Întoarcerea la postmodernism

[Radu Părpăuţă – Până la Dumnezeu şi încă…, EgoPHobia #25]
(egOPHob)

de Patrick Călinescu

Deşi nimeni nu ştie, cu precizie, ce e postmodernismul, el este, cu siguranţă, mai viu ca niciodată şi, surprinzător poate, mai împrăştiat în nenumărate definiţii ca oricând. Deşi toţi au fost de acord, într-un fel sau altul, că postmodernismul trebuie să fie o fază intermediară, pregătitoare pentru o altă perioadă literară, omogenă în ea însăşi şi autonomă în raport cu celelalte, postmodernismul îşi continuă, încă nestingherit, provizoratul aparent etern. Deşi a murit demult, continuă să trăiască netulburat de prezenţa sa absentă. Şi, ce-i mai grav, deşi nu ne-a părăsit niciodată, a început deja să se întoarcă.

Ştiu că printre noi sunt destul de mulţi cei care şi-au pierdut răbdarea cu el şi vor cu orice preţ să-l poată depăşi. La fel de bine ştiu că foarte mulţi dintre noi nu-l iubesc, iar alţii, poate tot atâţia, nu l-au iubit niciodată. Ştiu foarte bine, numărându-mă şi eu printre ei, că mulţi s-au săturat de permanenta tensiune, din centrul postmodernismului, dintre trecut şi prezent, subiect şi obiect, ficţiune şi istorie, ironie şi auto-ironie, reflexiv şi auto-reflexiv, referenţialitate şi auto-referenţialitate şi, în general, de tensiunea permanentizată şi generalizată dintre tot ce îşi este sieşi opus, extremă sau, pur şi simplu, altul. Ca mulţi alţii, şi eu aş vrea să pot scrie din nou cu „puritatea” detensionată a perioadelor literare precedente; ca ei, şi mie mi-ar plăcea să pot reveni la „simplitatea” genurilor autonome sau, dacă nu pot să mă abţin, măcar să mă opresc la amestecul „natural” (ori „barbar”, „romantic”) al genurilor teoretic autonome. Dar, în ciuda tuturor speranţelor mele, postmodernismul, deşi evaziv, rămâne prea evident. Cel puţin deocamdată, provizoratul său aparent etern pur şi simplu nu poate fi depăşit. Singura soluţie ar fi una familiară tensiunii din centrul său: un artificiu cu ajutorul căruia să fie contrazis numai în măsura în care nimic nu-l contrazice fundamental şi, mai presus de toate, o „găselniţă” specifică naturii sale prin care să poată fi depăşit numai în măsura în care nu e depăşit. Mai pe înţelesul meu, postmodernismul ar putea pleca dintre noi, spre bucuria unora dintre noi, numai dacă vom reuşi să ne întoarcem la el. Astfel, întoarcerea la postmodermism trebuie să marcheze reîntoarcerea la pre-postmodernism.

