de Gabi Gabrinov
I se păru că din liniştea risipită se depleteşte un cântat al cocoşilor, auzit de la coadă la cap. Căscă prelung, scuturându-şi toate oasele, în care se odihnea un frig viu şi străin. Era trecut cu mult de ora închiderii, iar el aţipise în scaun, dormind un somn scurt şi fără vise, ca al unui om care muncea pe brânci de la crăpatul zorilor şi până la revărsarea stelelor. Singurele lumini aprinse erau ale lui.
Bibliotecarul din strada Visului, Ulrich Svenson, era un tânăr înalt şi bălai, cocoşat şi cu fruntea îngustă, de numai treizeci de ani. Purta ochelari cu rame rotunde, arămii, în spatele cărora îi scăpărau ochii mari şi blegi, gri ca cerul încremenit de octombrie care îl făcea adesea să simtă că timpul amorţea, mai ales în după-amiezile ploioase şi ursuze, ca un tovarăş bătrân, mult prea obosit să mai îndure rutina din fiecare zi. Se angajase la bibiliotecă în urmă cu şase ani, atunci când mama lui trecuse în nefiinţă din cauza complicaţiilor unei bronşite blestemate pentru care nici măcar doctorul Silverthorne nu avusese leac, şi îi lăsase drept moştenire postul pe care ea îl ocupase aproape un sfert de veac.
Pe atunci, Ulrich se considera un tânăr fără experienţă de viaţă şi fără direcţie, aşa că acceptase postul, bucuros să avea ocazia să facă în fiecare zi ceva ce îi plăcea din fragedă copilărie: să citească. Dragostea pentru lectură fusese cultivată cu grijă în familia lui timp de generaţii, iar rodul acestui obicei sănătos fuseseră oameni care aduseseră contribuţii însemnate micii societăţi din oraş. Străbunicii lui fuseseră dascăli, bunicii lui, profesori, iar mama lui fusese bibliotecară şi scriitoare de poezii de dragoste pe care le pulbica în timpul vieţii într-un ziar local.
Ea reprezentase motivul pentru care Ulrich ajunsese adultul care era astăzi. De când fusese suficient de mare pentru a înţelege şi a percepe realitatea din jurul lui, începuse să-i citească basme. Fusese atât de mic şi de inocent, încât ideea de magie i se înoculase în minte ca fiind ceva natural, ordinar, ba chiar îmbucurător. Parcă şi acum îşi amintea când venea de la grădiniţă, nerăbdător să se arunce în braţele mamei lui, pe fotoliul tapiţat din faţa şemineului în care mocnea focul, şi s-o roage să-i mai citească o poveste. Imaginaţia lui se putea lua la întrecere chiar cu un car de luptă. Îi plăcea la nebunie să-şi închipuie cum arătau prinţii şi feţii frumoşi din poveştile pe care i le citea mama lui, adora să vadă cu ochiul minţii luptele apringe dintre eroi şi zmei, negii plini de păr ai vrăjitoatelor, rochiile cusute cu fir de aur ale prinţeselor care trebuiau salvate. Îşi aminti că la un moment dat, bunicul îi asamblase o sabie adevărată, din lemn, cu tot cu mâner şi cu teacă, lungă cât braţul lui de copil, pe care o iubise ca pe un lucru sfânt şi o purtase la cingătoare peste tot, prin târg, pe la bibliotecă, unde petrecea mult timp datorită faptului că mama lui se afla toată ziua acolo, şi pe la şcoală, chiar dacă băieţii mai mari mereu încercau să i-o fure. Sabia de lemn era pentru el ceva mai mult decât fusese Excalibur pentru prinţul Arthur, pentru că îi permitea să descuie uşa către o lume pe care numai el, dintre toti copiii, putea să o vadă. Era lumea cu poveşti, în care el era eroul, în care el avea puterea de a decide dacă avea chef să pornească după domniţa la ananghie şi s-o salveze din ghearele zmeilor sau să meargă la tavernă şi să bea bere cu fraţii lui haiduci.
Se ridică de la birou şi merse în încăperea alăturată, unde aprinse flacăra aragazului mic, de campanie, aşezat pe o masă şubredă, apoi luă apă din găleata de sub masă şi umplu fierbătorul pe care îl aşeză peste flacără cu gesturi mecanice, plictisite. Îşi verifică din nou ceasul. Era aproape miezul nopţii şi îi era puţin foame, însă nu s-ar fi încumetat să meargă acasă. Orice situaţie îi era de preferat faţă de cazul în care s-ar fi dus să doarmă în casa părintească. De când murise mama lui, casa lor veche şi şubredă începuse să scârţâie din încheieturi, mai ales noaptea. Pereţii se înmuiaseră pe nesimţite într-un întuneric nefiresc, lumina nu mai pătrundea la fel ca înainte prin ferestrele largi, generoase, ca şi cum i-ar fi fost frică de ceva. Atmosfera i se părea apăsătoare, aşa că evita pe cât putea să rămână singur acolo noaptea. Prefera, în schimb, să doarmă în fotoliul confortabil din spatele biroului, înfofolit într-o pătură groasă, având în faţă priveliştea unui labirint format din cincisprezece rafturi late, înalte până aproape de tavan, pline cu cărţi de toate soiurile, între care erau montate felinare mici, care aruncau o lumină blândă, de culoarea gemului de gutui, care dădea substanţă mochetei verzi pline de praf.
