Vise în deşert

  pentru “Vise în deşert (2)” click aici

de Adrian Sângeorzan (USA)

 for the English version, click here

 

După prânz a venit mama cu un avocat şi m-au scos pe cauţiune. Mama nu mă mai privea în ochi şi a vorbit foarte puţin cu mine. Din ziua aceea am intrat într-un fel de cuşcă pe care mintea mea o terminase în pripă chiar în acea noapte, dar la care simţeam că lucra de mult în spatele meu. Cel mai bine ştim să ne facem cuşti dinăuntrul lor. Când am reuşit să mă strecor printre garatiile ei m-am trezit singur în plin deşert.

-Trebuia să te fi lăsat acolo, mi-a spus sec mama. 

N-am întrebat dacă „acolo” însemna, poliţia din Queens, închisoarea, Rusia, aeropotul din Moscova, sau poate chiar pântecele ei. Putea să mă lase „acolo” de atâtea ori, dar n-o făcuse iar eu acum, aici, n-aveam nici cel mai mic chef să-i fiu recunoscător. Mă privea lung, speriată, ca şi cum aş fi devenit dintr-o dată una din acele statui bizare de care te izbeşti pe străzile din Manhattan când te aştepţi mai puţin. În jurul ochilor i se adânciseră ridurile, ca şi cutele de pe frunte şi mi se păru dintr-o dată străină. Totul mi se părea străin, dar fiind vorba de propria mea mamă gândul ăsta al înstrăinării îmi dădu fiori. Aproape că nu mai vorbeam unul cu altul de o bună bucată de timp şi nu mai ştiam nici unul cum să spargem tăcerea.

-Ai mers prea departe, îmi mai spuse ea cu o voce resemnată.

Misha Korbatov, cu banii şi cu avocaţii lui, aveau să mă scape până la urmă, pentru că pentru ei nici un rău nu era dus destul de departe. Distrusesem o maşină de lux conducând beat şi plin de droguri şi o băgasem în spital pe Linda. Dar ea hotărâse să-mi dea o mână de ajutor ieşind din comă după două zile. N-am mai văzut-o din noaptea aceea.

Ajunși acasă mama mi-a tras o palmă, prima palmă, care a sunat pe faţa mea ca o lovitură de tren. Am vrut s-o pleznesc, înapoi dar am împins-o cu forţă de-am izbit-o de perete.

-Ar trebui să te trimit înapoi în Rusia, asta ar trebui să fac.

-N-ai cum să mă trimiţi înapoi, i-am strigat.

M-au dus la un psihiatru care mi-a pus mii de întrebări ciudate printre care şi aceea dacă m-am gândit vreodată la moarte. Orice formă de idee despre moarte, moartea celorlalţi, sau a mea însumi. I-am spus că n-am încă nici o intenţie să omor pe nimeni ori să mă sinucid. L-am surprins scuipându-i printre dinţi nişte bucăţi dintr-un un banc vechi pe care-l ştiam din Moscova, ca să priceapă că mă trag dintr-un popor destul de agresiv, dar cu o rată mică de sinucidere.

-Ştiaţi că în timpul comunismului sinuciderea era nu numai interzisă dar şi pedepsită cu moartea? Ha, ha, ha.

S-a uitat la mine uşor speriat şi nu e puţin lucru să sperii un psihiatru din Manhattan. M-a mai întrebat dacă am fost abuzat cumva, în orice fel atunci când am fost mic. Apoi i-am dat de înţeles, în puţine cuvinte, că dacă nu sunt lăsat să fumez  marihuana sau măcar să beau puţină vodcă s-ar putea să abuzez ba chiar să omor eu pe cineva. Doctorul, un om impasibil care nu şi-a mişcat nici o cută a feţei cât am stat cu el, i-a spus mamei că pe lângă problema drogurilor, a băuturii şi-a unei agresivităţi native, sufăr de Atention Deficit Disorder, un sindrom serios de care suferă probabil mai mult de jumătate din tinerii din America. N-a fost ce se aştepta ea, aşa că n-am mai călcat pe-acolo. 

 Mama n-a fost de loc inspirată închizându-mă în apartament zilele acelea. Aveam rezervele mele ascunse de vodcă şi cocaină aşa că într-o seară am ajuns să ne batem. Am aruncat-o peste masa de sticlă din sufragerie, în care şi-a tăiat o mână. Abia atunci m-am trezit cu adevărat dar nu mai puteam repara nimic. Mama se ridică încet ca o leoaică ranită de moarte şi mă privi speriată, uimită, chiar cu milă ca şi cum doar atunci mă descoperise.

