de George C. Dumitru
Să zicem că se sculase de dimineață cu gândul la ședința la care nu avea voie să întârzie. Să zicem că s-a aruncat din pat direct în baie și s-a spălat pe dinți în timp ce își făcea nevoile, că s-a îmbrăcat pe repede înainte și a părăsit casa fără să spună la revedere, că Maria a fremătat adormită în pat și nu l-a știut plecat decât peste o oră, când s-a trezit și s-a mirat. Să spunem că pe drum, în trafic, mustea de nerăbdare să ajungă, să își aleagă scaunul și poziția strategică și asta îl făcea nervos și destul de vocal la adresa șoferilor care, prin impotența lor, îl încurcau și îi mâncau secunde prețioase.
Să spunem că a fost primul, că s-a așezat pe partea stângă a mesei, că a luat două sticle de apă și două pahare și le-a pus unde trebuiau să fie, unul în fața lui, la îndemâna mâinii stângi, celalalt lângă el, așezat cu atenție pe un suport de hârtie, să nu ude. Și-apoi a așteptat, cu ochii fixați pe ușă: acum o să apară. Probabil e în lift, își aranjează părul, are o șuviță rebelă care o enervează. Nu ar putea să ajungă acolo, în mijlocul lor, cu părul vâlvoi. Nu, nu. Trebuie ca totul să fie la locul lui. Așa că, puțin nervoasă, își trece șuvița după ureche. E prea scurtă, blestemata de șuviță, cade. Se enervează și-o prinde cu o agrafă, o soluție cu care nu este pe de-a-ntregul împăcată, dar nu are ce face. Apoi își trece mâinile peste fusta scurtă, netezind-o. S-a gândit mult dacă să își pună pantaloni sau fustă. A ales fusta. A ales o fustă scurtă, să i se vadă genunchii ascuțiți. Și, când va trebui să o facă, să și-i poată depărta ușor, cât îi permite materialul rigid.
Nu, nu. Nu era bine. Fusta trebuie să fie lungă, dincolo de genunchi, elegantă. Combinată cu jachetă și cămașă și tot ce trebuie. Da, să fie elegantă, așa cum trebuie. Așadar: își dă șuvița după ureche, etc etc. Apoi își trece mâinile peste fusta lungă, netezind-o. Se apleacă ușor să își aranjeze curelușa (da, va folosi cuvântul ăsta de alint, diminutivul ăsta, e mai de impact) pantofului în jurul gleznei. Neapărat subțire. Glezna, adică, nu are cum să fie altfel. Ascunsă apetisant de negrul ciorapului. Așa. Fesele îi sunt presate în mișcarea trupului dar asta nu contează atât de mult, nu la fel de mult ca decolteul dezvelit tot așa, în aplecare. I se văd marginile sutienului, dar ea nu pune preț pe asta, nu are de gând să se aplece în ședință. Apoi se îndreaptă și trage aer în piept în timp ce liftul se oprește cu un click mic iar ușa automată i se deschide în față, netezindu-i calea.
Acum va intra. Cu părul aranjat perfect, cu geanta cu acte într-o mână și telefonul, ținut voit neglijent, în cealaltă. Cu un zâmbet larg, profesionist, mirată că îl vede doar pe el. Dar el este acolo și are două sticle de apă, una pentru el și una pentru ea, și două pahare, doar să se așeze în dreapta lui, așa cum o va îndemna. O să i se usuce gura în prezentare. Și atunci va bea din paharul pus de el pe masă, anticipativ. Își va deschide ușor buzele și va lua marginea de sticlă între ele, murdărind-o de ruj. Va sorbi încet, cu înghițiuri mici, apoi, cu gesturi fine, va pune paharul la loc pe masa și, cu buzele încă umede, va continua să vorbească.
Cu buzele încă umede.
Va continua să vorbească.