Se aşeză din nou în fotoliu şi îşi aprinse o ţigară, în timp ce aştepta să fiarbă apa pentru ceai. I se părea atât de firesc, de odihnitor şi de benefic pentru el să doarmă înconjurat de atâtea suflete minunate, decât să doarmă acasă, în întunericul acela apăsător şi rece.
Ulrich crescuse repede, fără ca cineva să bage de seamă, şi pe măsură ce el creştea şi se înălţa, se întâmplau deopotrivă două lucruri: mintea lui sorbea cu nesaţ orice informaţie, orice conţinut, orice idee aşternută în filă, aduna toată înţelepciunea veacurilor şi o înghesuia în căpuşorul lui care, culmea, parcă se strâmta, pe măsură ce alte porţi se deschideau în mintea lui, iar în acest timp, dispărea câte o persoană dragă din viaţa lui. Mai întâi murise bunica, mama mamei, mâna sfântă care frământa plăcintele şi care îl învelea noaptea când dormea. Apoi bunicul se dusese după ea, iar în cele din urmă, pierise şi mama. Pe tatăl lui nu-l cunoscuse niciodată şi, crescând fără să-l aibă alături, nu-i simţea lipsa, ba chiar i se părea că un tată ocupa o poziţie redundantă într-o familie burgheză. De multe ori, din ce văzuse de-a lungul timpului la prietenii şi colegii lui de la şcoală, chiar făcea mai mult rău. Prin intermediul istorisilor altora, cunoscuse o mulţime de taţi care făceau numai rele, îşi băteau nevestele, se îmbătau, fugeau cu amantele şi îşi părăseau familiile. Era chiar fericit că nu avusese parte de aşa ceva, şi nu îndrăznise niciodată să o întrebe pe mama lui despre cealaltă fiinţă absolut necesară concepţiei lui.
Şuieratul ascuţit al fierbătorului îmbrăcă un glas de femeie care îl sperie, smulgându-l din amintirile dulci ale copilăriei. Turnă apa clocotită în cana de pe birou, aruncă în ea câteva frunze de tei din săculeţul atârnat într-un cui pe perete şi îşi întoarse capul spre rafturile cu cărţi, adormite în obscuritatea care apăsa ungherul. Acolo unde răzbătea lumina lămpilor, lemnul strălucea în nuanţe calde. I se păruse că se aude strigat, însă îşi scutură capul şi renunţă la ideea absurdă, fiind convins că se afundase mult prea tare în amintiri. Îşi strivi ţigara în scrumieră cu o strâmbătură caraghioasă şi scuipă ultimul nor de fum ca pe o otravă. Se apucase de fumat din cauza plictiselii care domnea în oraşul încremenit. Avea strania senzaţie că locul acela în care crescuse nu se schimbase deloc de-a lungul anilor. Numai oamenii se schimbau, plecau şi veneau, ca râuri de păsări călătoare în căutare de orizont proaspăt. Dacă atunci când era el mic, vedea în fiecare zi o mulţime de oameni trecând pragul bilbiotecii pentru a împrumuta cărţi, acum nu mai venea nimeni. Aproape că instituţia devenise inutilă pentru oraş, pentru că se părea că nimeni nu mai era interesat să citească. Duse cana cu ceai aproape de buze şi suflă în el cu prudenţă.
Ulrich…
De data aceasta auzi strigătul mai clar şi tresări speriat. Dintr-odată, solitudinea căpăta nuanţe stranii, i se părea prezentă, omogenă, ca şi cum, dacă ar fi îndrăznit s-o atingă, ar fi putut s-o simtă. Fixă cu privirea punctul ascuns în întuneric de unde îşi auzise numele, parcă aşteptând să răsară vreo hienă sau vreun urs, întrupate din praful adunat în mocheta veche.
— S-a făcut atât de târziu! se pomeni el vorbind, pe când inima îi bătea de să-i spargă pieptul şi fruntea i se umpluse de broboane de transpiraţie mărunte cât boabele de zahăr.
Se simţea deopotrivă amuzat şi ruşinat de propria reacţie. Citise undeva că era un comportament normal să vorbeşti singur atunci când îţi e frică şi te găseşti într-o situaţie bizară, e un fel de mecanism de apărare al creierului, care vrea să-ţi atragă atenţia asupra faptului că nu eşti niciodată singur de fapt şi că mereu te ai pe tine însuţi alături, pentru că de foarte multe ori, oamenii uită să-şi mai conştientizeze propria persoană, mai ales atunci când sunt aruncaţi în vâltorile unor evenimente de diferite naturi.