Dar cine ar putea să despartă un asemenea plan, concretizându-l, de teoria în care s-a născut? Şi cum să te întorci la postmodernism reîntorcându-te la pre-postmodernism? Întâi, încă un mic adagio teoretic: trebuie să clarific, dacă tot ce-am spus deja n-a făcut-o, ce înţeleg prin „pre-postmodernism”. Simplu: tot ce este anterior, cronologic, dar şi tematic (în măsura în care postmodernismul e tematic) postmodernismului. Şi tot ce e anterior postmodernismului sunt exact toate perioadele literare dinaintea sa, pe care le-a înlocuit sau cărora le-a urmat. Tot ce postmodernismul, în nesfârşitele sale limite ideologice şi chiar temporale, spune că recuperează, în vreun fel sau altul, din tot ce, temporal, dar mai ales ideologic, l-a precedat. Fiindcă am lămurit deja ce e pre-postmodernismul, nu mi-a mai rămas decât să pot răspunde la întrebarea despre cum te poţi întoarce la postmodernism prin reîntoarcerea la pre-postmodernism şi, mai ales, la cea despre cine ar putea să se întoarcă la postmodernism prin reîntoarcerea la pre-postmodernim. Întoarcerea la posmodernism prin reîntoarcerea la pre-postmodernism s-ar putea face scriind nişte texte care, la limită, nu mai sunt nici postmoderniste, dar care nu sunt încă nici pre-postmoderniste, în vreun fel sau altul (ori în mai multe feluri deodată). Mai pe înţelesul meu, nişte texte care nu mai sunt postmoderinste ar fi mai ales caracterizate de lipsa tensiunii din centrul postmodernismului dintre toate extremele sale teoretice, pe care nu am uitat să le enumăr ceva mai devreme, iar cele incomplet pre-postmoderniste ar fi în special caracterizate de „simplitatea” genurilor autonome sau chiar de amestecul „natural” (ori „barbar”, „romantic”) al genurilor teoretic autonome. Aşadar, toate textele care nu mai sunt nici postmoderniste, dar care nu sunt încă nici pre-postmoderniste ar trebui să nu mai fie deloc paradoxale (cel puţin nu programatic sau ca intenţie) şi, în schimb, ar trebui să tindă spre „puritatea” detensionată a perioadelor literare aflate în plin pre-postmodernism. Cât priveşte cine ar putea să scrie astfel de texte care să îndeplinească condiţia de bază a depăşirii postmodernismului prin postmodernism, ei ar putea fi sau foarte mulţi, sau foarte puţini, mai ales în rândul scriitorilor conştienţi de o asemenea încercare. Fiindcă, deocamdată, este practic imposibil să-i diferenţiezi, având în vedere şi faptul că opera lor nu e încă încheiată pentru a trage concluziile finale, orice încercare de a-i clasifica în funcţie de criteriul „conştiinţei” rămâne speculativă şi deschisă completărilor ulterioare.

Pentru moment, în lipsa unor date mai exacte, dar şi mai detaliate, mă voi opri asupra unui singur text, al unui singur autor (singularitatea textului precede singularitatea autorului), care pare a fi îndeplinit cât se poate de bine dezideratul reîntoarcerii la pre-postmodernism prin întoarcerea la postmodernism. Textul la care mă refer se numeşte Până la Dumnezeu şi încă… şi aparţine unui autor de care (fără niciun ajutor mistificator din partea lui Google), n-am auzit niciodată: Radu Părpăuţă. Însă, pentru că singularitatea textului e mai importantă decât singularitatea autorului, Radu Părpăuţă va trece, cel puţin deocamdată, în spatele propriei scrieri şi va rămâne în această poziţie secundară până când va fi clar pentru toată lumea dacă această proză a lui este o excepţie – sau nu – de la regula artei sale. În fond, până la proba contrarie, condiţia de bază a depăşirii postmodernismului prin postmodernism pare să fi fost îndeplinită, punctual, de acest text al autorului său şi nu de autor, la modul general, prin ce va mai fi scris.

Aşadar, nu-mi mai rămâne de făcut în rândurile următoare decât să arăt, în câteva elemente, şi cum pare să fi fost îndeplinită condiţia de bază a depăşirii postmodernismului prin postmodernism şi a reîntoarcerii la pre-postmodernism prin întoarcerea la postmodernism.

Scrierea în sine a textului din Până la Dumnezeu şi încă… nu mai e, ca în cazul celor mai multe texte postmoderniste „clasice”, nici intenţionat paradoxală (cu toate consecinţele), nici programatic experimentală; ea nu mai este nici măcar înadins bizară, meta-referenţială (singura poveste rămasă de spus în text e cea a textului însuşi despre textul în sine), a-narativă (fără nicio poveste spusă în centrul său textual) sau, pur şi simplu, literar ilizibilă. Dimpotrivă, scrierea din Până la Dumnezeu şi încă… nu are nimic din bizareriile corosive ale unui text postmodernist „clasic”, deşi e cât se poate de ciudată. Nu e nici paradoxală, deşi este contrariantă şi nu e nici experimentală, deşi aduce o perspectivă nouă asupra unor simboluri, mituri şi istorii cât se poate de tradiţionale şi conformiste. Pe deasupra, la nivel lingvistic, scrierea din acest text, ce ar putea marca reîntoarcerea la pre-postmodernism prin întoarcerea la postmodernism, stilistic este neaşteptat de învechită, dar şi previzibil de nouă. Toate aceste aparente contradicţii îşi găsesc cel puţin câte un exemplu în corpusul textual al scrierii acestui text. Unele sunt cât se poate de clare, deşi nu pot fi deduse decât din arhi-text, iar altele, deşi probabil mai puţin evidente, pot fi descoperite aproape la tot pasul în textul în sine care formează scrierea din Până la Dumnezeu şi încă…

