de Emilian Gheață
Încă din
pântece am visat
o gravitaţie monstruoasă,
care, cu mâini uriaşe şi deformate,
adună hămesită toate particulele
imprudente care se cred libere,
şi le îndeasă sub şalvarii ei
de cloşcă crăcănată,
crescând ca o amibă spaţială
aberantă,
care înghite sisteme solare nealiniate.
Această
gravitaţie dinţată mă trage de păr
prin tot praful galaxiei
şi dă
cu mine de toate nebuloasele strident fardate
şi mă
cufundă în găuri negre adânci
cu păr şi fără păr,
şi mă
întinde de la un capăt la celălalt al cercului
şi îmi
zdrăngăne la intestinele acordate
pulsaţiile organice ale lui Al di Meola,
şi mă
îngroapă în mine însumi
ca într-o celulă a unui spital de nebuni
unde se serveşte prea multă fasole.
Această
gravitaţie avidă m-a hăituit
ca un copoi răbdător cu bot fierbinte
şi mi-a
risipit sevele pe orbite dezordonate,
ciuruindu-mi viaţa cu puzderie
de meteoriţi care nu-mi aparţin.
Această
gravitaţie criminală
îmi mângâie fruntea când vomit
sau când plâng,
aşteptând să-mi dau duhul pe unde
herziene,
nu înainte, însă, de a-mi zdrobi fiece
oscior.
De
gravitaţie nu pot scăpa,
însă ea nu
va învinge,
fiindcă am auzit c-ar exista un izotop
care este dispus să facă treaba în locul
nostru
şi care s-ar putea să se
regăsească
şi în trupul meu răpus,
pisat şi risipit la periferia
stelelor
pitice şi reci,
un izotop blând,
în formă de cruce.
Februarie 2017