Aşeză cana pe masă cu o mişcare atât de lentă, încât i se păru că trecuseră mai multe ore, înghesuite în câteva clipe, iar distorsionarea temporală îl ameţi. Îşi auzise numele clar şi răspicat, era convins, însă nu înţelegea cum de putea fi cineva prezent în bibliotecă la ora aceea…
Încremeni atunci când văzu lumina albăstrie scurgându-se printre rafturile cele mai îndepărtate. O tulburare rece îi traversă fruntea, iar spaima îl făcu să se sufoce. Se simţea de parcă cineva îi îndesa cârpe ude în gură. Bărbia îi tremura involuntar. Găsi cumva puterea să se ridice şi să examineze puţin mai atent lumina albăstrie, care părea că se scurge graţios, mai degrabă ca o cascadă de fum, dintr-una din cărţile aşezate pe la jumătatea raftului, în ungherul complet devorat de întuneric. Îşi miji ochii pentru a vedea mai bine la distanţă şi îşi aduse aminte că răsfoise cărţile acelea chiar în după-amiaza aceea. Erau noi, le cumpărase cu o săptămână în urmă de la un negustor ambulant pentru un preţ de nimic. Le aşezase acolo pentru că făceau parte din categoria de literatură fantastică, cea care lui îi plăcea cel mai mult.
Încercând să-şi calmeze bătăile inimii care se rostogoleau cu viteza unui bolovan aruncat pe o pantă, făcându-i urechile să ţiuie, se îndreptă cu paşi mici spre lumina aceea, încercând să înţeleagă fenomenul de neînţeles. Se apropie temător de carte şi îi prinse coperta cu buricele degetelor care îl furnicau, însă chiar atunci îşi auzi numele rostit din nou, mult mai tare, mai apăsat, ca şi cum vocea venea chiar din carte, şi se sperie teribil. Scăpă cartea pe jos, scoţând un mic geamăt înfundat, şi îşi duse mâinile deasupra capului, ca pentru a se apăra de forţa care ar fi trebuit să-l atace, de monstrul care ar fi trebuit să îl mănânce, însă nu se întâmplă nimic din toate astea.
— Nu-ţi fie teamă! Vai, ce fricos eşti! articulă vocea necunoscută, o voce caldă şi melodioasă de fată.
Uimit până în măduva oaselor, Ulrich deschise ochii spre a vedea ceva ce era convins că niciun muritor de rând nu mai văzuse vreodată. Multe lucruri stranii se pretrecuseră de-a lungul timpului în oraşul Fărădenimeni, însă acesta părea să le întreacă pe toate. Dintre coperţile negre ale cărţii, dintre filele gălbui deschise, se ridica imaginea tremurândă a unei tinere cu pielea străvezie, cu părul negru, bogat, care îi curgea în valuri până la jumătatea coapselor, cu ochii mari, albaştri şi cu un zâmbet atât de luminos că părea că soarele dimineţii îşi aşternuse razele pe buzele ei.
— De unde-mi ştii numele? Cum e posibil… să fii aici? Cine eşti tu? îngăimă băiatul, complet rătăcit între filele realităţii palpabile.
Umbrele care înconjurau imaginea tremurândă, dar luminoasă, se răsfârnseră ca petalele unor boboci ofiliţi, făcând loc straniei prezenţe.
— Am auzit o doamnă care te striga aşa, zilele trecute… Nu ştiu să-ţi spun în care anume zi, explică ea. Nici măcar nu ştiu în ce timp ne aflăm.
— Dar cum… ?
— Oh, prostuţule! Pentru cineva care ştie atât de multe despre cărţi, se pare că nu ştii, totuşi, mai nimic. Cărţile sunt portaluri către alte lumi. Fiecare carte este o punte care duce către o altă lume, care există cu adevărat, pentru că ea a prins viaţă în imaginaţia celui care a scris cartea. Există tot atâtea lumi câte cărţi, iar eu, din nefericire, sunt prinsă între lumea ta şi a mea, pentru că cel care a scris cartea asta nu a terminat-o.
— Cum? O carte neterminată… ?
— O poveste neterminată. Asta m-a făcut să rămân prinsă aici. Şi e groaznic! se miorlăi fata, strângând în pumnii mici şi albi faldurile rochiei cu crinolină. Ar fi trebuit ca cineva să continue întâmplările din micul meu ţinut, însă cel care scria povestea a… a murit, încheie ea cu un chicotit bizar.
Teoria fetei i se părea cel puţin absurdă, însă nu-şi putea concentra toată furia şi pasiunea asupra desluşirii ei pentru că însă nu-şi putea veni în simţiri. Întreg corpul îi era paralizat, iar mintea lui devenise un motor bătrân şi ruginit, ale cărui rotiţe se învârteau acum şuierând, ale cărui valve urlau a pustiu.
— Nu înţeleg cum e posibil…
— Ca să înţelegi mai bine, ar trebui să-mi citeşti povestea, îl îndemnă ea pe un ton mieros, aplecându-se spre el şi zâmbindu-i larg. O să te ajute foarte, foarte mult. O să ne ajute pe amândoi!
Clipind de câteva ori, Ulrich se încumetă până la urmă să se aplece şi să ridice cartea de pe jos. Imaginea fetei dispăru, împreună cu ceaţa ca de absint care o învăluise. Pe prima copertă stătea scris cu litere mari, aurii, titlul ,,Călătorul fără nume”, iar dedesubt, cu litere ceva mai mici, însă la fel de strălucitoare, numele autorului: James Nevermore. Curios să verifice veridicitatea afirmaţiilor domnişoarei, Ulrich se repezi spre sfârşitul cărţii, însă constată stupefiat că ultimele pagini erau goale. Căută ultima pagină scrisă şi descoperi că aceasta se afla cu puţin până la jumătatea tomului. Se simţi dintr-odată atât de determinat s-o citească şi să descopere misterul frumoasei fete, încât uită spaima pe care o trăise, aşa că se aşeză la birou, aprinse o altă ţigară şi începu să citească.
