de Rodica Bretin
Ştim totul. Ce n-am aflat încă, e prea complicat, demodat sau nu ne interesează. Dar am găsit, oare, adevăratele răspunsuri? Sau ne este frică de ceea ce se ascunde în afara fragilei noastre citadele, clădite din cotidian, convenţional şi ignoranţă?!
Suntem sătui de atâtea informaţii, de spaimele orchestrate periodic de instituţii oficiale sau… invizibile – şi, mai ales, plictisiţi. Nimic nu ne mai scoate din rutină. Poate doar o invazie extraterestră, un Armageddon mereu amânat sau un meteorit ce a rătăcit drumul prin Cosmos.
Astăzi, acum, suntem în siguranţă. Dar mâine?
Ce se află dincolo de lumea pe care o cunoaştem?
Infinitul. Un univers sau mai multe, cu fiinţe şi civilizaţii atât de esenţial străine înţelegerii umane, încât nici măcar nu ni le putem imagina. Dar cu care unii dintre noi au ajuns – accidental şi adesea tragic – în contact.
Sunt asemenea întâmplări doar halucinaţii, coşmare, excese de fantezie, aşa cum cred savanţii ce refuză „aventura“ intelectuală a explorării Necunoscutului?
Nu. Căci nu există enigme, ci doar fenomene care aşteaptă să fie explicate. Pentru a le înţelege sunt necesare o tehnologie tot mai sofisticată, alte sisteme de gândire, eliberate de tipare şi prejudecăţi – şi un postulat: dacă o lege ştiinţifică este infirmată de un fenomen, nu trebuie ignorat fenomenul, ci rescrisă legea.
Trăim pe o planetă insignifiantă, una din nenumăratele lumi ce coexistă în Cosmos, având aleatorii puncte de tangenţă. Aceste treceri – reţeaua de „punţi Einstein-Rosen“ – se deschid nu doar în spaţiu, ci şi în timp.
De aceea, în lumea noastră subsumată cauzalităţii apar anomaliile temporale: bătălii de mult decise se poartă din nou, cu aceeaşi intensitate, războinici, corăbii şi dirijabile „fantomă“ rătăcesc etern prin vreme, apărându-ne la răstimpuri, aidoma unor scurt-circuite în continuumul trecut-prezent-viitor.
Este posibilă simultaneitatea a tot ce a fost, este şi va fi? Unii oameni au păşit – fără să vrea şi să înţeleagă cum – la secole distanţă de prezentul în care trăiau. În multe cazuri au rămas acolo, supravieţuind, după cum o atestă cronicari uimiţi de apariţia lor. Ceea ce ridică problema intervenţiilor în trecut şi a percepţiei noastre asupra unor asemenea evenimente.
Poate o intruziune în trecut – accidentală sau voită – să schimbe istoria?
Dacă s-ar întâmpla aşa ceva… nu am afla niciodată, susţin unii cercetători, intervenţia înlăturând însăşi evenimentele „originale“, înlocuite de cele modificate, care devin, la rândul lor, adevăruri imuabile pentru noi. Alţii prezintă o variantă opusă şi apocaliptică: odată încălcată „Legea Informaţiei Neregresive“ („Un emiţător nu poate fi propriul său receptor“), efectele oricărei schimbări se vor propaga la nesfârşit, amplificându-se cu violenţa unui val tsunami temporal, ce va „şterge“ întreaga istorie ulterioară intervenţiei. Există şi o a treia ipoteză, cea „moderată“: perturbaţiile temporale sunt asemeni undelor stârnite de o piatră aruncată pe suprafaţa unui lac, scăzând în amplitudine pe măsură ce se depărtează de sursă, până când dispar complet.
Indiferent de consecinţele sale, călătoria în timp ar pulveriza certitudinea curgerii constante, în sens unic, a vremii – poate de aceea saltul în spaţiu a fost întotdeauna mai lesne de acceptat logic şi emoţional.
Amândouă fenomenele implică translaţii relativiste pe coordonate fizice reale, iar posibilitatea lor teoretică a fost anticipată încă din Antichitate. Ceea ce a adus nou ştiinţa Mileniului Trei nu este numai un model matematic, fizic şi astronomic al deplasării neconvenţionale prin spaţiu şi timp, ci şi dovezi experimentale. „Punţi Einstein-Rosen“, „tuneluri de vierme“ sau „porţi stelare“ sunt nume date unor fenomene cosmice a căror prezenţă era deja constatată, chiar dacă până la recrearea lor în laborator mai rămân de străbătut multe etape.
Începutul a fost făcut cu un secol în urmă, când Albert Einstein a reinventat Fizica, schimbând destinul umanităţii; de atunci, noile teorii, descoperiri şi ipoteze în astrofizică se succed neîntrerupt. În ultimii ani s-a demonstrat că Big Bang-ul a avut loc acum 15 miliarde de ani, s-au întocmit hărţi ale Universului nostru în diferite etape ale evoluţiei sale şi s-a calculat momentul când va înceta să mai existe sub forma lui actuală. Cauza acestei viitoare catastrofe pare a fi… „materia întunecată“. Deoarece nu emite lumină, prezenţa ei se poate doar deduce, din efectele asupra gravitaţiei şi dintr-o neconcordanţă matematică flagrantă: suma masei corpurilor cosmice vizibile nu corespunde cu masa totală a Universului. Dacă „materia întunecată“ contribuie în proporţie de 35% la densitatea lui critică, celelalte două treimi sunt aportul „energiei întunecate“, datorată fie vidului cuantic, fie unor dimensiuni suplimentare ale spaţiului. Oricare este motivul, efectele „forţei întunericului“ (materie şi energie) accelerează expansiunea Universului, ducându-l spre finalul inexorabil de peste 30 miliarde de ani.
