La vreme de seară

de Alexandru Potcoavă [România]

 for the English version, click here

 

            – Ce face nevestica mea? răcni din hol glasul bine încălzit de vodcă al colonelului Petrescu.
            – Bine, ce să facă! răspunse uşor iritată coloneleasa din sufragerie, răsfoind o revistă de modă sovietică. Gata aplicaţia?
            – Gata pe azi! răcni iarăşi ofiţerul şi dădu buzna în salonaş, tropăind spre canapea.

            Femeia îşi ridică ochii.
 

            – Ieşi afară cu cizmele alea! De câte ori să-ţi mai spun să nu-mi mai bagi în sufragerie tot noroiul de-afară!

 

            Colonelul înţepeni în mijlocul covorului persan, se uită în jos şi se retrase cu spatele înainte zâmbind tâmp.
 

            – Iartă-mă, scumpo, tot uit! zise soţul din hol şi începu să se chinuie cu cizmele. Auzi, dragă, eşti tu drăguţă să laşi revista aia şi să mă ajuţi puţin?
 

            Din cameră se auzi plesnitura copertelor închise şi trântite pe covor.
 

            – În fiecare seară, aceeaşi chestie! izbucni coloneleasa dar nu se ridică. Ce sunt eu, ordonanţă sau soţie? Şi, la urma urmei, ce eşti tu, răcan sau ditamai ofiţerul? Dacă eşti ofiţer, atunci unde ţi-e ţucălarul? Ha?
 

            Colonelul Petrescu se proţăpi în pragul sufrageriei cu un picior în cizmă şi celălalt desculţ.
 

            – Ordonanţă, zici? Îţi arde cumva de futut? Păi, futu-ţi paştele mă-tii, ia pulă de-aici!
 

            Militarul se repezi din nou la atacul canapelei, de această dată de neoprit. Covorul persan arăta acum de parcă cineva ar fi mers normal până la jumătate iar apoi ar fi ţopăit până dincolo. Un fel de şotron cu noroi.
 

            Colonelul se aruncă pe femeia lui şi nu-i trebui mult până găsi locul în care să-şi pompeze oful.
 

            – Na, se ridică omul răzbunat, şi-acum ia zi repede ce avem la cină?
 

            Coloneleasa fugi însă direct la toaletă şi se încuie acolo. Porni apa şi începu să se cureţe între picioare. Afară, militarul se propti pe piciorul desculţ şi smulse uşa din ţâţâni cu tocul cizmei.
 

            – Tu, curvă, apăru bărbatul prin spărtură, mie să nu-mi închizi uşa-n nas! Da?
 

            Soţia îi aruncă o privire ironică în timp ce mâna îi fugea în continuare de la jetul de apă spre labii şi repede înapoi.

            – Ştiai că sunt curvă când m-ai luat! La ce ţi-a trebuit?
 

            Colonelul Petrescu nu mai stătu nicio clipă pe gânduri. Din doi paşi îngenunche lângă nevastă-sa, îi îndepărtă mâna şi începu să-i lingă buzele îmblănite ale sexului.

 

            – Iartă-mă, nevestica mea! molfăi bărbatul.
            – Şi trimite pe cineva mâine să repare uşa! oftă Otilia sprijinindu-şi mai bine fundul de perete.

                                                                        *
 

            Desigur că din apartamentul lui Coca Nistor răzbăteau la orice oră din zi şi din noapte tot felul de zgomote. Sticle sparte, plăci de patefon pline de fadinguri după ce au fost ascultate şi răsascultate, râsete isterice şi gemete întârâtate. Prin bordelul ilegal al lui Coca Nistor trecuseră armata maghiară, germană, română şi sovietică, pe rând sau toate odată. Un întreg război mondial se desfăşurase prin paturile Olgăi, Hildei şi Otiliei, la parterul de la stradă al imobilului de pe Bulevardul Carol I, numărul 29. Ultimele victime: colonelul Petrescu şi Coca Nistor. Atunci când toată lumea se îmbăta de fericire că a venit pacea, pe atunci maiorul Petrescu, bucuros şi el în mod corespunzător, s-a înfiinţat la uşa bordelului cu o sticlă de şampanie sub braţ şi un buchet de trandafiri. A sunat de trei ori, ca orice client care ştia codul şi mai că l-a răsturnat pe Coca atunci când i-a deschis.
 