Fusese conştient dintotdeauna că reprezentau porţi către alte lumi, abia acum îşi dădea seama. Pe măsură ce crescuse, preferinţele lui în materie de lectură deveniseră tot mai multe şi mai diversificate. Citise cărţi de medicină, de psihologie, de filosofie, acestea din urmă fiind chiar cele care îi plăcuseră cel mai mult. Apoi citise romane de toate soiurile, de la cele de dragoste, care îl plictisiseră până la urmă, la cele realiste, poliţiste, de aventuri şi fantastice. Citise mai toată viaţa lui, încă de când învăţase alfabetul, şi după atâţia ani de lectură, ajunsese la câteva concluzii importante. Proza fantastică, cea care desfăşura încleştări de forţe supranaturale, creaturi de toate soiurile, de la vampiri, vârcolaci şi demoni până la vrăjitori şi magi, elfi, gnomi, orci şi tot ce mai exista, şi spaţii aventuroase, aproape inimaginabile, era de departe categoria lui preferată de proză. Realitatea în care trăiau oamenii în timpul acela era atât de amară şi de urâtă, încât fantasticul i se părea cea mai potrivită evadare. Îl fascina cu precădere tiparul pe care îl urma aproape fiecare roman de proză fantastică: de fiecare dată, crâncena luptă între bine şi rău se sfârşea cu învingerea răului, pedepsirea antagonistului şi restaurarea păcii. Acest tipar reprezenta de fapt o idee care venea în opoziţie cu felul în care se desfăşurau lucrurile în realitate: de multe ori, oamenii care făceau cel mai mult rău nu erau niciodată pedepsiţi, ori nu sufereau niciodată pe măsura faptelor lor, iar oamenii cei mai oropsiţi, cei cărora li se întâmplau necazuri, cei asupra cărora se revărsa mereu răul celor dintâi, ajungeau aproape întotdeauna să nu-şi primească răsplata pentru chinul pătimit. În plus, în realitate, oamenii obişnuiţi nu primeau niciodată niciun fel de ajutor pentru ca greutăţile traiului lor să se diminueze, spre deosebire de eroii din roamnele fantastice, care aveau mereu prieteni dispuşi să le sară în ajutor la nevoie, ori care găseau mereu obiecte care să le faciliteze calea către obiectivul lor. Proza fantastică era ca o prăjitură cu ciocolată faţă de realitatea amară care semăna cu o zeamă lungă şi soioasă, iar cartea pe care o avea în mână era unul dintre exemplarele cele mai reuşite. Povestea era ţesută cu atâta măiestrie, peisajele descrise erau atât de încântătoare încât, în timp ce citea, Ulrich nu mai vedea literele alergând pe foi în faţa lui, ci putea să vadă foarte clar decorul viu colorat, plin cu creaturi fabuloase, despletindu-se în faţa ochilor săi. Ajuns pe la jumătatea cărţii, acolo unde fusese brutal întreruptă, îşi dădu seama că era puţin probabil ca povestea să se termine doar după un singur volum. Probabil că prozatorul avusese în plan să scrie o continuare, ori poate o trilogie, de ce nu?, însă nu mai apucase. Preţ de zece capitole fuseseră descrise ţinutul Amdragor, viaţa prinţesei Amneya la curtea unchiului ei şi intriga fină care se ţesea în jurul acesteia. Prinţesa fusese răpită de demonul Asirth şi închisă în Temniţa Veşniciei, într-un alt tărâm, din cauza faptului că demonul, care avea puterea să-şi ia o înfăţişare umană, fusese îndrăgostit de mama prinţesei, care îl trădase pentru cel mai bun prieten al său, căsătorindu-se în final cu acesta. Personajele erau fabuloase, decrise cu atâta măiestrie încât povestea curgea învolburat şi alert ca un râu de munte, iar complotul era cu adevărat delicios. Ulrich realiză că personajul principal, Călătorul fără nume, fusese prezentat succint, în pasaje mărunte strecurate între capitolele majore, din care nu reieşeau foarte multe detalii, însă, după complexitatea firului narativ, era convins că acesta avea să preia frâiele acţiunii mai devreme sau mai târziu.
Închise cartea cu un oftat prelung. Nici nu realizase că se făcuse dimineaţă. Îşi strânse repede pleoapele care-l usturau de somn atunci când privi spre ferestrele din partea stângă a sălii şi văzu lumina lăptoasă a zorilor infiltrându-se printre perdelele de mătase. Stomacul lui scoase un zgomot prelung şi caraghios, care-l făcu să izbucnească în râs. Fusese atât de concentrat asupra poveştii, încât nici nu realizase cât îi era de foame. Lăsă cartea pe birou, stinse toate lămpile şi porni spre brutărie uitând să mai încuie uşa de la intrarea în sala mare a bibliotecii.
Se înapoie abia seara, după ce fusese acasă şi reuşise să doarmă câteva ore în patul rece pe care nu-l mai folosise de mult. Casa nu devenea mai acceptabilă în lumina zilei, însă era atât de obosit încât nu mai dădu atenţie cotloanelor sinistre şi scârţâielilor nejustificate.