Dar toate astea după ce vor veni și ceilalți. La început, așa cum s-a stabilit, vor fi doar ei și vor fi împreună pentru câteva minute, acele câteva minute pentru care s-a chinuit atât de mult, pentru care nu a dormit toată noaptea, cu ochii pe ceas. Și acum ea o să intre și o să, o să
S-a blocat. Dintr-un motiv care îi scăpa, nu văzuse mai departe de acel moment. Odată ajuns în acel punct, totul devenea alburiu, încețoșat. Va trebui să spună ceva. Va trebui, fără îndoială, să îi vorbească. Să se ridice, mai întâi. Dar fără să se repeadă în sus, ca un elev de liceu care își zguduie scaunul sub el când se precipită. El va avea grijă, se va ridica ușurel, fără grabă, împingând scaunul cu pulpele încordate, făcându-l să gliseze pe roțile lui de scaun cu roți și să se depărteze de marginea mesei albe, imaculate, pe care își odihnise, cu câteva secunde în urmă, coatele și paharul de apă. Va fi în picioare și va trebui să spună ceva, poate să-i ureze bine a venit, poate să îi aminteasca numele lui (deși ar fi trebuit să i-l știe, la dracu, ar fi fost culmea să nu i-l mai știe, gen ar fi fost complet în van totul, nu, nu avea cum să nu i-l știe așa că nu se va mai prezenta) sau poate să o ardă mai simplu, mai familiar, un Hei, salut, te așteptam.
Te așteptam nu sună totuși cam penibil? De ce ar fi așteptat-o el, în fond era o întâlnire de afaceri de tip client-furnizor, era așteptată oricum de toți, așadar nu era în regulă formula de adresare. Mai bine Hei, salut, și atât. Da, simplu și de impact, lejer, prietenos și familiar, așa cum a mai zis. Căci asta trebuia să transmită, sentimentul de vechi și buni prieteni, chiar dacă se cunoscuseră cu doar o zi în urmă și nici atunci nu prea bine – cum ai putea să te cunoști bine la o cină de afaceri unde toți vorbesc tare și prost, mai ales după ce înghit halbele de bere sau vinul sec cu apă minerală (el nu, el îl bea fără apă, așa cum, încântat, a văzut că bea și ea, când s-a oferit să i-l dilueze iar ea, cu un surâs surprins și de-a dreptul încântător, i-a zis că nu ar vrea să-l strice), mai ales după ce sug carnea de pe coastele de porc și plescăie la plăcintele de mere cu vanilie? Și apoi toată lumea s-a împrăștiat spre mașinile lor și taxiuri și uber și ea n-a făcut excepție, deși el parcă i-ar fi propus să continue seara, parcă i-ar fi șoptit că e devreme și nu ar vrea ea să mearga într-un club? știe el unul nu prea zgomotos, cu muzică bună și atmosferă caldă, potrivit unei seri care s-ar putea apoi termina într-un anumit fel, dar asta nu i-ar fi spus-o, nu îți devoalezi intențiile chiar așa și chiar atunci, întâi clubul, atmosfera, paharele, apoi lucrurile vor evolua de la sine și apoi mai departe și iar mai departe, dar uite că nu fusese să fie, șeful lui a urcat-o în uber și ea i-a mulțumit și asta a fost.
Așa că acum o să o dea cu Hei, crede că e de ajuns, Hei și o mișcare de cap pe post de salut, de jos în sus, o ridicare a bărbiei și un zâmbet la jumatate, ce poate fi mai familiar de atât. Ea l-ar vedea și s-ar mira, și-ar arunca ochii în jur – erau singuri – și ar zice și ea ceva gen Hei, cu aceeași mișcare din bărbie, și apoi clar l-ar întreba Cum ești? cu referire la seara din urmă în care el băuse cam mult iar ea nu știa că n-ar fi băut atât dacă nu s-ar fi nimerit drept în fața ei la masă, forțat cumva de situație să o privească mai mereu, să îi analizeze gesturile și grimasele, să îi vadă buzele lipite de marginea paharului de vin, și și
Deși ea ar putea începe altfel, ceva mai impersonal, un Bună urmat de Ce faci, întrebarea care nu așteaptă niciodată răspuns, căci invariabil va fi Bine. Mm, nu, mai bine nu, lasă. Mai bine să rămână pe Cum ești, ca el să îi poată răspunde Not bad, folosind un englezism, apoi să adauge Tu? Și să vorbească pentru ea, Bănuiesc că ești bine, tu nu ai băut prea mult. Dar poate n-ar fi fost în regulă, era ca și când i-ar fi numărat paharele și cine era el să îi numere paharele? Apoi ce înseamnă mult când bei, e o treabă subiectivă, unii cad în cap după primul pahar alții după a cincea sticlă și tot așa. Deci nu. Not bad și poate încă o data, Not bad, adică legat așa, de două ori, Notbad, Notbad, poate și cu un extra întăritor, Notbad at all, gen m-am simțit super bine și parcă aș mai fi vrut, dar n-a avut nimeni chef de club, deși știam eu unul nu prea zgomotos, cu muzica bună, etc etc, și ea: Da, a fost interesant aseară, iar el: Știi ce a fost cel mai interesant?
