dar recunoștea doar față de el însuși! Nici nu se putea gândi ce ar spune părinții, dacă l-ar auzi vorbind despre…Sau amicii lui. No way!

Până la urmă, era bărbat. Ce să se plângă?. Va trebui să găsească o rezolvare.

Și din momentul în care și-a formulat această perspectivă, cea a rezolvării, i-a încolțit brusc în minte ideea că trebuie găsită o cale de-a se elibera de obsesia asta, că, vrea nu vrea, el e obligat să gândească una pe care să o țină numai pentru el. Adică, nu s-ar fi făcut de râs dacă ar fi povestit cuiva că o nenorocită de bătrână îl deranjează?! Păi? Să fim serioși! Cu ce-l putea împiedica să trăiască o vecină care nu trecea pragul locuinței ei? Și totuși, uite că îl împiedica, și încă neașteptat de mult.

Da, va lua măsuri. Nu știa încă în ce fel, dar o va face. Mâine va încerca să intre în blocul de vis-à-vis. Să vadă unde stă Bătrâna. La etajul 3, dar…să vadă el ce și cum.

Și gândul acesta i-a descătușat mintea pe loc.

Asta era! Deja se simțea mai bine. Da’ mult i-a mai trebuit! Când soluția era atât de simplă, atât de la-ndemână. Acum abia aștepta ziua de mâine, ziua libertății lui. Chiar așa va fi! Liber. Nu atât precum și-ar dori, dar nu se va compara cu ceea ce avea acum. Până la urmă, libertatea asta ține și de tine, de deciziile tale. Nu se spune că dormi cum îți așterni? Pentru prima oară în viață își va așterne el cum dorea, ca să doarmă bine. Zâmbi enigmatic și satisfăcut.

A doua zi, a simțit încordarea de-a fi singur. Ca niciodată era nerăbdător să-și zărească vecina în vitrină. Știa că nu e încă vremea, dar pândea de după perdea, de câte ori își aducea aminte. Până s-a făcut vremea. Statura puțină, adusă, fragilă, suptă…se afla acolo. Tânărul nu și-a ridicat ochii spre chipul ei și nici spre privirea aceea care-l scotea din minți. A rămas pe umeri. Apoi s-a ridicat de pe scaun. S-a îmbrăcat cu răbdare. A mai dat o raită prin apartament să se asigure că nu era nimeni. S-a îndreptat spre bucătărie și fără să se mai uite pe geam a simțit-o acolo. Și-a strecurat în buzunarul larg al pantalonilor un cuțit și s-a încălțat. Apoi, ca-ntr-o bănuială, s-a apropiat, din nou, de geamul bucătăriei, de unde ea nu-l putea repera, și s-a asigurat că e. Chipul ei pergamentos și sfărmicios întors într-o parte, înspre camera lui. A, îl căuta. ”Vin acum”, și-a zis. Și în momentul acela a simțit privirea aceea goală și rece, moartă, străbătându-l.

***

Atât de binefăcătoare, calde îi se păreau razele de soare ce traversau sticla și i se opreau pe chip! De parcă ar fi mângâiat-o…Încerca să-și amintească, de câtă vreme n-a simțit o mângâiere ca asta, o mângâiere…de câtă vreme n-a făcut o plimbare…De mult. De foarte demult. Parcă nici n-a trăit cu adevărat o astfel de experiență. Și totuși, a avut și ea o viață. O viață reală, a ei, chiar frumoasă.

„Dar, oare unde e vecinul meu? Abia l-am zărit o clipă, azi. Îmi face atât de bine, vederea lui. E atât de tânăr și de frumos! Privindu-l nici n-ai putea să-l asociezi cu boala ori, mai rău, cu moartea…Totuși…și copilul acesta va îmbătrâni…”

Își opri meditația.

Cineva tocmai intrase în casă.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.