Odată ajuns înapoi la bibliotecă, după ce îşi făcuse provizii substanţiale de tutun şi chifle cu şuncă, puse apă la fiert pentru ceai şi se postă în faţa geamului din stânga biroului său, urmărind preţ de câteva momente asfinţitul care se desfăşura lent, de parcă lumina zilei aceleia nu mai voia să se stafidească şi să moară. Ulrich abia aştepta lăsarea întunericului, liniştea aceea de nepătruns care se instala după miezul nopţii şi pe care niciun gând n-o putea săgeta, curios fiind dacă prinţesa avea să-i mai apară aievea. Când ceaiul fu gata, se aşeză la birou şi îl sorbi pe îndelete, fumând şi gândindu-se, analizând în cele mai mici detalii acţiunea pe care o citise noaptea precedentă. Urmărea cu înfrigurare cum orele se succedau într-o degringoladă organizată, trecând repede şi totodată încet, fără să se întâmple nimic. Într-un final aţipi cu ţigra aprinsă între degetele îngălbenite, cu unghii lungi. Nu pusese deloc mâna pe carte de când ajunsese înapoi la bibliotecă, însă pe la trei fără câteva minute, capul îi căzu pe coperta tare şi tresări, speriat. Izbucnirea de lumină albastră, curată ca cerul unei dimineţi de vară crudă, când dansul flurutilor amorţeşte iar şiragurile de rouă împrăştie frăgezimea către văzduh, îl sperie şi se ridică brusc, fotoliul trântindu-se pe spate, apoi îţi aranjă ochelarii pe nas, încurcat.
Prinţesa îi apăru dinainte, la fel de frumoasă cum fusese şi noaptea trecută, însă încruntată şi supărată.
— Ai citit cartea, îndrăznesc să sper, începu ea pe un ton apăsat, privindu-l de sus.
— D… da… Am citit-o, e foarte…
— Să nu-mi spui că e frumoasă. Are o mulţime de lacune şi o uşoră incoerenţă în capitolul al treilea, iar personajul principal nu e destul de bine prezentat pentru nivelul la care se găseşte scriitura. Ulrich, va trebui să termini povestea, conchise ea ceva mai blând, rugându-l din priviri. Tu eşti singurul care poate duce treaba la bun sfârşit.
— Dar… eu n-am scris niciodată. Nu am talent la scris. Aş ruina totul, iar povestea e prea bine construită ca să…
— Ai încredere în mine, o să te ghidez. Eşti mai talentat decât crezi. Trebuie doar să încerci, altfel nu vei reuşi. Nimeni altcineva nu poate să facă asta în locul tău.
Prinţesa îi întinse mâna, surâzând, iar Ulrich i-o strânse. Era fasciant de faptul că îi putea simţi pielea şi degetele fine, aproape ca şi cum ar fi fost o fiinţă reală, din carne şi oase, cea care stătea în faţa lui, şi nu o simplă iluzie. Ulrich îşi ridică scaunul şi se postă în faţa biroului, ascultând vocea prinţesei, care îi povestea detalii despre lumea din carte, pentru ca el să înţeleagă mai bine complotul şi să-l poată duce la capăt. Îşi scoase călimara, pana şi hârtiile din sertarul de sub birou şi începu să noteze ideile importante în timp ce asculta vrăjit. Vocea fetei era caldă şi dulce ca a unui copil, îl liniştea şi îi dezbrăca mintea de toate gândurile şi grijile mundane şi absurde, ajutându-l să-şi proiecteze conştiinţa în lumea de dincolo de file, să trăiască şi să respire în Amdragor.
Se dezemtici abia când ceasul bătu ora şaşe de dimineaţă. Atunci realiză că era singur, crăpa de ziua şi îi era teribil de frig. Prinţesa dispăruse fără urmă, iar el era în transă, pentru că nu mai fusese conştient de realitatea palpabilă din jurul lui. Se simţea de parcă tocmai se trezise dintr-un somn profund, dintr-un vis atât de frumos că n-ar fi vrut să se termine niciodată. Cana de ceai pe jumătate goală nu mai fusese atinsă, ultima ţigară rămasă în scrumieră arsese singură până la filtru, cartea se afla în dreapta sa, cu coperţile închise, însă foile pe care le scosese din sertar deveniseră negre de cerneală, pe ambele părţi. Uimit de realizarea fără precedent de a fi scris atât de mult în doar câteva ore, luă teancul de foi şi începu să citească pe când se ridica să-şi facă alt ceai. Ochii săi parcurgeau rândurile mărunte cu o asemena viteză că parcă îi fuseseră unşi cu seu, iar mintea sa proiecta atât de exact realitatea descrisă de el încât, după ce termină de citit şi ultima foaie, se aşeză din nou la birou şi scrise un capitol întreg, cel cu numărul unsprezece, direct pe filele din carte. Reuşise să lege perfect momentul răpirii prinţesei de cel al sosirii în ţinut a Călătorului fără nume, care fusese închis într-un alt ţinut şi tocmai reuşise să evadeze. Era atât de încântat încât o strigă pe Amneya de câteva ori, cu gândul să-i citească întregul capitol şi să-i ceară părerea, însă iluzia fetei nu mai răsări dintre file. Soarele răsărise deja iar răcoarea dimineţii începu să se împrăştie. Ulrich nu-şi mai încăpea în cizme de bucurie. Se ridică, îşi luă redingota din cuier şi ieşi din clădire fluierând.