-Iartă-mă, i-am spus, sau cred că i-am spus. Cuvintele fugiseră toate speriate.

 M-am îndreptat spre ea s-o ajut dar s-a ferit de mine cu frică.

-Lasă-mă, nu mă atinge, a continuat ea. Am greşit că te-am adus aici…

S-a ridicat şi s-a dus la baie unde şi-a bandajat cotul rănit. Apoi s-a îmbrăcat şi a plecat în grabă ignorându-mi prezenţa.

Mi-am continuat ţigara cu marihuana care în sfârşit şi-a făcut efectul pe care-l aşteptam. Mă făcuse mai bun în sfârşit, pentru că ajunsesm la fund, acolo de unde e greu să mai cobori. Am început să plâng. Lacrimi mari mi se rostogoleau pe obraji iar în sufletul meu începu să plouă cu găleata. Zgomotele străzii se amplificau amestecate cu cel al trupului mamei care continua să se rostogolescă prin tot Queens-ul. Am adormit şi am trecut în aceea lume a somnului pentru aproape o zi întreagă. O rămăşiţă a acelui reflex de apărare din copilărie care înainte îmi reuşea fără să mă îndop cu droguri.

Când m-am trezit şi am ieşit să merg la baie am văzut-o pe mama care stătea la masă cu Misha  Karbatov şi cu unul din oamenii lui. Aşteptau liniştiţi să mă trezesc. Timpul se umflase parcă, se deformase ca o gogoaşă făcută dintr-un aluat pe care nu-l mai recunoşteam. Trecuse o zi, o lună, sau poate un an. Cine ştie! Nu-mi convenea de loc felul în care se uitau acum la mine.

-Dacă ai cumva de gând să sari iar la bătaie te previn că de data asta o s-o încasezi, spuse Misha Korbatov cu un aer calm, dar înfricoşător. Începu să se plimbe prin cameră cu mâinile la spate.

-Cred că ajunge, continuă el. Am venit să-ţi vorbesc fiindcă m-a rugat mama ta. Noi nu avem nevoie de bucluc.

Mama avea cotul şi o mână pansate.Tăcea tristă.

-Păreai un băiat de viitor…Dacă n-ai fi încă minor ai intra la puşcărie pentru toate câte s-au întâmplat. Oricum, n-ar fi exclus să ajungi acolo. Am cheltuit cu toţii destul cu prostiile tale. Se aşeză în cele din urmă ca un adevărat şef într-un fotoliu larg. Făcu o pauză lungă în care mă aşteptam să vorbească mama.

-Maică-ta nu mai ştie ce să facă cu tine, continuă Korbatov. În Rusia exista armata. Acolo tinerii ca tine deveneau soldaţi, poate plecau în vreun război unde le trecea furia. Dacă nu crăpau se întorceau bărbaţi adevăraţi. Nu vrei aşa ceva, crede-mă. Eu am luptat în Afganistan doi ani. O experienţă, ce să zic, mai am câteva schije într-un plămân… În ţara asta toate sunt mai complicate şi nici Rusia nu mai e ce-a fost…Poate vrei totuşi să te întorci acolo…

– Fuck you Korbatov…atâta i-am spus şi m-am dus la baie unde am urinat lung. Am stat pe capacul toaletei câteva minute bune. Când am ieşit dispăruseră cu toţii de parcă nici n-ar fi fost. M-am frecat la ochi ca să fiu sigur că sunt treaz. Aş fi vrut ca mama să fi spus ceva dar tăcuse tot timpul şi era întunecată la faţă. Lui Korbatov şi gorilei lui le-aş fi tăiat gâtul fără nici o remuşcare şi aş fi mânjit cu sângele lor covorul nostru deschis la culoare, deşi n-ar fi meritat să-l stric cu mizeria lor.