S-a oprit, nu știa ce fusese cel mai interesant, prostiile debitate de colegii și șefii lui nu fuseseră deloc interesante iar ea nu apucase să fie, cât să cunoști o persoană când stai în fața ei la masă în timp ce este acaparată de vecinul din stânga și vecinul din dreapta, când să mai intri și tu în schemă? Deși el îi era cu ochii pe pahar, să nu îi rămână gol, ocazie cu care i-l umplea prompt, în timp ce ăia erau doar cu ochii mici și aproape pofticiosi, alunecoși și îndreptați, mai mereu, spre pieptul doamnei avocate cu care urmau să facă afaceri. Da, poate că interesant aseară a fost prezența ei feminină între atâția bărbați, dar cum să îi zică asta, cum să îi spună Știi ce a fost cel mai interesant? Că ai fost tu acolo, asta a fost cel mai interesant, dar suna prostesc, adolescentin, penibil și răsuflat.
Așa că A fost interesant aseară nu putea primi la schimb decât Mă bucur că ți-a plăcut și într-un fel avea sens, căci era adevarul gol-goluț, se bucura că i-a plăcut, da.
S-a uitat la ceas, puțin nervos. Întârzia, asta se întâmpla. Daca vin ăia înaintea ei, s-a terminat cu minutele lui. Dacă apare Dinu cu fața lui de învingător, cu cratava scumpă și costumul scump și pantofii scumpi și ceasul și mai scump, teribil de scump, atârnat de încheietura prea subțire și îi ia fața? Dacă apoi ea intră și, în loc să îl vadă doar pe el, în loc de Hei, Cum ești va fi Bună dimineața, domnilor și atât? Dinu nu fusese aseară, el îi era un străin, îi era doar client și atât. La dracu, și-a zis cuprins de emoție, la dracu. Dinu o să se aplece peste masă și o să i se prezinte, o să îi strângă mâna și asta înseamnă c-o va atinge și ea îl va atinge pe el și apoi gata, ea o să-i miroasă parfumul ăla al dracului de scump. Îl ura pe Dinu. L-a urât dintotdeauna, de când l-a întâlnit în firmă prima oară, de atunci nu i-a suferit alura, stilul, mustăceala.
