(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
Doina ROMAN este antreprenoare, poetă (Maestrul și jumătate lebădă, Ed. Agol, 2014; coautor G. Gherbăluță) și romancieră (Pragul, Ed. Tracus Arte, 2014, 2016; Pragul 2: Umbra martor, Ed. Tracus Arte, 2015, 2016; Pragul 3: Ultimul trimis oserp, Ed. Tracus Arte, 2016; Prea mulți zei pentru un deșert, Ed. Paralela 45, 2017; The Threshold, Ed. Eunoia Publishing Ltd., 2019), multiplu premiată (pe plan național și pe plan internațional), membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Raportat la teoria literară, Fata cea mică a Timpului (Ed. Tracus Arte, 2022) aparține stilului funcţional beletristic, curentului literar cosmicist, genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal și, respectiv, tematic) a (anti)romanului (episodic) neofantastic, subspeciei literare a neofantasticului histrionic [1].
Raportat la operele anterioare ale autoarei (despre care am scris aici https://egophobia.ro/?p=10798 și aici https://egophobia.ro/?p=12002), observăm că D. Roman continuă să se mențină între granițele subspeciei literare abordate și până acum – decizie înțeleaptă, căci specializarea îi permite să își creeze un public-cititor aparte și, mai important, să se afirme, în literatura română contemporană, drept un veritabil exponent al subspeciei literare în cauză.
Între menționatele granițe, însă, autoarea nu se ferește să efectueze experimente de varii facturi:
- Elementele științifico-fantastice (dominante, de pildă, în Prea mulți zei pentru un deșert) sunt aici mult atenuate (reducându-se, în principal, la includerea unei specii extraterestre în intrigă și la considerentele cronozofice), făcând loc, mai mult chiar decât în Pragul, fantasticului propriu-zis (un rezultat direct fiind înlocuirea abordării transumaniste/postumaniste anterioare cu una pe care o considerăm a fi de esență cosmicistă) și, sporadic (dar semnificativ), unui absurd aproape urmuzian.
- Ponderea unor subcategorii estetice care, deși fac parte din categoria estetică a comicului, nu sunt lipsite de nuanțe întunecate (grotescul, tragicomicul) păstrează un trend crescător în cadrul histrionismului D. Roman, purtând-o pe scriitoare, pas cu pas, spre subspecia literară a neofantasticului întunecat – fără, însă, a ne priva (din fericire!) de satiric (e.g.: elitele corporatiste sunt preocupate de „discriminarea” care îi vizează pe reprezentanții unei specii extraterestre – ale cărei intenții nu sunt tocmai pașnice – „defavorizate”, comunicatele oficiale ale autorităților conțin declarații de „empatie” în loc să anunțe măsuri concrete – ș.a.m.d.).
- Prolog-ul și primele două părți ale Fetei … (Semne și Clironomica) sunt alcătuite dintr-o serie de episoade legate nu atât unul de altul, cât fiecare de partea a treia (Antonia – aceasta asigurând, în fapt, atât grosul numărului de pagini, cât și consistența intrigii), pe care o prefigurează și o completează într-un mod ingenios.
Din punct de vedere al literaturii comparate, datorită structurii eteroclite, (anti)romanul poate fi asociat unui număr destul de mare de titluri. Episodul Drumul Miresei (categoric punctul-forte al Fetei …) ne poartă cu gândul la S. King; Pădurea uitată ne amintește de P.A. McKillip (Fabuloasele făpturi din Eld; The Forgotten Beasts of Eld, 1974), iar Concertul – de P. Süskind (Parfumul: Povestea unui ucigaș; Das Parfum: Die Geschichte eines Mörders, 1985); personaje ca „portocaliul de Brenau”, „obuzul politicos” sau „monstruosul vierme al Timpului” par a fi urmași (mai mult ori mai puțin parodici) ai unor Behemoth (a se vedea M. Bulgakov, Maestrul și Margareta; Мастер и Маргарита, 1966–1967), Stone (a se vedea L. Menghini, Mercenarii rațiunii; Il mio amico Stone, 1985) și, respectiv, Cthulhu (a se vedea scrierile lui H.P. Lovecraft vizând acest personaj, prezentat cititorilor pentru prima dată în Chemarea lui Cthulhu; The Call of Cthulhu, 1928).
Din punct de vedere al stilului individual, D. Roman demonstrează, încă o dată, că poate să imagineze o intrigă exotică, să creeze personaje vii, să conceapă dialoguri savuroase – și să aștearnă toate acestea pe hârtie, într-un ritm dinamic, apelând, fără zgârcenie, la mijloace de exprimare artistică adecvate. Pe de altă parte, sperăm ca, în creațiile viitoare (și cu ocazia reeditărilor), să elimine complet limbajul licențios (din fericire, prezent foarte rar în Fata …), recomandându-i, totodată, să acorde mai multă atenție utilizării (nu tocmai corespunzătoare a) timpului perfect compus („scăpat” în contexte în care timpul perfect simplu sau, după caz, timpul mai-mult-ca-perfect ar fi constituit alegerea potrivită).
Condițiile editoriale în care a fost publicat (anti)romanul sunt peste medie. Ilustrația copertei este sugestivă dar, ca orice copertă care nu înfățișează nici un personaj, creează impresia că nu a fost finalizată. Hârtia utilizată pentru interiorul tomului, din păcate, nu este una albă, de calitate superioară, rezistentă în timp, ci una obișnuită, volumetrică. Corectura textului a fost efectuată atent și tehnoredactarea este, în general, bună.
Concluzionând, Fata cea mică a Timpului se încadrează în seria aparițiilor editoriale ale anului 2022 care au reușit să iasă în evidență, dovedindu-se o creație literară demnă atât de interesul cititorilor (în special al amatorilor de literatură fantastică, științifico-fantastică și/sau umoristică/parodică/satirică), cât și de interesul criticii de specialitate.
#
NOTE
[1] Pentru o bună înțelegere a conceptului „neofantastic histrionic”, a se vedea O. Crâznic, Fantasticul delimitat și, „mutatis mutandis”, O. Crâznic, Fantasticul histrionic.