Elegie [Isabel Coixet, 2008]

de Marius-Iulian Stancu

(ca prin oglindă)

Bazat pe romanul lui Philip Roth (The Dying Animal) şi ecranizat de Isabel Coixet, Elegie este un film despre “clipa prielnică” (Ecles. 3,1), despre care nu îţi dai seama că a trecut decât atunci când o pierzi, întorcându-te la ea cu nostalgie.

David Kepesh este un profesor de literatură comparată pentru care femeia se reduce la o bucată de carne şi ale carui relaţii constau în întâlniri sexuale fără obligaţii post-coitale, sex pur, eliberat de convenţiile sociale ale căror reper îl constituie căsătoria.Profitând de statutul său social îşi pune în funcţiune întreaga mecanică erotică crezându-se eliberat de amăgirile relaţiei dialogale.De o femeie frumoasă te împărtăşeşti ocazional precum dintr-o operă de artă, dintr-o carte bună sau o piesă de teatru, satisfăcându-ţi astfel nevoia de estetică carnală. ”Indiferent cât de multe ştii, indiferent cât de mult gândeşti, indiferent cât intrigi şi tăinuieşti şi plănuieşti, nu eşti superior sexului”( Philip Roth).Relaţia ideală pentru tipul acesta de bărbat este cea descrisă de Paul în capodopera lui Bernardo Bertolucci, Ultimul tango la Paris : “nu vreau să ştiu nimic despre tine.Nu vreau să ştiu unde locuieşti sau de unde vii.Nu vreau să ştiu nimic…Tu şi cu mine o să ne întâlnim aici fără să ştim nimic din ceea ce e în afara locului ăsta…Pentru că nu avem nevoie de nume aici.” Transformarea actului sexual de către fiinţa umană într-un act în care mor până şi zeii constituie scopul trupului eliberat de idealuri.Problema fundamentală a omului este însă că, aşa cum scria Charles Bukowski într-unul dintre poemele sale, “carnea caută ceva mai mult decât carnea”(singur cu toată lumea).De această realitate existenţială se loveste şi David Kepesh atunci când se îndrăgosteşte de una dintre studentele sale, Consuela Castillo.

Vârsta cea mai potrivită pentru a pune în scenă o elegie e bătrâneţea, vârstă asociată cu reflexivitatea şi căutarea fundamentului existenţial.David rămâne legat de “aspectele carnale ale comediei umane” pentru că în mintea sa nimic nu s-a schimbat. Încă se află în căutarea fericirii sexuale. În lumea lui Cronos singura care durează este căutarea.

În joc sunt puse două concepţii total diferite despre frumuseţe :

1. “Frumuseţea se află în ochii privitorului”, concepţia virilă, dominatoare, specifică artistului ce crează frumosul, ce asemeni lui Pygmalion se îndrăgosteşte de opera căreia îi dă viaţă. “Adam nu o iubea pe Eva pentru că era frumoasă, iubirea lui a făcut-o frumoasă”(Augustin).Celălalt nu are o existenţă de sine stătătoare, ci se reduce la exteriorizarea viziunii interioare a artistului despre ce înseamnă frumosul, celălalt nu este decât o versiune modificată, polară, a eului atotcuprinzător al celui ce crează.Celălalt nu are nici o calitate esenţială în raport cu care să poată fi definit, care să îl poată distribui în rolul de persoană.Pentru că nu există cu adevărat poate fi în orice moment înlocuit de un alt obiect asupra căruia creatorul suflă “suflare de viaţă”(Fac 2,7).Statutul unei astfel de fiinţe este cel a celei ce pământ este şi în pământ se va întoarce (Fac 3,19).Aceasta este filosofia de viaţă a lui David aşa cum îl găseşte relaţia pe care o începe cu Consuela, o filosofie care implică discuţii inteligente despre Kafka, Goya şi cursurile sale, discuţii ce nu sunt decât o pânză de păianjen, menite să mascheze adevăratul scop al locvacităţii savante: “o vrăjesc atât pentru că vreau să i-o trag”.

2. “Femeile frumoase sunt invizibile; suntem atât de orbiţi de exterior încât nu ajungem niciodată în interior”, şi ştim că “cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice”(II Cor 4,18).David descoperă frumuseţea potrivit sensului tare a apokalupsis-ului grecesc, frumuseţea ca revelaţie, ca realitate spirituală prin intermediul tinerei cubaneze alături de care poate rămâne chiar şi după ce din punct de vedere fizic aceasta este mutilată prin operaţia de cancer la sân.Este vorba de fapt despre distincţia pe care Slavoj Zizek o face între dorinţă şi dragoste.Dorinţa este prinsă întotdeauna în logica lui “acesta nu este acela”, în prăpastia ce separă pentru totdeauna satisfacţia obţinută de căutarea satisfacţiei.Dragostea acceptă în întregime că “acesta este acela”, că prin celălalt transcendenţa este făcută accesibilă, că străluceşte prin intermediul acestei fiinţe neîndemânatice şi mizerabile pe care o iubesc (On belief).Dragostea este cea care salvează fiinţa celuilalt de contingent şi pe a ta de zădărnicie.

Lucrurile în film însă, precum în viaţă, nu sunt atât de uşor de separat şi de tranşat în favoarea unui mod de a fi.În aspectele ei esenţiale pasiunea dintre David si Consuela păstrează caracteristicile amorului occidental: pasiunea pentru a-şi păstra intensitatea are nevoie de obstacole, trebuie să rămână neîmplinită, are nevoie de suferinţă şi de asocierea cu moartea, de sfidarea convenţiilor sociale, într-un fel de “depăşire a condiţiei noastre comune, într-un absolut inefabil, incompatibil cu legile lumii, dar pe care îl simt ca fiind mai real decât lumea aceasta”(Denis de Rougemont).E o pasiune însă care are nevoie de transfigurare, pentru că în faţa zădărniciei ce descalifică orice tip de certitudine obiectuală, omul are nevoie de cineva care să-l iubească. “Poate atomul, piatra, cerul şi animalul pot persevera în mod natural în fiinţa lor, fără angoasă, nici scrupul.Eu nu pot.Pentru a persevera în fiinţa mea, eu trebuie mai întâi să vreau să fiu şi, pentru aceasta, să iubesc să fiu. Şi n-o pot face prea mult timp (fără să neutralizez în mine ceea ce mă distinge de atom, de piatră, de cer şi de animal), dacă nu primesc repede un răspuns pozitiv la întrebarea “mă iubeşte cineva?””(Jean-Luc Marion).Ne fenomenalizăm în măsura în care suntem iubiţi.Dintr-un animal care moare omul se transfigurează într-un animal care iubeşte.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *