(phobia perennis)
de David Mândruț
În eseul de față ne propunem să examinăm fenomenul vinovăției prin prisma filosofiei, sau mai degrabă psihologiei kierkegaardiene, dar simultan folosindu-ne de conceptele de bază ale psihanalizei, iar aici vom invoca conceptul de refulare, pentru a ne veni în ajutor, fiindcă susținem noi, iar aici anticipăm, că la baza sau în geneza a ceea ce noi numim vină inconștientă stă tocmai acest fenomen al refulării. Mai menționez doar faptul că termenii de vină și vinovăție vor fi folosiți în mod interșanjabil. Ca de obicei, în eseurile noastre, ne vom folosi de exemple din literură pentru a ne întări afirmațiile, fiindcă până la urmă marii scriitori au avut intuiții, care abia mai apoi s-au concretizat în marile argumente ale filosofilor.
Prima remarcă, care decurge natural din analiza fenomenului vinovăției ar fi următoarea, anume atunci când suntem vinovați simțim cum conștiința ne apasă. Pe scurt, prima marcă a vinovăției e o conștiință încărcată sau îngrijorată. De aici, decurge un principiu fundamental enunțat deja de Kierkegaard în cazul disperării, și anume: cu cât mai multă conștiință, cu atât mai multă disperare. Noi vrem să susținem cevă asemănător, dar în același timp introducând și un twist, pe scurt, principiul ne va spune că cu cât avem mai multă conștiință, cu atât mai multă vină, dar și cu cât avem mai multă vină, avem mai multă conștiință, cele două elemente ale balenței fiind în acest sens direct proporționale una cu alta și nu invers proporționale. Putem specula pe drept cuvânt, pe urmele lui Heidegger, dacă nu cumva conștiința și-a avut geneza în urma fenomnului vinovăției. Pe scurt ne-am simțit vinovăți și hop! a apărut și conștiința de sine, sau chiar și conștiința morală, de ce nu. Conștiința încărcată ne apasă, există o insuportabilă greutate a conștiinței, despre care doar cei care s-au simțit vreodată vinovați pot vorbi. Dar ce ce apasă vina așa de tare conștiina? Fiindcă vinovatul nu poate uita, poate refula în schimb, dar nu își poate uita vina, până ce nu ajunge la ceea ce am numit noi după un concept preluat de la Melanie Klein și Donald Winnicott, pe scurt din teoria relației de obicei, reparație. Ultima parte a eseului nostru va viza acest demers întru reparație, iar în acest sens ne vom folosi de scrierile lui Martin Buber, mai exact de articolul său dedicat sentimentului de vinovăție.
Am decelat, sperăm noi, faptul că există o vină conștientă. Următorul pas pe care vrem să îl facem și care decurge natural din cercetarea noastră este stabilirea unei așa-zise vinovății inconștiente. Această formă a vinovăției poate fi numită, tot după o expresie de-a lui Kierkegaard, vinovăția ignoranței, noi referindu-ne la vina care pur și simplu nu este conștientizată, un fel de vină latentă, gata să țâșnească mereu, care nu trebuie confundată cu sentimentul inconștient de vinovăție din teoria relației de obicei, acela fiind mai degrabă legat de fantasmele primordiale, ori în cazul nostru nu e vorba de așa ceva. Folosindu-ne în acest caz de prima topică freudiană, putem afirma ca între conștient și inconștient se află preconștientul, care e cumva o frană, care ține vina inconștientă să nu țâșnească. Mai trebuie să afirmăm totuși în continuare, iar aceasta ne pare o afirmație evidentă, că vina conștientă este mai dureroasă decât cea inconștientă. Da, însă avem și reversul medaliei, fiindcă vina conștientă e mai dureroasă, însă o avem la îndemână, putem să o îndreptăm, în timp ce vina inconștientă e foarte parșivă, un om poate trăi cu ea toată viață, fără a-și da seama. Originea vinei inconștiente se află în procesul de refulare, prin care conținuturile psihice nedorite sunt împinse din conștient în inconștient, în acest caz, menționăm ca procese similare, nebunia la Schopenhauer și uitarea activă la Nietzsche, ambele anticipând refularea freudiană. Odată conștientizată vina inconștientă, simțim mai multă durere și ne îndreptăm spre originea vinovăției pentru a o