Salută toţi cunoscuţii pe drum, care nu-i răspunseră, trecu pe la băcănie şi îşi luă ştrudele şi cafea proaspătă, apoi se aşeză pe o bancă în piaţa oraşului, care la ora aceea nu era încă foarte aglomerată. Se simţea complet deconectat de realitate. Oriunde se uita, nu vedea cetăţenii oraşului Fărădenimeni, ci locuitorii ţinutului Amdragor. În mod straniu, acea deconectare îl făcea fericit. Descoperea o latură a vieţii sale pe care nu crezuse că avea s-o stăpânească vreodată. Nu credea că era atât de uşor să scrii, să mânuieşti cu precizie cuvintele, să ştii exact unde să le aşterni, ce şi cum să coşi, ca un chirurg cu mulţi ani de experienţă în spate, astfel încât să creezi un văl nu prea străveziu, ci suficient de gros încât să acopere cu totul realitatea imediată şi să transforme iluzia unei alte lumi într-o trăire autentică.
Amneya avea dreptate, constată el mulţumit pe când sorbea din cafea. Cărţile chiar erau portaluri către alte lumi. Lumile acelea din cărţi chiar existau cu adevărat, pentru că fiecare lume fusese creată de o minte pentru o alta, şi între cele două minţi se forma un canal de comunicare. Era necesar ca amândouă să fie conectate pe aceeaşi lungime de undă pentru ca acel canal să funcţioneze normal, să-şi îndeplinească scopul, acela de a te transporta din lumea fizică, din realitatea comună, pe care o împarţi cu toată lumea şi o suporţi cu greu şi cu scârbă, în altă lume, guvernată de alte legi, populată de alte creaturi, specială prin diferenţierea de realitatea propiu-zisă.
Ulrich ştiuse aceste lucruri dintotdeauna, numai că, brusc, avea puterea să le dea glas, să le transpună în gânduri. Atunci când citea, chiar copil fiind, se abandona cu totul cărţii din faţa lui, ba chiar uita de existenţa lui însuşi, atât de mult îl fascinau poveştile bune. Se ridică de pe banca rece, învelită în brumă, debordând de energie şi se întoarse la bibliotecă cu chef de lucru, gata să mai scrie încă un capitol. Deschise cartea în speranţa că Amenya avea să-i apară din nou înainte, ba chiar o strigă de câteva ori, însă fără succes.
Posomorât, scoase alt teanc de foi din sertarul de sub birou, îşi aprinse o ţigră şi începu să exploreze diferite variante de finaluri pentru roman. După mai bine de două ore, adormi cu capul pe masă şi cu mâna pe carte. O visă pe mama lui, care îi apăru uşor încruntată, ca şi cum o mare apăsare nu-o lăsa se să odihnească. Se făcea că el era micuţ şi mergea alături de ea, ţinând-o de mâna rece, pe străzile care duceau spre casa lor.
— Mamă, ţi-e frig? o întrebă el, îngrijorat de faptul că mâna ei se simţea ca un cub de gheaţă.
Femeia oftă şi îşi strânse mai tare şalul în jurul umerilor strâmţi.
— Nu, dragule, nu mi-e frig. Dar trebuie să ne grăbim, trebuie să ajungem…
Merseră câteva minute în linişte, fără ca Ulrich să-şi dea seama că, deşi mergeau pe străzile oraşului în care crescuse, nu era acelaşi oraş. Nu întâlniră pe nimeni cunoscut pe drum, însă se simţise în permanenţă vegheat. Ajunseră în faţa singurei case care avea luminile aprinse. Toate celelalte case de pe uliţă dormeau într-un întuneric desăvârşit. Mama lui deschise poarta cu grijă, apoi intră grăbită şi îl conduse în sufragerie, unde mocnea focul în şemineul placat cu marmură albă. Lumânări mici ardeau ici şi colo, aşezate pe mobilă ori direct pe jos, lumânări din ceară roşie, lungi şi subţiri.
— Ce facem aici, mami? o întrebă el, auzindu-şi glasul de copil ce-i răsuna cristalin în urechi.
Mama lui se aşeză în genunchi în faţa focului şi întinse mâinile pentru a şi le încălzi. În zadar încerca să respingă paloarea şi frigul morţii. Micul Ulrich aştepta cu nerăbdare să afle ce voia să-i spună, de bătuse atâta cale doar ca să vină până la el. Era atât de agitat încât dădea din picioare, fără să-şi dea seama, şi îşi frânguia mâinile în poală. Într-un final, mama se aşeză pe canapea lângă el şi îl strânse la piept.
— Puiul meu, suspină ea îndurerată. Tu nu trebuie să cazi în această capcană. Ea ţese invers cuvintele tale şi o să le întoarcă împotriva ta.
