Undeva
(lu’ moşu-meu)
Lumea din ochii unui bătrân nu se reduce
la a întinde mâna, a pipăi, a apuca şi a băga în gură.
Acolo sunt zările.
Deşerturile acolo sunt răsturnate,
sunt atomul oceanelor de lacrimi.
Acolo, când cazi, te afunzi în linişte şi înţelepciune
şi nu mai are rost să încerci să înţelegi.
Acolo criminalii sunt iertaţi contra voinţei lor şi contribuie
la înălţarea unor edificii destinate propulsării obezilor
în looping
către stânci de marmeladă şi hexagoane apicole
pe care le pasc nebunii şi câte un academician.
Acolo tinerii se rotesc în jurul gropilor cu fetuşi monumentali plictisiţi şi filosofi
până când se hotărăsc că viaţa în doi este imposibilă,
deci că merită trăită.
Acolo păsările nu zboară, ci se degajează
cu ajutorul urletelor pianiştilor care se lovesc
cu ciocanul peste degete.
Acolo distanţele, în loc să se mărească
pe măsură ce te îndepărtezi, te sufocă şi te strâng de gât
până alergi asudat contra timpului care, iată, devine şi el
un boşorog,
deci poate fi prins, trântit la pământ şi umplut de sânge.
Pentru că ce vezi acolo nu este. Pare.
Asta vezi în ochii unui bătrân
care a murit cu pleoapele întredeschise.
octombrie 1999