Am rămas singur cu nişte gânduri noi în cap, care zburau atât de jos încât le puteam vedea ghearele ascuţite. Priveam prostit spre acel covor. Rămăsese nepătat, dar întru-un fel îl mânjisem eu cu laşitatea şi frica mea, cu gândul că tot ce făcusem a fost s-o lovesc pe mama. O rănisem adânc. Ştiam că odată ce-mi voi ridica privirea va trebui să mă uit altfel la toate cele din jurul meu. Ticălosul de Karbatov îşi atingea întotdeauna scopul. Dacă ar fi vrut m-ar fi putut trimite înapoi la Moscova chiar şi fără voia  mea, cu bilet de avion şi documente în regulă. M-aş fi trezit poate într-o dimineaţă în apartamentul nostru plin de gândaci din Lianozovo cu mătuşa Tamara aplecată deasupra mea, sau la Klin la mătuşa Anastasia care mi-ar fi spus din prima clipă că „ştiam eu c-ai să te întorci până la urmă”. Ar fi putut uşor să mă drogheze cu chestii doar de ei ştiute, nişte amestecuri învăţate de la foştii alchimişti ai KGB-ului cu care probabil că încă aveau legături. Ăştia  totdeauna obţineau ce voiau şi gândul ăsta îmi încleştă pumnii.

Trebuia s-o şterg de-acolo şi mi-am amintit dintr-odată că fugitul de acasă era în Rusia un fel de sport naţional. Am văzut uitată pe masa din bucătărie poşeta mamei în care ştiam că totdeauna are destul cash. Am luat trei sute de dolari, după care am intrat în dormitor şi m-am dus direct la caseta ei cu bijuterii. Avea destule. Am luat patru inele cu pietre preţioase, două brăţări grele şi trei lănţişoare cu aur. Le-am pus pe toate într-o pungă şi am ascuns-o sub pat.

Eram hotărât să plec chiar din noaptea aceea şi ideea că am un plan clar în minte mă linişti. M-am îmbrăcat, m-am încălţat cu bocancii mei Timberland şi m-am întins totuşi pentru câteva minute. Am adormit adânc.

  M-am trezit pentru că cineva mă zgâlţâia zdravăn de umăr. Era patru dimineaţa, încă întuneric şi nu înţelegeam de ce lângă patul meu stau în picioare doi bărbaţi. Îmbrăcaţi în negru, sobri, morocănoşi, arătau ca doi ciocli profesionişti proaspăt treziţi din somn. Dar cel mai trezit din somn eram eu.

– Pari gata de plecare, mi-a spus cel mai înalt.

– Unde plecăm? I-am întrebat instictiv.

– Într-o tabără, spuse el simplu, chiar afectuos.

– Aţi înebunit, la ora asta? Ce tabără?

– Se numeşte „În deşert, aproape de natură” o tabără interesantă şi instructivă pentru tineri ca tine… Totul e aranjat, plătit, tu nu trebuie să-ţi baţi capul cu nimic deocamdată. Avem semnătura mamei tale, aşa că nu ne face necazuri că te luăm oricum!

– Voi cine dracu sunteţi?

– Eu sunt Tom, el e Pierre. Am fost plătiţi să te ducem acolo şi te vom duce. Suntem profesionişti, crede-mă!

Mi-a arătat o pereche de cătuşe la fel ca cele pe care mi le puseseră poliţiştii în noaptea accidentului. M-am dat jos din pat şi m-am gândit că tot voiam să plec. Cel mai mic scoase o listă şi îmi citi ce pot lua cu mine. Era o listă foarte scurtă de parcă aş fi fost un condamnat la moarte. Cine ştie ce voiau să-mi facă.

– Sunteţi oamenii lui Misha Korbatov, nu-i aşa?

– Habar n-avem cine-i tipul. Suntem angajaţi la „În deşert, aproape de natură”.

La sfârşit Tom îmi puse totuşi o cătuşă pe mână, celălalt capăt fiind fixat deja pe mâna lui. Erau amândoi foarte reci şi oficiali, îmbrăcaţi la fel în costume negre, la cravată, nici salopete nici uniforme.

– În avion o să ţi-o scot dacă eşti băiat bun.

– În avion? Plecăm cumva în  Rusia? 

– Doar în Utah, băiete! Acolo au un deşert destul de mare.

Mama era în bucătărie cu o ceaşcă de ceai în mână. Mă privi tristă şi veni spre mine hotărâtă să mă îmbrăţişeze, însă mă mângâie doar pe cap. Încă îi mai era frică de mine. Nu ne-am spus nimic iar eu n-am privit înapoi. Simţeam că plec într-o călătorie lungă, prima călătorie în care plecam de unul singur.

