Neliniștile unui neisprăvit

(antifilosofie)

de Mihai Pavel

1

   Lumea își dispensează constant forma fizică de la începutul istoriei, ca într-un dans al descompunerii. Între oameni se nasc prăpăstii noi, iar cele vechi se adâncesc atât de mult încât, la capătul lor ajungem să ne găsim propriile noastre inimi, pietrificate. Dumnezeu a fost cel dintâi care a conștientizat că viața este o anarhie a liniștii pe care a comis-o voluntar, iar din ură pentru ființă și mișcat de orgoliul său sângerând, ne-a hărăzit pământul pe care viețuim drept cimitir suprem. Viața începe și se termină în mormântul în care deja trăim. Fiind morți dintotdeauna, din prima clipă a alungării omului din Paradis, nu avem altă cale de a scăpa din moarte, decât să ne afundăm și mai mult în ea până când o vom respira. Fiecare picătură de disper trebuie să ne curgă prin vene pentru a ajunge să venerăm nimicirea – momentul nașterii unui nou idol. Ce poate oferi această viață, dacă nu un munte de amărăciune, pe care îl escaladăm ca niște alpiniști ai sufletului în căutarea plenitudinii? Toată viața se rezumă la o zvârcolire între flăcările suferinței și moarte. Nu se poate face nimic pe pământ, căci nu a mai rămas nimic de făcut. Nu putem trăi, căci am uitat cum. Ce lovitură trebuie să primească omul pentru a se trezi din ignoranța sa în privința adevăratelor probleme ce macină lumea de la rădăcină? Nu ne vom trezi decât în ziua când toate iluziile își vor epuiza vitalitatea, iar istoria se va sfârși printr-o decădere a tuturor doctrinelor și a tot ceea ce se spune că am clădit timp de milenii.

2

   Îmi doresc să mor la umbra tuturor celor nefericiți. Un astfel de loc mi-ar dilata în neant toate neliniștile, știind că există suferințe care le depășesc substanțial în intensitate și formă pe ale mele. Încă nu îmi pot da seama, dacă dintr-un exces de vanitate sau barbarie, mi-am permis să am și cea mai mică neliniște, căci în lumea aceasta totul este la fel de ireal și impersonal, iar singura neliniște pe care merită într-adevăr să o ai este incertitudinea dacă merită sau nu să mai trăiești. Mă văd în posesia tuturor puterilor de a-mi pune capăt zilelor, dar care ar fi rostul? Mă zbat pe marginea vieții fără a avea puterea de a-mi dilata existența.

3

   Sunt produsul tuturor suferințelor lumii.

4

   Melancolia și-a făcut un cuib în inima mea, iar acum aleargă liberă de la un capăt la celălalt fără să își găsească locul. Aș vrea să pot zbura alături de ea, ca doi rătăciți fără speranță, în miezul unei nopți de toamnă, apoi să ne sărutăm la capătul lumii, sub razele fierbinți ale lunii – extazul de a muri de mână cu propria ta melancolie.

5

   Atâta timp cât nu am puterea de a declanșa un potop care să șteargă definitiv umanitatea de pe fața pământului, orice aș face este degeaba.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.