[August 2000]
de Ștefan Bolea
Decisiv în această pânză este sentimentul claustrofobic, spun comentatorii. Trebuie să fii orb sau insensibil să te gândești la așa ceva. A scoate în evidență impresia de claustrofobie înseamnă să privești pânza strict tehnic, ca un pictor manipulat de opera de artă. Pe mine nu mă interesează formele, ci secreție lor (i.e. esența); formele sunt începutul sau mijlocul, formele reprezintă doar un pretext. O excursie în fond izgonește discuția despre stil în vid – oricum Bosch este suprarealist, trebuie să-l simți înainte de a-l înțelege. Doar o critica materialistă sau antiartistică ar putea să mizeze pe înghesuială ca principiu hermeneutic.
Acest tablou spune:
[Hieronymus Bosch, Purtătorul crucii (1530-40), Museum voor Schone Kunsten, Ghent]
Grotescul există.
Caută-l în tine.
Dacă nu-l găsești, înseamnă că te-a cucerit deja.
Dacă l-ai văzut, fulgerul lui paralizant te va străpunge ca pe un balaur.
Orice ai fi, grotescul există.
Formele nu mai contează, deoarece toate converg spre grotesc. Nu se poate vorbi de claustrofobie, pentru că Iisus nu este un soare grec sufocat de mulțime, ci tocmai regele Grotesc. În el este concentrată cea mai puternică doză de umanitate, el este cel mai detestabil dintre toți (din punctul de vedere al omenesc preaomenescului). Dezvirginarea psihologică îți relevă propria meschinărie. Ești om, deci – nimic. Dacă totul s-ar reduce la acest infantil schematism, dacă detaliile s-ar supune candid regulii, dacă amănuntele nu ar conta în întreg, totul ar fi infinit, imbecil de simplist. Ești nimic, dar un nimic zvâcnind de viață infestată, în arterele tale tresaltă veninul ca un sifon. Ești nimic, dar unul interesat, unul viciat în profunzime, strivit de forme, nimic perplex, un fragment ruinat, un infern în destrămare.
Pe frontispiciul infernului stă scris că lumina este o boală venerică și că noi dăm facla mai departe monstrului… Lui Cronos îi sângerează gingiile, e știrb din cauza consumului excesiv de cadavre, dar gustul morții este cel mai vechi afrodiziac.
Omule, smulgi o halcă de om și te crezi egal Zeului… Omule, vei sfârși prin a-ți servi drept hrană …
Deși noul răsărit este înecat în sânge, neantul tot încolțește.
Un poet este o bombă umană.
Singura diferență față de terorist este că atunci când răbufnește, nu-l aude nimeni.
Cu atât mai savuros să trăiești în permanența exploziei.