repara. Desigur, distincția făcută între vina conștientă și cea inconștientă ține și de conceptul de intensitate, concept reintrodus în filosofie pe drept de Bergson în a sa Materie și Memorie. Se pare că o particularitate a fiecărui proces psihic este intensitatea la care acesta se joacă, intensitate pe care Bergson o leagă de atenția la viață, sau pur și simplu de atenție. De aceea vina conștientă ar fi mai dureroasă decât cea inconștientă, fiindcă ar fi mai intensă, la fel de poate spune și în legătură cu angoasa și disperarea tematizate de Kierkegaard, iar gradul de intensitate al acestui afect fundamental ar fi chiar cuantumul de conștiință implicat, dar și gradul de reflexivitate aferent. Vinovăția ne face atenție, ne trimite înspre reparație, despre care vom trata ceva mai încolo, când vom vorbi inclusiv despre iluminarea vinei. Momentan putem postula doar conceptul de chemare a conștiinței, conștiință care ne cheamă pentru a ne scăpa de vinovăție. Chemarea conștiinței are și o dimensiune vectorială, fiindcă ea are mereu un sens(scăparea de vinovăție) și o direcție(celălalt sau sinele propriu). Conștiința ne cheamă întru reparație tocmai printr-un sentiment de neliniște, de stranietate, care are rolul de a ne face să putem lua distanță față de noi pentru a ne conștientiza vinovăția
O altă particularitate a conștiinței vinovate este constituită de faptul că vinovatul are inima împărțită, după o metaforă de-a lui Kierkegaard. Dar ce înseamnă o inimă împărțită? Inima împărțită se referă la faptul că în sufletul vinovatului sălășuiesc două voințe. În limbaj psihanalatic am putea vorbi de o tendință refulatoare și una refulată, dar nu dorim să speculăm în acest caz. Riscând să cădem în tautologie, vom sugera că fiecare voință are de fapt o voință proprie, în sensul că o voință dorește să persiste în vinovăție, iar o altă voință vrea să se elibereze de vinovăție. Cele două ajung să se bată cap în cap până la urmă, iar aici este punctul în care vom introduce pe unul dintre marii eroi ai literaturii universale, care a tratat explicit despre subiectul vinovăției în lucrările sale și anume Feodor Dostoievski. Ne referim, bineînțeles, la Raskonikov aici. Dar în ce sens are Raskolnikov două voințe în suflet? Acest fapt, anume că inima este scindată între două voințe se referă de fapt și la amețeala existențială, în care nu mai știm care e stânga, care e dreapta, și prin urmare, nu prea mai știm de noi. Cazul lui Raskolnikov este simptomatic în acest sens, fiindcă el încearcă să scape de vinovăție, prin gestul de a îngropa prada obținută în urma omorului, dar demonul perversității, despre care vrem să tratăm în continuare, adică conștiință încărcată, îl împinge să se întoarcă la locul crimei, în mod inconștient dându-se de gol.
Un alt erou al literaturii universale care a văzut fenomenul vinovăției cum nu se poate mai bine este Edgar Allan Poe, care în diferite povești, pornind chiar de la Demonul perversității și ajungând la Inima care își spune povestea, acesta investighează trăirile sau chiar strările psiho-patologice, pe care acțiunile personajelor sale le implică. Astfel, în Prăbișirea casei Usher, putem considera că totul se referă de fapt la un colaps psihic, sau în Îngropat de viu, putem sugera că este vorba de ceea ce Rank numea fenomenul traumei nașterii. Să revenim însă la conceptul propus de Poe, care are ecouri până în psihanaliza freudiană. Acest demon al perversității se referă de fapt la faptul că vinovăția refulată nu poate să rămână sub gradul conștient și își dorește să iasă la suprafață, un fel de întoarcere a refulatului. Pe post de exemplu îl avem pe personajul din povestea eponimă, care comite și el o crimă, ca mai apoi să cadă în genunchi în piața publică pentru a urla sus și tare că este vinovat de omucidere, tipar pe care îl va urmări și eroul discutat precedent, anume Raskolnikov. Acest demon poate fi asemuit cu dorința de confesiune, de reparație, de iluminare cum zicea și Martin Buber.
