Vioara

(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)

de Gabi Gabrinov

Gulerul de praf și trena din pânză de păianjen o făceau să semene cu o mireasă adormită. Se aplecă deasupra cufărului și o ridică ușor, cu mâinile tremurând. Era cea mai frumoasă vioară pe care o văzuse vreodată. Luciul finisat al trunchiului negru, curburile robuste și gâtul lung îl duseră cu gândul la fotografiile alb-negru, înrămate, care o înfățișau pe bunica lui când fusese tânără.

Edmund descoperi sub ea și arcușul, pe care-l luă și, fixându-și vioara pe umăr, îl trecu peste corzi. În clipa în care sunetul îi invadă mintea, pieptul băiatului se umplu de un tremur vulcanic, iar vioara suspină ca trezită dintr-o amorțire seculară. Notele parcă se agățau de liniștea robustă, așternându-se firesc și ordonat. Cântă ceea ce-și amintea din partitura pe care o exersa în săptămâna aceea — sonata în G minor a lui Bach, iar pe măsură ce unduia tot mai agil arcușul, avu senzația că o șoaptă neclară se strecura printre acorduri, ca o chemare din alte veacuri.

Rămase multă vreme în podul prăfuit și întunecat, printre mobilele aruncate la întâmplare și cuferele pline cu vechituri, cântând, și nu se opri decât când îl auzi pe tatăl său strigându-l. Atunci, așeză vioara la loc în cufăr cu mișcări stângace, trânti capacul și se repezi spre scară. Traversă coridorul îmbibat în miresme de carne friptă și usturoi, iar când intră în bucătărie, îl găsi pe tatăl său în capul mesei. Bunica stătea cu spatele, amestecând de zor într-o oală din care ieșeau aburi.

— Pe unde ai umblat? îl repezi Remus, încruntându-se. Nu erai în camera ta. Ne-a fost vorba că repeți partiturile alea!

— Eram… am fost până la baie, se scuză Edmund, apoi aruncă o privire spre bunica lui, căutând ajutorul care nu întârzie să apară.

— Remus, lasă băiatul în pace. Muncește destul. Ar trebui să copilărească mai mult.

Bătrâna așeză oala în mijlocul mesei, pe un tocător de lemn, apoi începu să umple farfuriile cu tocăniță.

— Nu-i mai da nas, mamă. N-o să ajungă un mare violonist copilărind și pierzând vremea aiurea.

Edmund se așeză la masă fără să scoată o vorbă. Mâncă tot din farfurie, fără să îndrăznească să-și ridice ochii spre capătul mesei. Apoi veni vremea pentru repetiția de seară, care, atunci când era în vacanță, nu se termina decât când spunea Remus. Cu o seară în urmă, tatăl său primise un telefon important și trebuise să plece, astfel că Edmund scăpase mai devreme, iar până la ora zece, bunica îl lăsase la televizor, în sufragerie. În timp ce-și întindea partiturile pe stativ, se ruga să se întâmple și în seara aceasta ceva miraculos și să scape de chinul de a cânta în prezența tatălui său. Remus era teribil de exigent, fiind el însuși un violonist recunoscut, a cărui faimă se țesuse în umbra stilului său riguros și consecvent, și avea pretenția ca fiul său să-l depășească într-o bună zi. Tocmai de aceea, de fiecare dată când greșea acorduri sau falsa note, Remus îl lovea cu rigla de lemn peste metacarpiene, invitându-l, cu o privire întunecată, s-o ia de la capăt.