Ulrich n-avea idee despre ce vorbea mama lui. Se aştepta să-l felicite pentru că-şi descoperise talentul de scriitor, talent care cursese prin venele ei cât timp trăise şi care se părea că fusese moştenit de el. Darul de a înşira cuvintele era mai preţios şi mai important pentru el în acele momente decât orice altceva, motiv pentru care îşi împinse mama cu ciudă şi începu s-o certe cu glasul de copil:
— Dar eu sunt talentat! O să scriu un roman! Am descoperit o lume fascinantă, cu întâmplări fantastice şi personaje şi…
— Puiul meu, lumea despre care vorbeşti tu e a ta. Tu ai construit-o cu mult timp în urmă. Când mergeai la şcoală, doamna învăţătoare vă dădea mereu ca temă pentru acasă să vă imaginaţi un basm şi să-l scrieţi. Tu ai scris mai multe basme, ai creat o lume fanstastică, iar într-o vacanţă de vară le-ai legat între ele…
— Despre ce vorbeşti? o întrebă micul Ulrich, încruntându-se. Minţi! Nu-i aşa! Eu nu-mi amintesc nimic!
Începu să plângă şi se trânti în fund pe covor, în faţa şemineului. Mama dispăruse din faţa lui, iar curând tot decorul se estompă, devenind o ceaţă densă, lăptoasă, care-l înghiţi. Se trezi chinuindu-se să plângă, însă lacrimile nu curgeau. Se ridică brusc în capul oaselor şi se pomeni cu Amneya în faţa lui, privindu-l peste birou cu un zâmbet straniu întipărit pe chip. Un fior neplăcut îi străbătu măruntaiele pe când îşi aşeza ochelarii pe nas. Visase ciudat şi ceva îi spunea că prinţesa cunoştea totul în cele mai mici detalii. Ultimele cuvinte îi stăruiau în minte cu un ecou ciudat, de parcă propria lui conştiinţă încerca să-i semnalizeze că ceva nu era în regulă: Eu nu-mi amintesc nimic! Eu… nu-mi amintesc…
— Cum se face că nu te pot vedea niciodată pe timpul zilei? întrebă el brusc, fără să-şi dea seama de unde îi răsărise ideea cu pricina, care, oricum, i se părea foarte logică dintr-odată.
— Poate pentru că nu-ţi doreşti suficient de tare, Ulrich, îi răspunse mult prea repede fata, aproape ca şi cum avusese răspunsul pregătit. Ar trebui să continuăm să lucrăm, e deja ora trei…
Ulrich încuviinţă printr-o aplecare uşoară a capului, îşi aprinse o ţigară şi o ascultă cum începu să-i povestească despre ce trebuia să se întâmple mai departe în Amdragor. Foarte curând, urechile începură să-i piuie, vederea i se înceţoşă şi se trezi din nou păşind pe iarba reavănă a ţinutului, îndreptându-se spre birtul unde ştia că-l va găsi pe Călătorul fără nume. Era în trasnă, privind în gol spre rafturile de cărţi, încărcate de greutatea atâtor altor lumi, însă mintea lui îi proiecta imaginea în iluzia pe care i-o servea prinţesa. Fumând, se apucă din nou să scrie şi scrise şi scrise mult, până ce cântatul cocoşilor îl trezi. Îşi simţea ochii împăienjeniţi de somn, pleoapele îl usturau şi îl durea coloana. Privi la maldărul de foi din faţa lui şi se minună: scrisese încă şi mai mult decât noaptea precedentă. Se ridică să-şi facă ceai şi apoi se apucă să citească totul, completând pe alocuri fraze sau tăind structuri inadecvate, care nu rezonau cu povestea ori nu aveau coerenţa dorită de el. Înţelegea cu jumătate de măsură că Amneya era cea care îi dădea energia şi motivaţia de care avea nevoie pentru a ţese povestea aceea, însă i se părea bizară asemnănarea izbitoate dintre stilul lui şi cel în care fuseseră scrise celelalte capitole de către James Nevermore. După ce-şi citi schiţele, trecu din nou la treabă, aşternând alte două capitole pe foile curate, fericit şi mândru, având o senzaţie de saţietate sufletească similară cu senzaţia pe care o avea după o masă copioasă.
Următoarele câteva zile trecură exact la fel, aproape identic, singurul lucru diferit fiind capitolul pe care îl scria. Dimineaţa ieşea prin oraş, flămând şi obosit, căutând să-şi încarce bateriile. Se întorcea la bibliotecă aproape de prânz, îşi citea schiţele şi scria noul capitol, apoi aţipea în fotoliu până ce Amneya binevoia să-şi facă apariţia noaptea târziu. Construise acestă rutină cu precizie, ca şi cum fiecare acţiune în parte era sfântă şi trebuia s-o declanşeze pe următoarea. Nu reuşi să se abată de la ea multă vreme, până într-o zi când simţi că ceva nu era în regulă în oraş.
Ieşi dimineaţa, ca de obicei, şi se opri prima dată să-şi cumpere gogoşi, însă parcă nu mai avea poftă. Ar fi mâncat o ciorbă acră, plină de carne şi de legume, însă el nu ştia să gătească, aşa că se opri la birt şi ceru să i se aducă ciorba pe care o aveau în meniul zilei, iar cât aşteptă, îşi comandă o cafea. Chelneriţa din spatele tejghelei lustruia plictitisă pahare de cristal şi le aşeza pe raftul din spate. Ulrich o cunoştea din vedere, ba chiar avea impresia că la un moment dat fuseseră în aceeaşi clasă, poate că în şcoala primară. Îşi mâncă ciorba în linişe şi plăti, mulţumind pentru servicii, însă înainte să plece, o strigă pe chelneriţă.
