[ca prin oglindă]
de Marius-Iulian Stancu
cine? iată prima întrebare a mini-seriei ripley și după toată probabilitatea întrebarea fundamentală: cine este tom ripley? genul de întrebare căreia îi dăm de-a lungul vieții în interacțiunile noastre de nenumărate ori un răspuns, aproape mereu șablonard. sculpturi, tablouri, fotografii, persoane vii care trebuie să moară pentru a fi înlocuite cu totul de tom [dickie greenleaf], și personalități moarte care revin la viață prin felul în care tom le pune în scenă [caravaggio] – iată genul de modele în jurul cărora ceva ca un sine încearcă să se închege. tom se dovedește a fi un observator atent [principala lui calitate în cele din urmă], ale cărui alegeri existențiale sunt mai mereu alegeri de gust; copiate, e drept, dar până la urmă cine poate trasa genealogia originalității cu exactitate? astfel, singurele momente ce ating ceva apropiat de centrul unei personalități figurative [da, picasso], sunt cele în care ceva este pus în scenă. motivul pentru care tom îl ucide pe dickie nu este în mod principal unul de natură materială – pur și simplu tom face o figură mai bună în locul lui.
după eforturi considerabile de a teoretiza “evenimentul” [forțând accesul prin intermediul unor chei progresiste sau conservatoare], nimănui nu pare a-i trece prin gând, având în vedere starea civilă a talentatului domn nae, că poate vestimentația sa e determinată pur și simplu de un pariu conjugal [pierdut, se subînțelege].
răsuflând ușurați că “extrema dreaptă” nu a ajuns la putere în franța [în timp ce unii dintre simpatizanții contracandidaților vorbeau de atentate într-o astfel de eventualitate], după episodul din mica slovacie am crezut că doar mi s-a părut, dar acum, după episodul pennsylvania este clar: DEMOCRAȚII CRED ÎN GLOANȚE. după anii de terorism ai corectitudinii politice în care nenumărați suspecți au fost aruncați la gunoiul istoriei, se dovedește că cei “morali”, apărătorii “valorilor occidentale” sunt de fapt pistolarii.
singurele istorii din care îmi doresc să fac parte sunt câteva istorii amoroase.
odată ce [te-]ai găsit, secretul stă în a nu mai pleca niciodată.
unicitatea întâlnirii e validată mereu de profunzimea lucrurilor teribile pe care le poți face alături de celălalt.
două lucruri se cer de la un magistru adevărat: să fie un vrednic iconom al orgasmului feminin, iar apoi un înțelept interpret al revelațiilor pe care acesta le pricinuiește.
când știu că participă și poeții la târgurile de carte, îmi aduc aminte de învățătura magistrului platon că nu e loc pentru acești saltimbanci în cetate. doar printr-un program sistematic de cenzură a celor ce își conferă atributul de poeți mai poate avea poezia posibilitatea de a făuri un destin.