În seara aceea, însă, Edmund cânta fără tragere de inimă. Simțea o neliniște caldă cuibărită în piept, un sentiment straniu, pe care nu-l mai trăise niciodată și nu știa să spună cum se numește. Era de parcă se mai afla cineva în sufragerie, o altă pereche de ochi nevăzuți care-l urmăreau cu interes. Din cauza asta, nu putea să se concentreze, dar, spre ușurarea lui, și Remus părea distras. Stătea tolănit într-un fotoliu și trăgea alene dintr-o țigară, fără să fie atent la fiul său. Notele îi treceau pe lângă ureche. Edmund greși de câteva ori, și de fiecare dată își așteptă pedeapsa care nu mai veni. Rigla rămase pe brațul fotoliului, neatinsă. Aproape de miezul nopții, Remus se ridică, oftând, cu ochii împăienjeniți, și-l trimise pe băiat în camera lui cu un simplu gest plictisit.

Edmund își lăsă vioara rezemată de stativ și o zbughi pe ușă înainte ca tatăl său să se răzgândescă. Urcă la etaj și trecu prin dreptul camerei bunicii, pe care o auzi sforăind, însă nu se duse în camera lui, ci urcă din nou în pod.

Becul electric nu funcționa și îi fu prea frică să se afunde în smoala aceea groaznică, ce mirosea a mucegai. Vru să se întoarcă, însă chiar atunci, lumina plăpândă a unei lămpi cu gaz se aprinse de la sine, iar umbrele înjunghiate se târâră spre cotloanele lor. Aplecat pe jumătate peste gura podului, Edmund se sperie atât de tare încât înlemni, dar îi atrase atenția capacul cufărului din dreptul ferestrei, care se ridică singur, cu un scârțâit amorf. Urcă și ultimele două trepte, intrând în pod, și se opri lângă cufăr. Vioara îl aștepta. Când îi mângâie trunchiul, o căldură firească îi umplu pântecele și începu să audă din nou șoapta aceea, care deveni acum tot mai clară, îmbrăcând forma unui cântec de jale atât de frumos și de trist. Băiatul nu-și dădea seama dacă ceea ce auzea era real sau era doar în imaginația lui, dar simțea o durere aproape fizică în piept, îl copleșea o tristețe nemuritoare, așa că încercă să reproducă melodia după auz.

Se pomeni dintr-odată că îi amoțise tot corpul, de parcă dormise într-o poziție rea, și nu se mai putea mișca în voie. Mâna îi încremeni pe arcuș, dar, cumva, melodia continua să curgă, să năvălească asupra lui, parcă răsunând din ungherele pline cu beznă.

Când își putu mișca în sfârșit ploapele și deschise ochii, se pomeni în fața unei ape care se întindea cât nu putea cuprinde cu privirea.

Edmund se sperie și scoase un țipăt scurt, pe care ecoul îl plimbă pe deasupra întinderii pustii. Privi împrejur, buimac, și văzu că se afla pe o plajă cu nisip cenușiu. Se aplecă și-și afundă degetele în el. Era rece și sfărâmicios. Neclintirea apei compunea o liniște stranie. Apoi, își auzi numele și se întoarse. O fată de seama lui, palidă și subțirică, îmbrăcată într-o rochie ciudată, cu multe volane, înainta spre el cu pași mărunți, lăsând urme în nisip. Era udă leoarcă, iar părul negru îi încadra chipul îngust.

— Ți-e frică, Edmund? se auzi o voce blândă, însă băiatul putu jura că nu-i văzu buzele mișcându-se.

— Nu…, minți băiatul, strângându-și umerii.

— Asta-i bine. Nu trebuie să-ți fie frică de mine. Nu vreau decât să te ajut, explică fetița, ajungând acum în fața lui.

Își așeză mâna pe obrazul lui și îi zâmbi stins. Avea mâna înghețată, iar atingerea ei îi făcu pielea să se înfioare.

— Cine ești tu?

— Eu sunt Celeste și vreau să fiu prietena ta. Vrei și tu să fii prietenul meu?

— Mhm…, îngăimă băiatul cu jumătate de inimă, uimit că putea s-o audă, deși buzele ei palide și crăpate erau imobile.

— Mă bucur mult! Mă simt atât de singură aici… Mi-e frig și foame… Și sunt atât de singură…

— Nu-i nimic, zise Edmund, schițând un zâmbet glacial. Acum mă ai pe mine.