            – Unde-i Otilia? tropăi nerăbdător viitorul colonel.
            – Cu un client, trebuie să mai aşteptaţi. Dar luaţi un loc, un coniac. E bun, de contrabandă!
            – Niciun coniac acum! ridică vocea militarul şi rupse uşa intrând în camera Otiliei. O găsi stând capră, în timp ce un polcovnic rus îi înroşea fesele. Se repezi la el şi-i sparse şampania de cap apoi îi oferi femeii un sărut lung pe fund şi-i aruncă buchetul pe pernă.
            – Am venit să te iau, fată! Îmbracă-te!
            – Şi Coca? Ai vorbit cu el?
 

            Maiorul Petrescu îşi scoase pistolul din toc.
 

            – Tu îmbracă-te numai! spuse scurt bărbatul şi-l rostogoli pe rus din pat cu piciorul. Hai!

            Ofiţerul se duse în hol după Coca.
 

            – Auzi, prietene! Una din două! Otilia vine cu mine şi te las în pace sau vine cu mine şi-ţi desfiinţez covrigăria!
            – Otilia e a mea, domnu maior! se înfipse peştele, schimbând-o la pertu. Aici o găseşti când ţi se umple rezervorul! nu se lăsă proprietarul stabilimentului, fost ceferist la atelierele de cazangerie. Între timp i se dusese funinginea de pe faţă dar nu şi de sub unghiile late.

            Maiorul îi puse pistolul la tâmplă.

            – Deci?
 

            Coca îşi strânse pumnii groşi. Îl pocni pe ofiţer în coşul pieptului, aplecându-şi rapid capul. Militarul se făcu grămadă pe podea. Celălalt luă pistolul, îi scoase încărcătorul şi aruncă arma în poala maiorului Petrescu.
 

            Când îşi reveni, ofiţerul fu condus la uşă şi îmbrâncit afară. Coca rămase în uşă.
 

            – Bătrâne, pistolul e la tine dar gloanţele sunt la mine! Clar? râse peştele. După care trânti uşa, intră la Otilia şi-i arse câteva palme. Îl adună pe rus, îi lipi o pungă de gheaţă pe ceafă şi-l trimise şi pe el la ale lui. 

                                                                        * 
 

            A doua zi, maiorul Petrescu bătea la aceeaşi uşă. În spate, pe trepte, o grupă a jandarmeriei de campanie. Nici nu apucă cel dinăuntru să deschidă, că doi vlăjgani săriră pe el. Îl imobilizară scurt, în timp ce ofiţerul o trezi pe Otilia. Îi privi ochii umflaţi de bătaie.
 

            – Parcă ţi-am spus să te îmbraci! îi zâmbi.
            – Şi Coca? îl privi ea speriată.
            – Coca are nişte ani de bulău înainte! rânji bărbatul.

                                                                        *

 

            Bordelul se sparse în aceeaşi zi. Olga se întoarse la părinţi iar Hilda porni să-l caute pe unul dintre clienţii ei fideli, un ofiţer SS din Timişoara care de un an împingea însă zăpada prin Siberia. Otilia ajunse la maiorul Petrescu acasă şi peste o lună era maioreasa Petrescu, pentru ca, în câţiva ani, să avanseze coloneleasă.
 

            Coca Nistor luă cincisprezece ani pentru atacarea unui ofiţer sovietic şi încă ceva pentru proxenetism. Nu execută însă decât vreo şapte înainte să moară la Canal cu faţa într-o roabă. Doborât de oboseală, s-a asfixiat în pământul pe care-l împingea.
 

            În apartamentul rămas gol s-a mutat familia Franţiu. Primul lucru, au redecorat budoarele şi au acordat pianul hodorogit din salonul de primire. Un pian alb, cu coadă, la care domnul Franţiu a continuat să cânte Nocturnele lui Chopin până prin 2008, când, rămas singur pe lume cu un alzheimer, a murit uitând să închidă capacul peste claviatură.    

4 Comments

  1. Straker

    Energica, de un iz clasic, credeam ca nu mai sunt posibile proze cu subiect retro scrise cu nerv. Uite ca se poate!

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Editorial Note [III]

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

  4. Pingback: www.egophobia.ro NOTĂ EDITORIALĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.