Și-a dorit ca Dinu să pățească ceva, un accident, ceva, și să nu mai ajungă. Se super enervase când șeful îl voise și pe Dinu cu întreaga lui echipă la întâlnire, îi zvâcniseră tâmplele și îi venea să se ducă peste șef și să îl tragă la răspundere, el nu știe că îl urăște pe Dinu și că Dinu n-are ce căuta în proiectele lui? El nu știe că, dacă apare Dinu, se duce totul dracului, că Dinu va acapara, va prelua și într-un final va rezolva iar el, el, va rămâne iar în umbră, fără șanse de avansare? Dinu îi luase toate proiectele. Toate, fără nicio excepție. El le găsea și le pornea, Dinu le prelua și le finaliza și gata, laurii toți la el erau, coroana pe capul lui se punea, bonusurile în contul lui se transferau. El – lua și el câte ceva. Firmituri din succes fee. Era Dinu mai bun ca el? Nu era. Era mai carismatic? Poate. Da, bine, asta o fi fost. Dar avea Dinu familie? Nu avea. Avea Dinu o nevastă obosită și obositoare care îl dorea acasă seară de seară? Avea Dinu un copil mut căruia îi curgea saliva din gură și se uita strâmb la tac-so și la mă-sa și cu care nu reuseai să comunici? Uite că nu avea. Și de-aia era mereu prin oraș cu fiecare client, băgându-i limba în ureche, și de-aia era mereu pe email și laptop, chiar și la ore târzii, răspunzând prompt la mesaje, și de-aia era primul la birou și ultimul spre casă. De-aia. Cum să lupte el cu așa ceva? Dinu s-ar apăra, ar zice că ce treabă are el, ce vină adică, până la urmă nu Dinu îl pusese să se însoare după ce, în momentul ăla nefast în care Maria îi șoptise Poți să mori în mine liniștit, o făcuse fără să se gândească, ca apoi să se procopsească cu odrasla ei handicapată – chiar dacă contribuise, a lui nu era, nu domne, nu era, el doar ejaculase acolo urmând indicațiile șoptite, convins că lucrurile sunt sigure și că femeia de sub el își calculase zilele cum trebuie; nu își calculase nimic, sau o făcuse complet eronat, ori poate conștient, să îl prindă pe el și să nu îi mai dea drumul, să îi forțeze mâna și, cu burta la gură, să îl ducă la Starea Civilă și la Biserică; să aibe și copilul ăsta un tată; să aibă și el o famile; să crească și el frumos și sănătos. N-a crescut nici frumos și n-a crescut nici sănătos. E urât, strâmb și bălos. Și nu scoate o vorbă. Și nu înțelege nimic din ce-i spui. Mai bine își luau un câine, ăla de bine de rău te ascultă. Și acum ce să facă el? Cât să mai stea după curul lui și al maică-sii? Cât să mai asculte lamentările femeii și gâjâielile copilului? Cât să se mai chinuie să aducă bani acasă care dispar a doua zi, ca înghițiți de un sac fără fund? Oricât ar face, nu ajung. Oricât ar munci, tot mai trebuie. Oricât s-ar chinui, nu reușește. Așa că, ar zice Dinu poate hohotind, poate arătându-l cu degetul printre colegi, așa că ce să îi facă dacă e prost, și ar accentua invectiva, prost, mă, prost, mă
Din nou cu ochii pe ceas: mai erau câteva minute. Deși nu era mult, putea fi încă de ajuns. Doar să vină odată, doar să-i audă tocurile ascuțite pe gresia din hol. L-a străbătut un fior și s-a legănat ușor în scaun, la gândul tocurilor. Să le aibă mari sau mici? Nu părea genul de femeie cu toc înalt la pantofi. Aseară purtase niște ghetuțe simpatice cu tocul gros, comode. Dar acum va fi subțire – tocul, adică – , nu are cum să nu fie subțire, vine la o întâlnire de afaceri. Subțire și destul de înalt, cât să-i întindă tendonul călcâiului, cât să-i încordeze gamba în mers. I s-a uscat gura, la gândul gambei în mers. A băut puțină apă și a lăsat paharul la loc pe masă, încercând să nu facă niciun zgomot. Toc-toc, acum va ieși din lift și se va repezi grăbită spre el, toc-toc, tic-tic, tic-toc. Era în întârziere, ea așa credea. Nu avea de unde să știe că el îi chemase pe Dinu și ai lui cu cinsprezece minute mai târziu. Schimbase ora încă de aseară, din restaurant. Folosise telefonul și își rezervase minutele. Măcar atât. Dacă