Visul se stinse atunci când i se strecurară sub pleoaple câteva raze de lumină. Edmund se trezi în camera lui, întins pe pat și îmbrăcat cu hainele de seara trecută. Se ridică într-un cot, ochi ceasul de pe perete și, văzând că era trecut de opt, se miră că tatăl său nu venise deja să-l trezească. Se schimbă, își spălă fața și mâinile fără grabă, apoi merse în sufragerie. În locul unde își lăsase vioara seara trecută, o găsi acum pe cea din cufăr, cu trunchiul ei negru și gâtul lung. Se bucură atât de tare s-o vadă acolo, încât crezu că bunica, ori poate, cine știe, chiar tatăl său, descoperise că se furișase în pod și o găsise, iar ca să-i facă pe plac, o adusese acolo. Începu să cânte cu patos, lăsând fiecare notă să-i inunde ființa, tremurând la acordurile cele mai unduitoare și savurând pe deplin inflexiunile pe care le producea. Nu după mult timp, în sufragerie apăru bunica, iar când îl văzu, își duse ambele mâini la gură și rămase încremenită.

— Dumnezeule, Edmund! Unde ai găsit-o? bălmăji ea, uluită.

— În pod, răspunse băiatul, conștient că n-avea de ce să mintă. N-ai adus-o tu? Eu o lăsasem în cufăr…

Bunica îl cântări preț de câteva momente, măsurându-l pe deasupra ochelarilor ei de baga, cu șnur auriu. Apoi, privirea ei deveni tulbure, de parcă se cufundase într-un vis. Mâinile îi căzură pe lângă corp, iar buzele i se ridicară într-un zâmbet forțat.

— Vioara aceasta e foarte specială, băiete, zise femeia, însă glasul îi părea răgușit, de parcă nu dormise toată noaptea. A fost a surorii mele, Celeste…

— N-am știut că ai avut o soră.

— Nimeni n-a știut. S-a… A murit de tânără, întări bunica. N-am vorbit nimănui despre ea. Iubea muzica și îi plăcea la nebunie să cânte la vioară. Am păstrat vioara ca pe o amintire. Sunt, poate, mai bine de cincizeci de ani de atunci. Ce melodii frumoase mai cânta cu ea… Ai vrea să-mi cânți și mie ceva?

   Bunica se mișcă greoi, cu trupul robust înaintând mecanic, și se așeză pe fotoliul din fața stativului. Edmund îi zâmbi și, ghicind ce anume voia, începu să cânte melodia aceea de jale. O interpretă așa cum își amintea, iar la răstimpuri, atunci când aborda notele greșite, avea impresia că arcușul îi zbura din mână, atingând singur corzile necesare. Casa se umplu de sunetul duios, mobila bătrână oftă, iar pereții se ghemuiră unii în alții, scârțâind și gemând. Bunica ascultă cântecul cu ochii închiși, zâmbind, iar când Edmund obosi, găsind că-l dureau degetele de la cât de tare se luptase cu arcușul încăpățânat, se opri și o strigă. Însă femeia rămase neclintită, cu mâna în falcă și ochelarii căzuți pe nas. Edmund nu se sperie, căci își dădu seama ce se petrecea, și-apoi, auzea aceeași șoaptă, care-i spunea că era un lucru firesc ca bunica să moară, fiindcă era bătrână și ăsta era cursul normal al vieții.

Vacanța se termină mai devreme decât fusese preconizat, iar după înmormântare, Edmund și tatăl lui se întoarseră acasă, la apartamentul lor din oraș. Moartea bunicii lăsă loc unei călduri neobișnuite între ei.

