(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
principala problemă pe care o pune îmbătrânirea, din perspectivă platoniciană, nu este apropierea de moarte, ci pierderea frumuseții fizice, unica șansă a spiritului, într-o lume a căderii, de a regăsi drumul [prin celălalt] înspre transcendent.
toți vor să joace în prezent roluri pozitive, în boxa demonilor s-a cam pus praful. cele mai amuzante sunt personajele feminine, acești îngeri [când vine vorba de etică și raportarea la trupescul prin care un toma necredinciosul mai caută și azi să-și dovededească existența] pozând în ipostaze porno [să te ferească sfântul să încerci a repeta gestul apostolului menționat anterior]. ce nu știe aproapele nostru este că [mai ales] cel ce năzuiește la idealuri angelice e capabil de cele mai sângeroase dovezi ale dreptei sale credințe, că plutoanele de execuție sunt alcătuite din buni cetățeni. din momentul în care lumea ta își pierde nuanțele, în care te-ai lămurit cu privire la ce se cuvine [și ce, prin opoziție, devine rău] ești pierdut în planul autenticității, repeți lecția, memorezi un discurs. să ne mai aducem aminte încă o dată de yukio mishima – în absența sabiei puritatea este imposibilă: “ruga lui otaguro era presărată cu fantasme, sclipiri de săbii tăioase, sânge țâșnind de pretutindeni. iar deasupra sângelui, în depărtare, lua naștere, ca linia albastră a oceanului, puritatea.” [cai în galop]. cum bine remarca peter trawny, în interpretarea filosofiei magistrului heidegger: „pentru adevărul ființei, eroarea nu e pur și simplu inevitabilă; ea constituie posibilitatea esențială a adevărului însuși.” [freedom to fail: heidegger’s anarchy]. să nu uităm niciodată – pe pământ demonul se află cel mai aproape de dumnezeu.
“manque-à-être” [lacan]: nu sunt, deci iubesc.
contrar aparențelor, etica erosului este una cu “amprente ascetice” [anders nygren]; seducătorul îi cere corpului îndrăgostit preschimbarea într-un rug aprins al cărui unic sens îl constituie mistuirea carnalului pentru dobândirea unei perspective extrazenzoriale, ascendente. pentru binele sufletului, corpul este sedus, iubit, pedepsit [un minim sadism este mereu necesar în vederea desprinderii orgasmice] și abandonat.
în banchetul lui platon, eriximah, medicul căruia sughițul lui aristofan [un adevărat comentariu al “serioasei” cuvântări a lui pausanias, cum îl caracteriza allan bloom] îi oferă ocazia de a[-i] lua cuvântul, socotește că medicina este «știința stărilor de iubire din trup…» [186c]; medicul bun fiind cel care trezește dragostea acolo unde lipsește și e bine să fie, și o îndepărtează din locurile în care s-a înrădăcinat și e vătămătoare. “eriximah se dovedește a fi un bărbat lipsit cu totul de erotism; un aspect natural, probabil, având în vedere că este un specialist.” [allan bloom]. un specialist vine cu ceea ce a. bloom numește “șarmul competenței”, fix însușirea care face diferența dintre filosoful socratic, deschis față de tot și care, prin urmare, știe că nu știe nimic, și omul de știință care abstractizează partea, deci știe ceva, însă, uită de întreg și de rolul său în acest întreg. aceasta este și cheia în care trebuie să interpretăm peripețiile prin care este pus să treacă personajul intepretat de tom cruise în filmul lui stanley kubrick – eyes wide shut.
în mai puțin de 7 pagini [în formatul operelor apărute la editura muzeul literaturii române] magistrul nae ionescu reușește să sintetizeze cu precizie clinică istoria raportului dintre iubire și cunoaștere. la sfârșit, ca un prag peste care nu voi trece niciodată, ca un îndemn nerostit spre extazul unei desprinderi ce îmi va rămâne imposibilă, stă scris: «ideea iubirii ca tendință, ca forță de jos în sus, nu poate duce decât la încheierea dezolantă a unei divinități indiferente și, mai departe, la nihilism – după ce afirmase până la exasperare individualitatea.» [funcțiunea epistemologică a iubirii]
specificul teologiei creștine poate fi surprins cel mai bine în ruptura pe care o operează în raport cu schema gnostică [și mai apoi neoplatonică] de interpretare a cosmologiei. cele două căi gnostice – descendentă și ascendentă – dramatizate în existența sufletului, își pierd eficacitatea în creștinism, datorită perspectivei pesimiste a acestuia cu privire la capacitățile naturale ale omului de a ieși din sfera unei lumi înrobită păcatului. să ne aducem aminte de tribulațiile apostolului pavel atunci când întreabă: «după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. om nenorocit ce sunt! cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?» [romani 7, 22-24]. să nu uităm că în eschatologia creștinismului primar, precum în iudaismul clasic, nu putem vorbi de o existență a sufletului după moarte. identificarea omului cu «trupul morții» este deplină. mântuirea [adică învierea] nu este o metodă, nimic din ce-i natural nu-i este de folos omului în presupusul lui demers soteriologic; factorul decisiv în existența creștină îl constituie credința în miracol – miracolul învierii cristice repetat în nonexistența creștinului la advent. «dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!» [1 corinteni 15, 32].
potrivit logicii erotice aristotelice [«precum obiectul iubirii» – metafizica, 1072 b 3], poziționați pe trepte ale iubirii [ca mișcare dezirantă a materiei de a căpăta formă, într-o ascensiune menită a începe și a se sfârși cu forma pură – nemișcatul obiect al dorinței], nu putem stârni decât îndepărtându-ne, făcând semn adoratorului pentru a ne face mai apoi nevăzuți, într-o orgie ascetică predestinată a lăsa iubitorul fără suflare.
cum în sens heideggerian «a-fi-în» nu are nimic de-a face cu spațialitatea, fiind un existențial independent de spațialitatea corporală a trupului, cel mai adesea și în mod fundamental nu suntem în ceilalți cu sens sexual. «noli me tangere» ca imperativ al ἔκστασις-ului orgasmic anterior pentru orice [posibil] raport corporal.
unicul imperativ este să nu mă ratez prin «fericire», să păstrez în centrul ființei mele interpretarea naeionesciană potrivit căreia în ordinea naturală nu sunt decât o existență printre altele, că nu sunt om decât în prezența «conștiinței păcatului».