În avion mi-au scos cătuşa de pe mână şi m-am aşezat între ei doi. Se relaxaseră dintr-o dată şi lunganul m-a escortat discret şi în silă când m-am dus la toaletă. Aveam să aflu mai târziu că numai acel transport al meu costase opt mii de dolari. Am aterizat la Salt Lake City de unde m-au urcat într-un jeep Grand Cherockee cu geamurile mate pe care scria discret „În deşert, aproape de natură. Învaţă să trăieşti cu adevărat”. Partea din spate a maşinii era închisă cu un fel de gratii ca la maşinile de poliţie. Am luat-o rapid pe-o autostradă de unde am putut vedea munţii în zare şi pe dreapta malurile unui lac imens pe care l-am urmat pentru o vreme. După ce-am ieşit din autostradă verdele de afară trecu încet în nuanţe tot mai închise, peisajul începu să se schimbe, la fel ca şi gândurile mele care păreau să scape de gravitaţia celor care le produseseră.

Pe Şoseaua 6 în care am intrat în viteză se circula pe două benzi. Câte o maşină ici şi colo, şi la un moment dat am trecut printr-o localitate care se numea Evrika, exclamaţie faimoasă pe care nu ştiam de cine şi de ce trebuie legată. Luni mai târziu, după ce învăţasem bine zona, am aflat că imediat după ce Şoseaua 6 trecea din Utah în Nevada apărea un alt orăşel care se numea tot Evrika, care arăta la fel ca cel  din Utah, ca să înţelegi dacă eşti un emigrant ca mine că America e o ţară uniformă, o copie infinită a ei însăşi, în care o posibilă armată de năvălitori va deveni repede confuză. Dar cine ar îndrăzni să năvălească aici unde deşertul pare infinit şi unde fiecare localitate din lume e pomenită de câteva ori.

Am oprit apoi într-un orăşel care se numea Delta, nume ce nu părea adus de niciunde, dar care nici nu cred că se născuse acolo. Am mâncat un burger la un Burger King. Nu mi-au mai pus cătuşa la mână.

– Aici n-ai unde să mai fugi băiete, mi-a spus unul din ei.

Pustiul începea dincolo de lotul de parcare. De acolo am ieşit brusc din şosea şi am luat-o direct prin deşert. Un nor de praf cărămiziu se ridica cuminte în urma noastră, altfel decât praful pe care-l văzusem la ţară în Rusia, pentru că se depunea repede după noi ştergând orice urmă a trecerii pe-acolo. Parcă intrasem direct pe lună. Totul era roşu-cărămiziu, stâncile, pământul, praful, tufişurile, scaieţii, iar munţii de piatră, bine tociţi, păreau nişte dinţi stricaţi cu care Dumnezeu mestecase cu milioane de ani în urmă lumea din jur.

Am mers mai bine de două ore, timp în care am învăţat că maşinile americane au cea mai bună suspensie din lume şi că există în ţara asta întinderi imense fără oameni. Dacă te-ai fi întâlnit cu cineva te-ai fi mirat peste măsură. Locurile acelea nu semănau cu nimic din ceea ce ochii mei văzuseră, sau mintea mea îşi imaginase până atunci.

Fără nici o îndoială că deşertul are ceva magic în el. Cel puţin cel din Utah, Nevada sau Arizona şi nu pentru că la prânz când e foarte cald aerul joacă şi tremură ciudat şi nici pentru că fac parte dintr-o generaţie care se prăpădeşte după magic şi minciuni frumos spuse. E ceva acolo.

Mă cuprinse o linişte neaşteptată. Până şi paznicii mei, care până atunci pălăvrăgiseră monosilabic, înghiţind juma’ din fiecare cuvânt, ca toţi oamenii din sud, tăceau părând convinşi că nu mai merită să rostească nici cealaltă jumătate. Deşertul te învaţă să taci, fără să-ţi mai fie frică de tăcere.

Spre seară am ajuns într-o tabără instalată în corturi şi până să mă dumiresc ce se întâmplă m-a preluat un individ ars puternic de soare care mă urcă în alt jeep şi mă duse câteva mile bune în apropierea unor stânci care răsăreau pe neaşteptate din deşert.