Ultima lună de vară era o perioadă plină de competiții importante, la care Remus își înscrisese din timp fiul, în speranța că avea să-l motiveze să muncească și mai mult pentru a deveni un muzician remarcabil. La primul concurs, Edmund insistă să cânte la vioara cea veche și oricât de mult se împotrivi Remus, până la urmă, n-avu încotro decât să-l lase. Își putea da și singur seama de diferența dintre performanțele din trecut ale fiului său și felul în care cânta la vioara aceasta antică, pe care-o găsise în podul bunicii. Nu-i înțelegea încăpățânarea, mai ales că vioara lui era nou-nouță, primită în dar de Crăciunul trecut, însă băiatul nu se lăsase înduplecat cu niciun chip. Prinsese atât de mare drag de ea, încât îi dăduse și un nume. Vreau s-o iau pe Celeste, o vreau pe Celeste, vreau să cânt cu Celeste!

Numai că Remus nu-și regretă decizia, căci fiul său câștigă toate concursurile. La sfârșitul verii, sertarul de deasupra patului său gemea de medalii și trofee. Bărbatul era mulțumit și n-avea ce să-i reproșeze, ba chiar se gândi să-i elibereze programul în ultima săptămână de vacanță și să-l lase să copilărească puțin, așa cum sugerase bunica.

   În schimb, Edmund nu voia să audă de parc, de joacă, și nici măcar de desene animate. Repeta în continuare în fiecare zi, încercând partituri tot mai dificile, testând tehnici noi, pe care n-ar fi avut de unde să le cunoască, iar Remus nu putea decât să se bucure, spunându-și că exigența lui dădea în sfârșit roade. Edmund își petrecea fiecare oră liberă cântând la vioara veche. Slăbise puțin, avea fața ușor pământie, însă părea tare fericit și nimeni și nimic nu-l putea dezlipi de Celeste.

   În prima zi de școală, o luă după el. Tatăl său fu de acord, crezând că voia să le arate colegilor ori profesoarei de muzică ce mult evoluase pe timpul vacanței de vară. Numai că Edmund nu cânta nici în pauze, nici în timpul orelor, ci doar își ținea vioara în husă, pe scaunul de lângă el, ca s-o aibă aproape.

   Într-o zi, însă, câțiva colegi dintr-o clasă superioară aveau chef de glume, iar când Edmund trecu pe palier, îi puseră piedică. Băiatul căzu, scăpând husa cu vioara, care se prăvăli pe gresie cu un sunet asurzitor. O furie neagră îi inundă mintea și, ridicându-se, se luă la bătaie cu băiatul care-l făcuse s-o scape pe iubita lui Celeste. Ajunse în biroul directorului cu buza spartă și cămașa pătată de sânge. Când Remus apăru la școală și-l văzu în ce hal arăta, se supără cumplit, iar pedeapsa pe care-o găsi cea mai eficientă fu să-i ia vioara.

   Edmund nu se împotrivi, însă nici nu puse geană pe geană în noaptea aceea. Pe la miezul nopții, când se perpelea în așternut, ușa camerei lui se deschise cu un scârțâit și se pomeni cu Celeste, care venise aievea la el, lăsând în urma ei mici băltoace pe covor. Fata se așeză pe marginea patului, iar Edmund se ridică în capul oaselor și-o privi prin întunericul diluat.

— Ador să cânt cu tine. Muzica ta mă hrănește, mă ține în viață. Nu putem permite nimănui să ne separe.

— Și-atunci, ce să facem? o întrebă el, ursuz.

Celeste își lipi din nou mâna înghețată de obrazul lui și, aplecându-se, îi șopti ceva la ureche. Edmund dădu doar din cap. Așteptară mai bine de o oră, apoi, Celeste se ridică brusc și ieși din cameră. Edmund așteptă ca ecoul pașilor ei să se stingă, apoi sări din pat, se strecură în camera lui Remus, care sforăia, cu fața în sus și mâinile împreunate peste piept. Băiatul se aplecă și scoase husa de sub pat, apoi luă vioara și începu să cânte melodia aceea de jale, dirijat de șoaptele pe care Celeste i le turna în ureche. Tatăl său rămase neclintit și continuă să sforăie, ca și cum nici nu auzea muzica. Edmund cântă cu atâta patimă, încât nu-și dădu seama când se opri și nici nu-și putu explica, dimineața, cum ajunsese în patul lui.