După dispariţia lui vor rămâne, poate, celelalte: recent au fost descoperite galaxii atât de îndepărtate de marginea Universului în care trăim (o distanţă de 160 000 de ori mai mare decât cea între orice galaxii cunoscute), încât mulţi astronomi le consideră ca făcând parte din alte universuri.
De altfel, înţelegerea naturii cuantice a gravitaţiei dusese, încă de sfârşitul secolului XX, la două constatări şocante: există dimensiuni suplimentare în afara celor patru cunoscute (trei spaţiale şi una temporală), iar Universul nostru este doar unul dintr-o infinitate, între ele existând căi de comunicaţie – după cum au teoretizat cercetători de reputaţie mondială, ca fizicianul Stephen Hawking şi astronomul Martin Rees.
Ideea unor legături între universuri compatibile a apărut în 1950, când Einstein şi Rosen au emis un concept de o simplitate genială: „orice intră într-o gaură neagră, poate, în principiu, să şi iasă“. Transferul de materie s-ar efectua instantaneu pe orice distanţă, ceea ce anulează unul din postulatele fundamentale ale fizicii relativiste, potrivit căruia viteza-limită în spaţiul cosmic este cea a luminii.
Un corp ceresc a cărui rază scade sub o anumită valoare (raza Schwarzschild, proporţională cu masa obiectului) este condamnat să se „prăbuşească“ în sine, ajungând la o densitate infinită. Forţa lui de atracţie devine atât de mare încât nici chiar lumina nu îi scapă… Calcule matematice efectuate în anii 1930-1940 i-au dus pe fizicieni la o concluzie uluitoare: o stea poate colapsa nelimitat, până la totala ei dispariţie! Câteva decenii mai târziu, observaţiile astronomice confirmau teoria – asemenea catastrofe cosmice sunt o realitate, iar găurile negre reprezintă stadiul final al evoluţiei anumitor stele. Însă, potrivit unei legi fizice universal valabile, „ceva“ nu se poate transforma în „nimic“, astfel că aceste fenomene au fost numite singularităţi.
Astăzi, astrofizicienii consideră că există două tipuri de „găuri negre“: cele statice şi cele care se rotesc. Primele anihilează complet orice materie prinsă în capcana câmpului lor gravitaţional; celelalte, conform teoriei din 1963 a matematicianului neozeelandez Roy Kerr, prezintă fenomene nedestructive pentru materie, oricât de stranii ar părea. Astfel, înăuntrul lor spaţiul se deformează, deschizând culoare de trecere spre alte universuri, iar timpul îşi inversează sensul de curgere. „Modelul Kerr“ este o Maşină a timpului stelară: o singularitate inelară, în centrul unei găuri negre aflate în rotaţie. Mai exact, un tunel interior instabil, ce poate fi transformat de orice perturbare într-o barieră impenetrabilă sau o capcană letală.
Pornind de la o idee similară, „punţile Einstein-Rosen“ teoretizează posibile căi de deplasare în spaţiu şi timp. Rămâne însă problema generării lor: „Dacă o masă imensă este făcută să se rotească, efectul va fi antrenarea în această mişcare a spaţiului şi timpului. Gravitaţia curbează spaţiul, iar timpul îşi va pierde liniaritatea, ajungând o buclă“, afirma, în 2001, Ronald Mallet, şeful catedrei de fizică a Universităţii Connecticut.
Energia necesară unui astfel de experiment ar trebui să fie enormă; riscurile, aidoma. Fluctuaţiile cuantice create de un dispozitiv care să „altereze“ coordonatele spaţio-temporale sunt tot atât de dificil de calculat ca şi urmările lor. Aşa că, la începutul Mileniului Trei, deşi a conceput modele teoretice viabile, ştiinţa noastră nu poate construi dispozitive de deplasare în spaţiu-timp asemănătoare „punţilor Einstein-Rosen“.
Cineva, undeva, a făcut-o însă, ori a învăţat să se folosească de reţeaua tunelurilor de vierme naturale aşa cum omenirea a descoperit energia eoliană şi pe cea furnizată de ape.
În ultimul deceniu, astrofizicieni din întreaga lume au ajuns la aceeaşi concluzie: „Punctele de intrare/ieşire din tunelurile de vierme trebuie să prezinte amprenta unor puternice anomalii electromagnetice, depăşindu-le în intensitate pe cele rezultate în urma exploziei unei bombe cu hidrogen de 100 megatone“ (Riccardo Giaconi, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 2002, pentru descoperirea surselor de raze X). Iar Martin Rees (Astronom Regal al Marii Britanii) adăuga: „Astfel de fenomene ar fi asemănătoare celor semnalate în Triunghiul Bermudelor, Lacul Funduzi din Africa Centrală, regiunea siberiană Tunguska, districtul canadian MacKenzie sau Lacul Cuença din Ecuador“.
Porţi – între civilizaţia noastră şi altele, ce evoluează independent, pe planete de care ne despart ani-lumină ori se află într-un alt plan dimensional… Mai cutremurătoare decât existenţa „porţilor“ rămâne însă certitudinea că unii oameni le-au cunoscut locaţia: alchimişti, templieri, învăţaţi arabi sau europeni din Renaştere, ei au ştiut ce erau şi, mai ales, unde duceau. Să fie anumite elemente arhitecturale din castelele şi catedralele gotice, făpturile stranii de pe basoreliefuri şi vitralii, pasajele încifrate din cronicile medievale, mesaje-avertisment cărora li s-a pierdut înţelesul?
Se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer şi pe pământ, decât suntem pregătiţi să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm mintea deschisă, analizând cu obiectivitate şi detaşare mărturii, dovezi, fapte – căci Necunoscutul este aici, acum, printre noi…