Astfel, faptul că nu avem de-a face cu nimic paradoxal (fireşte, în sens strict postmodernist, deja explicat) sau experimental devine clar abia după prima lectură atentă: conţinutul acestui text nu suferă de niciuna dintre contradicţiile interne specifice postmodernismului, iar forma sa, la fel, nu e distorsionată de nicio mască a implauzibilului. Dimpotrivă, paradoxalul este eliminat prin „liniaritatea” aproape banală a poveştii (eroul său merge să se îmbete, se îmbată, cade în zăpadă, îngheaţă de frig, e crezut mort, „învie”, vrea să-şi inaugureze viaţa „nouă” îmbătându-se din nou), iar experimentalul e anulat de „normalitatea” aproape exasperantă a cuvintelor cu care sunt povestite faptele eroului (vocabular comun, însă poetic mânuit, fraze scurte, însă penetrante). Cât despre calităţile şi mai pronunţat postmoderniste ce nu apar în acest text, meta-referenţialitatea şi a-narativitatea, ele au fost explicate pe loc. Până la Dumnezeu şi încă… nu este nici meta-referenţial, pentru că nu e vorba despre (o) poveste a textului însuşi despre sine, nici a-narativ, pentru că avem de-a face cu o poveste „clasică” a unui erou căruia îi aflăm faptele circumscrise unui anumit fragment temporal.

Totuşi, acest text (sper să se fi observat deja calculata mea reţinere în a-l cataloga mai precis, pentru că ar putea fi atât un fel de alegorie sau fabulă, cât şi un fel de parodie) rămâne ciudat, chiar dacă nu e şi corosiv de bizar; rămâne contrariant, chiar dacă nu e şi paradoxal; aduce o perspectivă nouă asupra lucrurilor cu care intră în contact, chiar dacă nu mai experimentează cu ele. Pe rând: ciudăţenia sa confirmă, înainte de toate, întocmai faptul că el pare să fi îndeplinit condiţia de bază a depăşirii postmodernismului prin postmodernism; apoi, ea e dată de elementul fantastic şi de cel vădit umoristic în care se petrec faptele eroului (lui Vişinel, personajul principal al poveştii despre el, i se întâmplă lucruri cu adevărat nemaipomenite: vorbeşte cu Dumnezeu, chiar îi „răspunde” cu obrăznicia veselă a beţivanului bonom, pe urmă se îmbată cu unul dintre îngerii săi, trimişi special la el să-l convingă să se lase de băut printr-o dezalcoolizare divină şi nu umană, care fusese respinsă categoric de erou; în sfârşit, după toate aceste intervenţii – şi apariţii – „paranormale”, isprăvile sale se termină cu una pe măsură: după ce e crezut de toţi mort, învie, deşi nu e clar dacă n-a fost doar o confuzie la mijloc şi nu un miracol).

