[ca prin oglindă]
de Marius-Iulian Stancu
eyes wide shut reprezintă acel film pe care în fiecare an, în luna decembrie, îl revăd ritualic. deși am scris despre multe pelicule dragi mie, despre acest film al lui kubrick m-am ferit cumva instinctiv să mă exprim în scris, simțind cumva că îmi lipsește o limpezime a interpretării pe care nu o poți dobândi decât dacă ai parcurs în manieră personală peripețiile în care se lasă prins ca într-un vis doctorul harford. îmi dau seama acum, ca bărbat trecut de deceniul patru al vieții, că ne aflăm nu în fața unei critici a fidelității (da, parola – fidelio), ci în fața unei veritabile destrucții (în cheie ironică de cele mai multe ori; până la finalul filmului nu îți dai seama dacă totul nu a fost decât un joc sau dacă pericolul a fost real) a caracterului artificial, regizat, al erosului “civilizat”, construit în fisurile ce apar în continuumul dorinței pure, autentice. contrar aparențelor, prin care a fost transformat de imaginarul contemporan într-un loc privilegiat al pasiunii neîngrădite, domeniul pornografiei constituie chiar opusul acesteia, fiind unul dintre cele mai formalizate domenii ale activității umane (al unor acte «pornologice», ar spune deleuze). să luăm drept exemplu celebra orgie liturgică prin care regizorul pătrunde într-o manieră sublimă în altarul imaginarului erotic modern. poate nu deținem resursele financiare și statutul social al membrilor ce participă la acest cult lipsit de mistere, dar într-o manieră mai mult sau mai puțin asemănătoare, mai vulgară sau mai rafinată, am fost învățați că doar așa mai poate ajunge la orgasm sexul contemporan. desigur, de la rousseau știm că lipsită de suport imaginar erotica umană se întoarce la simplul dat biologic. diferența o face caracterul personal, autentic, deschis, lipsit de schematismul neînsuflețit al eroticii contemporane, prin care fiecare dintre noi reluăm în fiecare zi actul creator, pătimitor de a iubi, ca unică manieră prin intermediul căreia cel iubit este adus și păstrat în viață. să nu uităm că în cele din urmă, atât bill cât și alice realizează că ceea ce li se înfățișează inițial cu măștile dezirantului reprezintă de fapt un coșmar (asta se află de fapt “la capătul curcubeului”), întorcându-se la unicul dialog erotic autentic, cel al dialecticii amoroase în care tot ce au de făcut e să fie unul pentru celălalt, punând în mișcare ceva mai originar decât artificialitatea juisărilor indistincte, dogmatice, aflate sub canonul performanței teatrale. și să facă sex mai des, bineînțeles.
prin tot ceea ce sunt, prin felul în care sunt, accesul la cunoașterea salvatoare, cunoașterea de sine, îmi este blocat pe vecie. toate pornesc de la mine, dar nimic nu mă aduce la mine. eu nu îmi aparțin. orice meditație al cărei centru de greutate apasă un lăuntru ipotetic se constituie în tot atâtea exerciții ale dispariției. poate că eu sunt cel ce rostește povestea, dar rostul nu îl capăt decât prin intermediul celui căruia mă adresez. doar cel iubit și care la rândul lui mă iubește are putința de a-mi rosti pe deplin ființa. nu sunt, deci iubesc.
ἔσχᾰτος sau știința despre cele ultime: moartea, sfârșitul lumii, începutul unei iubiri.
când intri în sfera comparabilului încetezi să exiști. inclasabil – nimic mai puțin.
nu există în mod real un proces de îndrăgostire, ci unul de lămurire a faptului că iubim de la începutul întâlnirii pe deplin. precum în cazul ființei parmenidiene, iubirea este și nu poate să nu fie.
ce-mi doresc cel mai mult să îți spun nu se aude, nu poate fi auzit.
mă gândesc uneori că hitler și eva, cu ultimele zile petrecute în buncăr în așteptarea apocalipsei vieții lor, constituie ultimul act al paradigmei romantice din acest eon al degradării generalizate.
o apocalipsă dansantă.
dacă nu poți fi, măcar exercițiul dispariției să îți fie de neuitat.
în ceremonia sacră a sinuciderii [harachiri] ai nevoie de cineva care să te iubească suficient de mult pentru a te decapita.