Dinu tot n-a putut veni la cină, măcar atât. Să aibă și el ceva în plus, minutele astea. Vor fi ale lui. Ar trebui să îi ajungă, nu ai nevoie de mult ca să îți arunci plasa. Ea va sta lângă el și Dinu departe, întreaga întâlnire, și asta era în sine un câștig. El îi va așeza scaunul sub fund, nu Dinu. Plin de galanterie, da. Așa cum se cuvine. Și apoi tot el, în timpul minutelor lui, o va invita în oraș, așa, cu un ton degajat și cumva aprope neinteresat, poate nu în seara aia, era prea devreme, poate în următoarea, sau – mai bine – în weekend: era o expoziție de artă contemporană lângă Centru Vechi și auzise el la cină cât de mult îi place arta contemporană. Ar vrea ea să meargă cu el la expoziția de lângă Centru Vechi? Are deja biletele luate, și are unul în plus și nu ar fi păcat să se irosească? Ar merge, da, ce idee bună, de când voia ea să vadă expoziția aia, o știe dar uite că nu a avut ocazia, ce bine că s-a ivit acum. Ar merge ea cu el după aceea, după ce s-ar fi zgâit destul la tabouri, statui și fotografii, să își odihnească picioarele și șalele obosite la un restaurant italian cochet? Știe el unul, nu foarte departe, îi cunoaște patronul care are o masă oricând gata pentru el, îi e dator, îl ajutase în trecut. Sunt prieteni. Și au vin bun, alb, sec, italian. Da, sigur, ar merge, nu ar putea refuza un pahar de vin italian, așa cum remarcase probabil în timpul cinei, era vinul ei preferat. Și după ce vinul i-ar ameți plăcut și le-ar dezlega limbile, ca ei să se cunoască mai bine, el să afle despre ea destule, ea despre el exact cât trebuie și nimic în plus, după ce la plecare seara ar deveni răcoroasă și ar emana un miros proaspăt și ea, în aerul rece, s-ar zgribuli cât să îl ia de braț și să se lipească de umărul lui, după toate astea, ar deranja-o ca el să o conducă acasă? Singură în uber nu se știe, niciodată nu se știe, iar el nu ar suporta să i se întâmple ceva. N-ar deranja-o câtuși de puțin. În uber ar fi cald și bine iar în casa ei și mai bine, ar deranja-o dacă ar urca un minut? Nu ar deranja-o și ar fi păcat să stea doar un minut, dacă tot a venit până aici, în fond îl așteaptă cineva acasă? Nu, nu, nu îl așteaptă nimeni, e liber ca pasărea cerului, liber și, dacă e să fie cinstit, chiar îndrăgostit și chiar de ea, da, acum îi poate spune ce nu avusese cum până atunci, îi căzuse cu tronc încă de la cina de afaceri, încă de atunci visase cu ochii deschiși la un astfel de moment în care sunt doar ei doi și el îi poate spune asta, și daca tot îi spune, ar deranja-o dacă i-ar scoate bluza, în timp ce se așază pe canapea, unul lângă altul? Nu, n-ar deranja-o, chiar stai să îl ajute puțin, bluza asta e cam strâmtă și trebuie dată peste cap, singur nu s-ar descurca, așa e mai bine? Da, e mult mai bine, deși ar fi și mai bine dacă s-ar debarasa și el de haină și ar rămâne în cămașă. Ar deranja-o? Sigur că nu, să se simtă comod și lejer, așa cum și ea se simte. Amândoi lejeri și liberi dar în același timp puțin timorați, oleacă emoționați, dar nu așa se întâmplă la prima întâlnire? Așa că ce-ar zice ea dacă el s-ar apleca și ar săruta-o, chiar atunci, chiar acolo, pe canapea? N-ar zice nimic, ar sta și ar aștepta, cu ochii mijiți și buzele pregătite, cu respirația întretăiată și pieptul plin și maieul alb peste sutienul cu marginile dantelate la vedere, ar deranja-o dacă i l-ar da jos? N-ar deranja-o, ar zice dacă ar avea cum, dar cum să vorbești când ai gura plină?
Și toate astea doar că a știut el să își rezerve minutele în sala de ședințe. Da, Dinu îl putea pupa drept în cur acum, cu ceasurile lui de căcat și cămășile lui de căcat și parfumurile lui de căcat, el n-ar fi putut să se culce cu o astfel de femeie, căci Dinu nu gândește în perspectivă, el este omul momentului și atât, și dacă iese, bine, dacă nu, nu. Dar cu o astfel de femeie nu te joci, nu lași lucrurile la întâmplare.