Era sâmbătă, iar tatăl său ar fi trebuit să vină să-l trezească, să ia micul dejun împreună, apoi să-l asiste la repetiții, însă Remus zăcea mort în patul lui, cu ochii larg deschiși și o grimasă de spaimă cimentată pe chipul rigid.

Edmund nu suferi prea mult. După înmormântare, se mută în capitală, fiind luat în grijă de o mătușă îndepărtată. Timpul trecu, acoperind, în goana sa, răspunsurile tuturor întrebărilor. Băiatul crescu și deveni, așa cum sperase tatăl său, un violonist recunoscut, care reuși să umple o sală întreagă de filarmonică la concertul său de debut, la optsprezece ani. Se angajă ca violonist la orchestra din oraș, iar după câteva concerte, fu numit șef de partidă peste violoniști. Câștiga bani frumoși și avea ocazia să facă ceea ce iubea cel mai mult pe lume: să cânte cu Celeste. Însă, cu timpul, Edmund se înstrăină de lume. Deveni închis în sine, nu vorbea decât dacă era obligat s-o facă, se purta urât cu membrii orchestrei și chiar avea ieșiri nepoliticoase față de concertmaistru. Zvonuri despre comportamentul său bizar ajunseră și la urechile dirijorului, bătrânul domn Richter, care-l chemă într-o zi pe Edmund în biroul său ca să discute despre viitorul său în orchestră.

   Edmund apăru foarte deranjat de îndrăzneala bătrânului. În vreme ce el vorbea, explicând că n-ar fi vrut să ajungă să-l dea afară, pentru că era o vioară foarte bună și cu greu ar fi putut găsi pe cineva mai bun cu care să-l înlocuiască, băiatul îl privea încruntat, iar Celeste îi șoptea peste umăr, la fel de revoltată, împărtășindu-i sentimentele. După ce dirijorul termină de vorbit, Edmund se ridică, își scoase vioara din husă și începu să cânte melodia veche de jale pe care-o auzise pentru prima dată în podul bunicii sale și care-i devenise un soi de imn al ființei.

Cu toate că n-o mai cântase de ani buni, și-o amintea perfect, astfel că turnă în ea toată emoția unei tragedii preliminare, iar când termină, își așeză prețioasa vioară la loc, în husă, și ieși din birou, lăsându-l pe domnul Richter neînsuflețit, pe scaunul din spatele biroului, cu ochii larg deschiși…

#

Despre autoare:

M-am născut în 1997 în oraşul Găeşti, Dâmboviţa. Am urmat cursurile colegiului naţional Vladimir Streinu din Găeşti, la profilul uman, specializarea filologie, pe care l-am terminat în 2016. În 2020 m-am mutat definitv în Germania. În prezent sunt casnică şi aştept primul copil.

Îmi place să cred despre mine că sunt povestitor, nu scriitor, pentru că toată viaţa m-au preocupat poveştile de toate felurile, culese de la oameni sau inventate de mine. Scriu poezii de la nouă ani şi poveşti fantastice încă din gimnaziu. Am debutat literar în 2016, în revista Helion Online cu povestirea ,,Îngerii”. Am scris de-a lungul timpului alte câteva proze scurte, care au fost publicate în Helion (Nocturn) în 2017 , Liternautica (Ftizie-fragment de roman) în 2019 şi EgoPHobia, revistă cu care am colaborat cel mai des (Groparul care şi-a îngropat sufletul din greşeală, Povestea ceasornicarului, alchimistului şi bibliotecarului). Recent, am publicat şi în revista online Catchy. De asemenea, am fost selectată să particip cu zece poezii contemporane în antologia literară Nova Poetica, ce va apărea anul acesta la editura Literagraf.

Ador să scriu, să citesc şi sper ca într-o bună zi să pot mirosi paginile romanelor mele proaspăt sosite de la tipar.