Totul este pierdut

(antifilosofie)

de Mihai Pavel

Lumea aceasta, rece și îngâmfată, nu cunoaște limite în ceea ce privește răul. Toți s-ar decapita între ei la cea mai mică impolitețe dacă li s-ar permite. În realitate, nimeni nu iartă pe nimeni pentru o greșeală, ci doar îi prelungește termenul de execuție. Omul este o creatură aparte, capabilă să își ucidă semenii fără milă pentru propriile interese. Durerea celorlalți ni se înfățișează precum o comedie absurdă atunci când o privim de la distanță. A mai rămas cumva un gram de speranță, iubire sau fraternitate pe pământ? Dacă aș putea, aș dărâma tot ce au construit oamenii vreodată în istorie, de la valori și cultură până la clădiri și state, fără nici o urmă de remușcare în suflet. Dar ce regret ar trebui să existe atunci când extirpezi un organism parazitar? Să devin un vierme apatrid, ce scormonește în lături și cenușă, căutând o fărâmă de adevăr sub ruine a devenit cea mai înaltă aspirație a mea. Nu cred în nimic ce are de oferit viața. Omul își concentrează indubitabil toate eforturile către fatalitate, iar a crede în ceva înseamnă doar o pierdere atipică de timp. Încă încerc să găsesc un sens în această depărtare dintre mine și lume, dar istovit de puteri, ajung să îmbrățișez inutilitatea. În gândul morții și lectură am descoperit paroxismul inutilității. Acel suflet rătăcit care, într-o încercare inoportună de a-și depăși tristețea, crede că poate iubi pe orice sau oricine în afară de sine este bântuit de fantoma căderii în disper. În sine, dragostea nu reprezintă altceva decât aspirația către uitare, diminuarea durerilor existenței eului într-o altă viață, sub raportul unității sentimentale. Căutăm toată viața neobosiți un “de ce?” toată viața sau mare parte din aceasta, iar atunci când îl găsim ne reducem plictisiți uimirea descoperirii la un simplu “pentru ce?”

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.