A auzit click-ul liftului și apoi vocea ei pe hol. L-a apucat panica. Venea. Toc-toc, tic-toc. Și-a îndreptat ținuta, și-a trecut repede mâna prin păr. Ah, paharul de apă! Băuse și uite că lăsase niște stropi pe masă. Străluceau pe albul imaculat. Le-a șters cu podul palmei. Proastă idee, acum se vedea o urmă urâtă de umezeală. I se uscase gura și trebuise să bea, nu s-a putut abține, așa e el, prost rău, nu se poate abține.
Tic-tic, toc-toc, din ce în ce mai aproape. Apoi vocea ei, vibrând până la el – vorbea cu cineva. Cu cine vorbea atât? Tic-toc și apoi pauză, se oprise. A râs, se amuza. Cineva o amuza, o voce groasă și hotărâtă, plină, masculină, virilă. Știa foarte bine vocea aia virilă, o știa foarte bine. O ura de de mult timp. Tic-toc și râsete amuzate. Să îl ia dracu pe Dinu cu vocea lui virilă cu tot.
Și i-a mai sunat și telefonul. Un sunet oribil, ca o alarmă de incendiu: Maria. Ea își alesese soneria personalizată și îl pusese să o seteze, să știe clar când îl sună și să nu îndrăznească să o ignore, alarma putea scoate și morții din pământ, putea sparge timpanele unui copil, putea distruge vieți, a lui era deja distrusă. S-a agitat, căutând disperat telefonul – era în buzunarul de la piept. Altă greșeală, nu îl scosese la timp să îl pună pe silent. Greșeală de om prost. Și acum suna ca la pompieri iar sunetul umplea camera. S-a deschis ușa și au intrat, Dinu și ea, ca doi prieteni excesiv de familiari. Probabil se întâlniseră jos. Probabil Dinu avusese minutele lui cu ea în lift. Și în spatele ușilor închise, în timp ce ea își dădea șuvița după ureche, chinuindu-se să o țină acolo, el acționase, cu vocea lui virilă. O amăgise, o mirosise și se lăsase mirosit.
Minutele lui, spulberate. Cum de nu se gândise la asta? Se grăbise să ajungă în sală și să își ocupe locul, să i-l pregătească pe al ei, când ar fi trebuit să o aștepte în fața liftului și, când ar fi văzut-o, tic-toc, venind, să spună Hei, și să ridice din bărbie, ce coincidență, am ajuns în același timp și ea: Hei, da, ce chestie! Cum ești? etc etc și ar fi sporovăit în lift și apoi pe hol, și ar fi intrat în sală ca doi prieteni vechi excesiv de familiari, iar Dinu putea să mănânce căcat cât voia, ar fi fost tardiv, el i-ar fi așezat galant scaunul sub fund și tot așa și tot așa. Dar uite că acum ea a intrat împreună cu Dinu și el nu apucă să pună cretinul de telefon pe silent, care sună cu soneria cretină a cretinei de nevastă-sa care s-a trezit probabil singură în pat și a intrat în panică. Dinu s-a încruntat și i-a zis în loc de salut ceva gen Nu răspunzi și tu la ăla, ne sparge timpanele, iar ea a râs aproape aprobând, și ei i se spărgeau timpanele, iar el ce să facă, nu reușea deloc cu butonul de silent, stătea și se uita pierdut, apoi Dinu: apasă butonul verde și vorbește, boss, nu e așa greu. Nu s-a gândit prea mult, poate din cauza tâmplelor care i-au zvâcnit de nervi. A apăsat butonul verde și a vorbit, a zis Ce e? și a vrut să mai adauge chestii, dar nu – plânsete, smiorcăieli, disperare, toate agresându-i urechea. Copilul e in criză, stă și se lovește cu capul de – aici nu a înțeles prea bine -, și mai și tremură cu ochii dați peste cap și îi mai și curge scuipatul pe bărbie – aici băgase de la el, nu putea să fie altfel, mereu îi curgea scuipatul pe bărbie– așa că să vină acasă acum, că ea nu se descurcă, să vină repede și să îl ia și să meargă cu el la spital până nu își sparge capul, că ea nu știe ce să facă, că ea