În final, vom merge ceva înapoi la cel de al treilea erou al literaturii universale, care a discutat fenomnul vinovăției și probabil l-a înțeles cel mai clar, și anume William Shakespeare. Exemplul cel mai grăitor în sensul acesta e, bineînțeles, cel al lui Hamlet, dar regăsim un fenomen similar și în Richard al III-lea. Ne referim bineînețeles la apariția spectrelor. Shakespeare a văzut ca nimeni altul faptul că atunci când vina este refulată, ea se transformă într-o vină atmosferică, care prilejuiește apariție spectrelor, care sunt niște oglinzi sau memento-uri ale vinovăției, fie aceasta o vinovăție prin act, sau prin omisiune. Un laitmotiv al capodoperei care este Hamlet, este bineînțeles, vinovăția, concretizată în apariția spectrului tatăului său, pe care el, Hamlet, vrea să îl răzbune pentru a restabili ordinea, fiind în același timp sfâșiat de imperativele categorice oferite de educația sa umanistă de la Wittenberg, în sensul acesta putem spune că și inima lui Hamlet este împărțită. Celălalt caz îl reprezintă Richard al III-lea, care în urma crimei pe care o plănuiește, și îi reușește, este bântuit înainte de marea luptă de spectrul defunctului, care are rolul tocmai de a-i aduce aminte că este vinovat, prea vinovat.
Dorim să legăm în continuare fenomenul vinovăției de cel al doliului. Vina survine în mod natural când aproapele decedează și constatăm faptul că în viața lumească am fi putut face mereu un “mai mult” pentru el. O altă explicație a doliului ne este oferită de Landsberg, care în cartea sa despre moarte, susține că structura de tipul Noi este implicată în travaliul doliului, împrumutând bineînțeles un concept buberian. În urma morții aproapelui nu mai există Noi-ul, ci doar un Eu singuratic, care îl caută pe Tu doar în nostalgica reminiscență. Acest Noi este rezultatul a ceea, cu o expresie nimerită putem numi atașament la viață, poate nu chiar în sensul lui Bergson, ci mai degrabă în cel al lui Bowlby. În felul acesta, grație faptelor atașamentului la viață nu mai vorbim de un Eu și un Tu, nici eu un Eu-Tu măcar, ci de un Noi, iar aceasta este probabil cea mai înaltă formă de iubire posibilă, tot despre această iubire față de defunct Kierkegaard spunându-ne că este cea mai gratuită, non-egoistă, sinceră și credincioasă. Eul singuratic este bântuit constant de amintirea defunctului, în sensul în care resimte acea vinovăție de a nu fi putut face un “mai mult” pentru el. Acesta ar fi încă un argument pentru faptul că vinovatul nu poate uita, pentru că inclusiv în travaliul doliului este implicată și Urma Celuilalt, care se concretizează în nostalgica amintire a defunctului, simultan o sublimă melancolie a sorții noastre. În sensul acesta, cel mai mare pericol pentru Eul singuratic rămas în viață este să nu cadă într-un delir de devalorizare, pentru a folosi o expresie de-a lui Freud.
Ajungem în final și la ultimul punct al cercetării noastre, care va viza chiar reparația, adică absolvirea păcatelor să spunem așa prin iluminare și confesiune. Martin Buber, criticându-l pe Freud de reducționism și de psihologism, dar îl același timp punându-l implicit la colț și pe Heidegger susține că a noastră vinovăție cea de toate zilele este mai degrabă o vină ontică, în sensul vinovăției de la om la om. Freud a demonstrat foarte corect modul în care instanțele psihice din cea de-a doua topică generează sentimentul de vinovăție, iar Martin Heidegger a stabilit categoric faptul că vina ontologică, o precedă pe cea ontică, însă aceasta nu e suficient, după Martin Buber, fiindcă cei dou nu oferă nicio soluție pentru a scăpa de vinovăție. Iar în acest sens Buber ne propune o schemă foarte simplă în care ne conștientizăm vinovăția prin luarea de distanță față de sine, care poate să vină inclusiv prin confirmarea celuilalt sau prin chemarea de către conștiință, Buber numind-o iluminare. Mai apoi, există confesiunea vinovăției aproapelui, i.e. celui față de care am păcătuit, pentru ca în final se ne mobilizăm toate resursele pentru a repara această vină ontică, de la om la om.
Sperăm că am reușit să aruncăm lumină asupra fenomenului vinovăției, noi încercând de fapt că folosim o metodă eclectică kierkegaardiano-freudiană, în care ne-am prevalat de concepte din filosofia danezului, dar și din cea a părintelui psihanalizei pentru a stabili structurile fundamentale ale sentimentului de vinovăție.