– Eu sunt Bill, unul din instructorii şi psihologii taberei. Poţi să-mi spui Bill. Prima noapte, sau mă rog, nopţi, vei fi singur. Depinde de tine cât timp vei petrece aici. Mă privi cu coada ochiului ca să vadă cum reacţionez. Soarele apunea din faţă şi îmi pusesem ochelarii de soare pe care mă lăsaseră să-i iau cu mine. Nici n-am clipit. Apoi continuă să mă informeze:

– Izolarea asta e făcută ca să poţi medita netulburat.

– La ce naiba să meditez?

– La toate câte s-au întâmplat. Părinţii tăi nu te-au trimis aici din întâmplare…

– N-am decât mamă.

– Mă rog…Te vom ridica noi când vom crede că ai meditat destul. Nu încerca să fugi că n-ai unde. Suntem pe-aproape.

Aici s-a oprit. M-a lăsat în plin deşert cu un rucsac în care nu erau prea multe.

Primele două nopţi şi două zile mi le-am petrecut absolut singur sub o stâncă joasă de pe care dacă m-aş fi aruncat în cap m-aş fi ales doar cu un cucui sau poate cu vreo fractură. Mai fuseseră şi alţii acolo pentru că erau urme de foc şi în culcuşul de sub stâncă erau inscripţii în piatra roşiatică. Nu le puteam numi grafitti pentru că erau scrijelite piatră pe piatră iar unele erau scrise cu ceva roşu care nu putea fi decât sânge. „Fuck you all” era mesajul preferat care întruchipa probabil cel mai bine spiritul celor care trecuseră pe-acolo. Am găsit în jur multe oscioare foarte mici care după cum aveam să aflu erau resturile şobolanilor de deşert cu al căror gust aveam să mă obişnuiesc în curând. În rucsac aveam un bidon cu apă şi o carte cu multe poze numită „Cum să supravieţuim în deşert”. Te învăţau din primele pagini cum să faci focul frecând una de alta două lemne de esenţe diferite, ori folosind două pietre care scoteau scântei, cum să te adăposteşti ziua de soare, noaptea de frig, unde poţi găsi apă şi cum să faci capcane pentru animalele mici ale deşertului, care erau mai toate comestibile şi foarte organice.

În prima noapte n-am făcut nici un foc pentru că eram complet paralizat şi convins că dintr-un moment în altul cineva va veni să mă ia şi să-mi spună că totul nu-i decât o farsă tâmpită făcută să mă sperie puţin. Întunericul s-a lăsat destul de brusc şi privind cerul am descoperit că stelele sunt cu mult mai multe şi mai luminoase decât mi-aş fi imaginat eu, dacă m-aş fi obosit vreodată să mă gândesc la aşa ceva. Cineva parcă dăduse cerul la maximum. Era înfricoşător de frumos. M-am urcat pe acea stâncă suspendată, sub care se presupunea că voi dormi şi am privit în jur. Era lună plină şi portocalie; cactuşii, pietrele, scaieţii şi chiar eu însumi aruncam pe pământ o umbră neobişnuită care nu semăna deloc cu cei care-o produceam. Umbra mea de pildă părea prelungirea unei fiinţe preistorice de mult dispărută. M-am ridicat în două picioare şi am început să strig:

– Hei, hei, hei, hou, hou, hou, ou, uuu….Am început să scot sunete tot mai neobişnuite care s-au transformat treptat într-un urlet lung şi neomenesc. Urlam ca un animal de mult dispărut, proaspăt trezit dintr-un somn lung şi mă simţeam bine. Eram în deşert şi puteam să fac ce vroiam, doar că era noapte şi nu erau prea multe lucruri de făcut. Se făcuse frig aşa că m-am băgat îmbrăcat în sacul de dormit, care mirosea puternic a om. Am adormit gândindu-mă că poate înaintea mea adăpostise trupul unei fete. Când m-am trezit, la puţin timp după ce s-a luminat, aveam să constat că intuisem bine pentru că am găsit înăuntrul sacului două tampoane îmbibate cu un sânge menstrual încă proaspăt.