— Hei, Anna! Tu ştii cine sunt, nu-i aşa? întrebă el, bâlbâindu-se.
Fata îi confirmă cu o încinare a capului.
— Ai idee… ce se petrece în oraş? De ce nu mai vine nimeni pe la bibliotecă?
— Poftim? Biblioteca e închisă de ani de zile, prostuţule, îi răspunse ea râzând.
Ulrich încremeni. Toate gândurile împrăştiate în mii de zări se adunară într-un mănunchi şi urlară deodată: ,,Cum să fie închisă de ani de zile? Eu sunt acolo în fiecare zi, în fiecare noapte! De ce nu mai vine nimeni să împrumute cărţi? Nu mai citeşte nimeni în oraşul ăsta? Mie cine o să îmi citească romanul?”
Se îndepărtă stupefiat şi ieşi cât de repede putu din birt, lumina zilei rănindu-i ochii înconjuraţi de cearcăne vineţii. Îşi aprinse o ţigară, trase câteva fumuri, apoi porni cu pas hotărât spre cimitir. Era sigur că-şi visase mama acum câteva zile, doar că nu înţelegea ce făcuse de la momentul acela şi până în momentul prezent. Era ca şi cum dormise în continuu. Zilele acelea lipseau din amintirea lui. Trebuia să caute răspunsuri în altă parte.
Poarta cimitirului scâţâi prelung atunci când o deschise, sfârşiind brutal liniştea încremenită. Aproape că putu auzi protestele şi înjurăturile morţilor defilând în urma lui pe alee. Se lăsă să cadă în genunchi în faţa pietrei funerare în care era încrustată o fotografie alb-negru a mamei sale din tinereţe. Cum putuse să uite de ea? Fusese atât de blândă şi de iubitoare, îl iubise atât de mult, iar el… nici măcar nu mai trecuse să-i aducă o floare. Ultimul buchet zăcea uscat într-un borcan de sticlă din care se evaporase apa. Mormântul era plin de buruieni şi într-un colţ crescuse o tufă sălbatică ale cărei flori semănau cu nişte lacrimi sângerii. Dintr-odată, perspectiva de a fi scriitor nu-l mai entuziasma atât de tare. Se simţea obosit, aproape bătrân, şi nu înţelegea ce făcuse cu timpul lui. Nu avea nicio amintire din ultima perioadă de timp, ca şi cum se trezise brusc din hibernare.
Se întoarse deznădăjduit la bibliotecă, hotărât să-i pună multe întrebări prinţesei Amneya, însă cum ştia că n-o putea chema la ora aceea din zi, se ghemui în fotoliu, îşi aprinse o ţigară şi începu să citească romanul de la început. Termină abia spre dimineaţă, după ora obişnuită la care apărea prinţesa. Nici nu realizase că nu mai venise. Povestea, deşi bine scrisă, luase o turnură ciudată, şi i se părea straniu că nu-şi aducea aminte nimic, mai ales că el însuşi scrisese fiecare cuvinţel din ultimele douăsprezece capitole. Mai avea de scris unul singur pentru ca lucrarea să fie completă şi nu era sigur cum ar fi trebuit să se termine. Până la urmă, Călătorul fără nume se dovedise a fi fratele demonului Asirth, Undah, un demon străvechi, maestru al înşelăciunii, care o ucisese de multă vreme pe prinţesa Amenya şi îi furase înfăţişarea tocmai pentru că el cunoştea planurile fratelui său de a o răpi şi de a o închide în Ţinutul Veşniciei, iar el exact acolo voia să ajungă, ca să pună mâna pe o nestemată rară care putea să-i restaureze puterile pierdute cu multe secole în urmă. Demonul Asirth se dovedise a fi personajul pozitiv, pentru că în ciuda inimii sale frânte de mama prinţesei, reuşise să se vindece de rănile trecutului şi realizase pericolul pe care fratele său îl reprezenta pentru poporul din Amdragor, astfel că îi devenise duşman declarat. Ultimul capitol ar fi trebuit să prezinte lupta pe viaţă şi pe moarte a celor doi fraţi demoni, însă…
Ulrich abia atunci îşi veni în simţiri şi realiză motivul pentru care prinţesa Amenya nu mai apăruse. Trebuia să-şi fi dat seama că el se trezise. Panicat, cu inima bătându-i aproape în gât, sări din fotoliu şi închise cartea, însă povestea fusese deja scrisă. Lumina blândă pe care veiozele montate printre rafturi o împrăştiau deveni dintr-odată tremurătoare, ca un fuior de apă, apoi se stinse brusc, lăsând sala cufundată într-un întuneric tăios. Ulrich îşi auzi numele rostit clar şi răspicat de o voce nepământeană, iar inima îi scăpă o bătaie lungă. Sângele îi pulsa cu putere în timpane şi nu mai reuşea să-şi stăpânească respiraţia, gâfâind ca după o cursă contra timp. Căută să iasă din spatele biroului, pipăind lemnul şi ţinând cartea strâns la piept, şi reuşi, apoi se îndreptă cu paşi mici spre uşă, simţind cum frica îl sugruma.
Atunci când îl văzu, realiză de ce mama lui nu-i pomenise niciodată de existenţa vreunui tată. Îşi dădu seama că el fusese dintotdeauna James Nevermore şi că Anna avea dreptate…