În privinţa canonului – simbolic, mitic şi istoric – pe care acest text îl înnoieşte (de fiecare dată numai contextual: la modă), cititorul nu se poate să nu fi observat cum imaginea lui Dumnezeu sau cea a îngerului, chiar şi cea a băutorului înveterat, deşi nu suferă modificări esenţiale, contururile îi sunt uşor deplasate, dacă nu oarecum deturnate de la sensul „clasic” al privirii. Deşi imaginea lui Dumnezeu rămâne familiară, anumite gesturi ale sale, dacă nu acţiuni, căpătă un sens diferit: Dumnezeu nu-şi pierde abilităţile vechitestamentare de a vorbi cu oamenii şi de a-i ameninţa mai tot timpul cu pedepse exemplare, dar preferă să nu o mai facă şi, în fluxul conversaţiei, devine „încurcat” la auzul unei caracterizări a naturii umane pe care o face eroul şi care, evident, îl vizează direct pe el, în calitatea sa de Creator al omului şi, implicit, de Creator şi al personajului principal. Mai mult, Dumnezeu se arată a fi înspăimântat de perspectiva asocierii sale cu „nemţii ăştia şi cu tot Consiliul Europei”, pe care se vede că nu o doreşte deloc, în ciuda faptului că totul pare să se întâmple doar în capul său, de vreme ce eroul tuturor acestor întâmplări „n-avea habar” de niciun fel de politică. Şi imaginea îngerului – a lui Cimbalion – păstrează aceleaşi proporţii în actul privirii. Deşi nici ea nu se abate de la trăsăturile esenţiale ale unui înger „clasic” (caracterul supra-uman al fiinţei sale, rolul protector în raport cu oamenii, menirea de a intermedia între planul divin şi cel uman), ceva din periferiile sale încep să fie percepute diferit. Cimbalion nu este un înger „get beget”. De fapt, el e „fiul unei silfide, germinat din abundenţa materiei şi a puterii ei imaginative”, pentru că, în ciuda dorinţei lui Dumnezeu de a găsi candidatul perfect pentru misiunea de salvare a lui Vişinel, „nici heruvimii, nici serafimii, nici prestolii din crugul de jos, nici astralii, nici forţele, nici stăpânirile, nici temeiurile, nici, în sfârşit, arhanghelii din crugul de sus nu-i fură de nici un folos”, ei toţi fiind „ocupaţi până peste cap cu lucrul lor îngeresc: ba în Bosnia, ba în Cecenia, ba cu SIDA, ba cu cancerul, ba cu alte năpaste şi molime”. Chiar dacă e făcut pentru toate treburile „îngereşti”, Cimbalion nu este decât un substitut de înger, care, poate tocmai din cauza „impurităţii” lui ontologice, desăvârşeşte imaginea înnoită a îngerului „clasic”: în loc să-l patroneze pe eroul poveştii din Până la Dumnezeu şi încă…, el sfârşeşte prin a bea cot la cot cu el până când „ficăţelul […], deprins numai cu ambră şi nectar, [i] se umflă până peste poate […] iar pneuma [i] se înălţă în ceruri […]”. Viaţa lui Cimbalion, puiul de silfidă pe care Dumnezeu l-a angajat ca înger-salvator, este cu totul atipică, deşi n-a depăşit, cel puţin în teorie, toate atribuţiile obişnuite ale unui înger, iar moartea sa e şi mai atipică fiindcă îngerii nu mor: Cimbalion e foarte probabil să fie primul înger care n-a fost înger şi primul înger care a murit. Nici imaginea alcoolicului prin excelenţă nu diferă foarte mult de obişnuinţa privirii unei asemenea tipologii umane. Vişinel e beţivanul tipic (bea până „nu mai ştie de el”), care în schimb are acces deplin la divinitate, moare şi învie cu gândul neabătut de la cauza principală a morţii sale „temporare”. În afară de întâmplările extraordinare pe care le trăieşte mai ales în „prima” sa viaţă („a doua” sau viaţa lui „următoare” nu ne mai este cunoscută, cel puţin deocamdată), nimic din acest erou nu este mai similar cu firea unui beţivan înrăit. La nivelul limbii, acest text este scris într-un stil neaşteptat de învechit, dar şi previzibil de nou. În el există foarte multe arhaisme, regionalisme şi cuvinte rare, care, toate, îi dau un uşor aer vetust, simultan înnoit (şi înnoibil) de vocabularul la modă în contemporaneitatea noastră.

Până la Dumnezeu şi încă…. de Radu Părpăuţă are destulă putere în textul său de nici trei pagini întregi să reuşească, fie şi numai parţial, a îndeplini condiţia de bază a re-întoarcerii la pre-postmodernism prin întoarcerea la postmodernism, dacă nu cu mijloace mai eficiente şi mai subtile decât a fost capabil, cel puţin prin redeschiderea gustului pentru „puritatea” şi „simplitatea” genurilor autonome, dar şi prin închiderea apetitului pentru provizoratul aparent etern al postmodernismului încă insurmontabil prin postmodernism.