Am aflat mult mai târziu că cea care dormise în el înaintea mea era o fată de 16 ani din California, fata unor tipi bogaţi, singura care reuşise să fugă din tabără, din deşert şi poate chiar din viaţa asta. Ajunsese acolo tot din cauza drogurilor, după ce dăduse foc unei case de câteva milioane în Beverly Hills. Mult după ce m-am reîntors la viaţa normală am aflat că ziarele fuseseră pline cu povestea ei. Au găsit-o după câţiva ani într-o casă mobilă din Arizona, dar nu erau sută la sută siguri că era ea. Se schimbase mult, crescuse, era o femeie zdravănă, arsă de soare care, în timp ce alăpta un sugar la sân, bea bere direct din cutie cu o mână şi fuma cu cealaltă. Trăia cu un bărbat plin de tatuaje, cu care avea doi copii mici. Nu voise să recunoască în ruptul capului că ea e fata aceea. A refuzat să-şi revadă părinţii şi când poliţia şi mass media au forţat nota s-a urcat cu bărbatul ei plin de tatuaje pe o motocicletă Harley Davidson, au pus copiii între ei, au luat-o prin deşert şi au sărit în mare viteză în golul primului canion care le-a ieşit cale. 

Bineînţeles că am încercat şi eu s-o şterg de-acolo. A doua zi, de cum am făcut ochi, m-am gândit numai la asta. Am băut ultima gură de apă din ploscă şi am luat-o spre apus adică spre locul în care bănuiam că va ajunge soarele la sfârşitul zilei dacă continua s-o ţină în aceaşi direcţie. Am mers aproape o oră, cu întreruperi dese în care îmi puneam mâna la ochi şi scrutam zarea de jur împrejur în speranţa că va apărea o şosea,  o maşină, o casă sau orice semn că alţi oamenii sunt pe aproape.  Am avut tot timpul senzaţia că sunt urmărit pentru că din când în când în spatele meu, atunci când mă întorceam vedeam mici norişori de praf care se ridicau din spatele unor tufe.

Pe măsură ce soarele creştea stâncile care ieaşeau din deşert îşi schimbau culorile şi semănau cu nişte felii uriaşe de tort muşcate la colţuri, făcute din straturi etajate de rocă diferit colorate. Mi se făcuse foame şi sete şi pentru prima dată în viaţă am început să fiu îngrijorat că n-o să-mi mai pot satisface aceste simple nevoi care îmi duceau firesc paşii spre frigiderul încărcat din bucătărie sau spre primul McDonald. Am ajuns brusc la marginea unui canion adânc pe fundul căruia sclipea albastră apa unui râu care încă nu secase. Am stat pe buza lui ca şi cum aş fi ajuns la capătul pământului şi am înţeles repede că n-am cum să ajung viu pe partea cealaltă. Pentru cine n-a văzut încă un canion pot spune că vederea unui asemenea loc are darul să te înfricoşeze într-atât încât primul gând care-ţi trece prin cap e că ceva supranatural s-a întâmplat acolo nu de mult şi că ideea de capăt sau de sfârşit al lumii nu e o tâmpenie imposibilă.

Un vultur uriaş s-a desprins de undeva de sub mine şi i-am văzut de sus cuibul bine agăţat de o tufă uscată în care trei pui golaşi aşteptau să le crească aripile. Am găsit o potecă îngustă care cobora până jos pe fundul canionului şi când am trecut de cuib vulturul a plonjat din cer trecând aproape de capul meu. Cred că m-ar fi atacat dacă m-aş fi apropiat prea tare de pui. Când am ajuns pe fundul canionului eram sleit de puteri şi am băut direct din râu ca un animal însetat. Era plin de şopârle care se încălzeau pe pietre şi care mă priveau ca pe un intrus. Una din ele a dispărut sub privirile mele înşfăcată de acelaşi vultur, care mă ţinea sub observaţie. Mi-am umplut plosca şi mi-am turnat îndelung apă în cap. Mi se părea periculos să stau acolo pe fundul canionului însă mi-era clar că n-am cum să urc pe partea cealaltă. Pe buza lui am zărit pentru o secundă silueta unui om care mă privea. A dispărut brusc şi după ce i-am făcut cu mâna mi-am dat seama că nu putea fi cineva care vrea să mă ajute.

Mie-era atât de foame încât aş fi mâncat orice. La întoarcere am dat de un cactus uriaş plin cu fructe roşii care semănau cu fructele pe care buharinii le vindeau în Rego Park trei la dolar. N-aş fi crezut că mă voi urca vreodată într-un cactus şi nici că are nişte fructe atât de dulci. Am mâncat o oră întreagă privind spre deşert unde încercam să găsesc repere pentru a mă putea întoarce înapoi la stânca mea. Mi-am dat jos cămaşa, i-am legat mânecile la vârf şi le-am umplut cu fructe de cactus. N-aveam de unde să ştiu că acel fruct are nişte ţepi atât de mici încât la început nu-i simţi. Când am ajuns înapoi la stânca mea era prânz pentru că soarele era deasupra capului şi era o căldură să leşini. N-a venit nimeni să mă ia. La umbră nu era atât de cald şi neavând ce să fac am răsfoit cartea aceea care mă învăţa cum să supravieţuiesc în deşert.