nu mai poate, că el, ce știe el? El pleacă și pe ea o lasă cu crizele ăstuia și cu răcnetele și cu zbaterile, și ea s-a săturat de tot și toate, și poate că o să plece și ea odată și nu se va mai întoarce, ei, ce ar zice el de asta? Dacă nu s-ar mai întoarce? Nu i-ar fi așa greu, uite, chiar acum cât vorbește cu el la telefon ar putea ieși pe ușă, așa, în pijamale, nici nu îi trebuie vreo haină, iese și pleacă, uite așa, și ăla să își spargă capul cât vrea, si când leșină, să vină el să îl ia și să îl ducă la spital, ce zice de asta? Să vină și pe ea să nu o mai găsească, să nu o mai caute, căci ea, ea, și aici au început niște sughițuri dubioase, și niște muci trași înapoi în nas și niște hârâieli. Of mamă, of mamă. Dinu se așezase și ea se așezase lângă Dinu, după ce Dinu îi aranjase galant scaunul sub fund, și apoi mâna lui Dinu s-a întins peste masă și a luat sticla și paharul ei de apă, cu tot cu suportul de hârtie și i le-a pus ei în față, să poată bea când i se usucă gura. Apoi au intrat ceilalți, toți deodată, vorbind tare și prost, echipa de căcat a lui Dinu, pregătiți să ia notițe. El nu avea nicio echipă, nici de căcat nici altfel, era singur și atât, păi cum să lupte el cu asta? Și aia, în telefon, cu smiorcăielile ei în continuare, că el aude ce zice? Că dacă aude, de ce nu spune nimic? Ce? E într-o ședință? Dar el nu a auzit nimic până acum? Dă-o dracului de ședință, ăla își sparge tărtăcuța și acum o să umple camera de sânge, că ea tot încearcă să îl oprească dar ce, poate în vreun fel? Că a mușcat-o și a gherăit-o și ea s-a săturat – asta i-a mai zis, dar e bine să sublinieze ca să știe de ce nu o s-o mai găsească acasă când vine – și acum știe el ceva? Ea o să îl lase pe ăla să umple casa de sânge și gata, și el poate să stea la căcatul lui de sedință, dacă căcatul lui de ședință e mai importantă decât sângele scurs al lui fiu-su, că dacă nu îl voia, nu trebuia să îl facă, nu trebuia să și-o bage acolo și să își dea drumul, acum uite, îl are și e al lui cum e și al ei, și să vină dracului odată acasă – și aici a dus-o pe înalte, de a trebuit să își depărteze puțin telefonul de ureche să nu i se fisureze timpanul, doar că așa au auzit și ceilalți țipătul și au tăcut la unison, mirați și cu sprâncenele ridicate, iar ea și le-a ridicat și ea și parcă a auzit-o zicând ceva, dar nu lui, ci lui Dinu, ceva gen Cred că i s-a întâmplat ceva, apoi Dinu: boss, ești bine? Pare că ai ceva probleme, și el, în timp ce telefonul urla ascuțit în continuare: Da, ceva probleme acasă cu băiatul, pare că are un fel de criză, și ea, către Dinu, mereu către Dinu, futu-i: Poate că e ok să se ducă acasă, pare serioasă treaba, și Dinu, ca un traducător împuțit: Boss, du-te acasă, lasă că preluam noi aici, e în regulă, familia e importantă, fugi, și el cu ochii la ea, așteptând disperat un semn, ceva. Și semnul a fost da, un da hotărât, întărind căcatul: Da, du-te acasă, mă descurc cu Dinu. Și bineînțeles că Dinu a zâmbit, și bineînțeles că și ea a zâmbit și bineînțeles că el s-a îngrețoșat pe loc în timp ce Maria își continua numărul.
Vin acum, a zis gutural, s-a și speriat de timbrul propriei-i voci. Liniștește-te și nu pleca nicăieri. Nu face vreo prostie. Ia-l de acolo, imobilizează-l, leagă-l cu ceva și ține-l bine până ajung. Mergem împreună la spital și o să fie bine, ca de fiecare dată. Da? O să fie bine, ca de fiecare dată.
Și Maria, după o pauză mai lungă, ca un copil împăcat, cu glas înfundat: Bine.