Am aţipit amintindu-mi de un picnic la iarbă verde, undeva lângă Moscova, când eram foarte mic. Una din primele mele amintiri şi singura în care mama şi tatăl meu apăreau împreună. Stăteau amândoi cu ţigările în gură şi se uitau descumpăniţi unul la altul. Eram numai noi trei. Îşi uitaseră acasă brichetele, chibriturile, şi după ce scotociseră toată maşina se resemnaseră şi stătau în costume de baie cu ţigările neaprinse în gură şi se priveau amuzaţi. Apoi tata i-a luat mamei ceasul de la mână, l-a scos şi pe-al lui, le-a scos la amândouă capacele de sticlă şi le-a împreunat făcând cu ele un fel de lentilă. A concentrat cu ea o rază de soare pe vârful ţigării pe care mama o ţinea zâmbind în gură.

– Nu mişca Nadia, te rog nu mişca, spunea el. Îmi oprisem până şi eu respiraţia şi mă rugam să le reuşească ca şi cum de aprinderea acelei ţigări ar fi depins totul. Mai ştiu şi acum acea rugăciune pe care bunica mă punea s-o spun în fiecare seară. La sfârşit am spus de câteva ori ”Doamne dă să se aprindă” şi s-a aprins. Mama a început să pufăie fum pe nări şi am fost foarte fericiţi cu toţii.

După ce-a căzut întunericul mi-am scos ore întregi  nişte ţepi mici din buze. Am intrat în sacul de dormit şi am privit din nou cerul. Am văzut o stea căzătoare, care s-a desprins brusc şi s-a stins în câteva secunde ca şi cum nici n-ar fi fost. Poate că asistasem întâmplător la un dezastru, o catastrofă a universului în timp ce eu, un nimic în deşertul din Utah, îmi scoteam ţepi de cactus din buze.

La Klin, unde cerul era destul de vizibil, se spunea că dacă vezi o stea căzătoare trebuie să-ţi spui o dorinţă şi ţi se va îndeplinii. Nu vezi în fiecare noapte aşa ceva. Am încercat să-mi pun o dorinţă serioasă, una esenţială, care de pildă să-mi schimbe cumva viaţa şi n-am ştiut ce să-i cer universului care se mărinimise cu mine. Mi-a fost foarte ciudă. Ca să mă liniştesc m-am gândit că poate ar fi bine să mă masturbez însă am renunţat pentru că aveam mâinile murdare, pline de ţepi, plus că mi se păru dintr-o dată nedemn să pătez deşertul şi Calea Lactee cu secreţiile mele.

Din noaptea aceea m-am pus serios pe visat. Ce altceva puteam să fac? I-am visat noapte de noapte pe toţi ai mei şi am avut vise lungi care încurcau rău de tot Rusia cu America, Moscova cu New York-ul, pe cei vii cu cei morţi. Cred cu adevărat că visele acelea m-au ajutat să scap de nebunia pe care drogurile o aduseseră în capul meu. Din când în când mă trezeam tremurând noaptea, îmi clănţăneau dinţii în gură fără să-mi fie frig, transpiram, dar ţineam ochii închişi încercând să rămân înăuntrul visului care mă proteja.

Când m-am trezit după a doua noapte de izolare în deşert eram ud leoarcă şi tremuram. Tremuratul şi transpiraţiile acelea aveau să mă ţină o bună bucată de vreme şi nu vreau să vorbesc despre ele, pentru că până şi amintirea lor e dureroasă. Am scăpat pe furiş din ghearele drogurilor, ca dintr-o bătaie care s-a potolit treptat. Eram sănătos, n-aveam încotro, iar deşertul cu stâncile şi nisipul lui lui înşelător păreau făcute pentru aşa ceva.

6 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Editorial Note

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Notă Editorială

  3. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Desert dreams

  4. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #26

  5. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » Vise în deşert (2)

  6. Pingback: NOTĂ EDITORIALĂ | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *