O ura cu desăvârşire. El o întrebase atât de multe lucruri despre fiinţa lui, iar ea îi spuse, dintr-o dată, că trebuie să plece să rezolve nişte treburi pe care nu mai poate să le amâne şi că, în schimb, îi pare rău că e nevoită să îl amâne, dar că va reveni negreşit într-un timp chiar mai scurt decât toată întinderea lui din patul metalic. Plecă şi îl lăsă singur, de fapt cu întrebările sale ce îi tot amăgeau amnezia, dar singur cât timp nu le va găsi şi răspunsurile, şi o ura cu cea mai mare exactitate. Ea îi spuse că nu va lipsi prea mult şi că se va întoarce să îl ajute să se deblocheze din amnezia în susul căreia îl prăvăliră toate cerurile din el, cu sau fără stele, verzi sau nu, dar el preferă să ignore acest lucru fiindcă îi era mai convenabil să o urască cu precizia unui ceas mecanic impermeabil la timpurile rotunde pe care cadranul său ar trebui să le înregistreze. Se închise şi mai inflexibil în imobilitatea lui perfect liniară şi se decise să nu mai scoată nicio vorbă nici dacă ea chiar s-ar întoarce. Era ofuscat şi nu îşi putea explica de ce se simţea atât de confortabil în ofuscarea lui prezentă. Era ca şi cum aş mai fi fost aşa, îşi spunea el în concluzie, dar fără să se refere precis la el, de frică să nu se despartă şi mai mult decât era deja de persoana pe care o ocupase, de exemplu, în timpul primei sale internabilităţi, aşa cum preciză ea că se exprima el anterior. Patul de dedesubtul său, metalic şi, probabil, necredincios, deasupra căruia cineva, cât fusese inconştient, îi întinse întreaga liniaritate corporală, nu părea să reacţioneze în vreun fel, chiar dacă avusese tot timpul senzaţia ciudată să se aştepte din clipă în clipă la o reacţie din partea lui, şi nu la una întocmai obişnuită. De aceea îşi şi ascuţise ochii în cele două vârfuri rotunjite, întocmite dintr-un fel de bare al căror aluat abstract fusese, dintr-o dată, în atelierul de producţie, adus la începuturile a două sfârşituri sferice bine lustruite, pe care tăblia de la picioare a patului le înălţa, din omogenitatea ei metalică, fix în privirea din punctele ei două, pentru că voia să încerce, cât va mai putea, să se privească din afara lui şi să se analizeze cât mai obiectiv posibil. Prin dublul punctariu de observaţie hipoplanetoid, el se vedea aşa cum probabil şi era, dar, fiindcă nu îi convenea imaginea persoanei pe care ochii săi o înregistrau, îi rechemă privirea şi i-o şi închise, ca şi cum ce văzuse abia în acel moment nu ar fi fost chiar el, ci o fiinţă străină, de pe o altă planetă, aflată la celălalt capăt al galaxiei dreptunghiulare pe care imaginaţia lui ofuscată o formase din patul metalic ce îl zăcea. Ceva tot se mai scurse din timp şi, după ce se uită la cadranul ceasului său mecanic, îşi dădu seama că ea trebuie să se întoarcă din clipă în clipă şi că, în consecinţă, o cu totul altă cină îl va primi în servirea ei. Dar o ura şi o ura cu toată strălucirea verde tuturor stelelor la care cerurile sale erau încă impermeabile. Lui nici nu îi păsa că venirea ei era deja iminentă şi că deja îi şi simţea prezenţa alunecând pe filigranele de faianţă ale tuturor holurilor de până la salonul său fiindcă el o ura cu maximă străşnicie şi părea să aibă şi toate motivele pentru a o urî în asemenea măsură. Le numără, cu toate că ştia că matematica îi era familiară doar la modul nihilist şi pluriped. Şi le numără şi le luă în calcul şi le contabiliză într-o statistică impermeabilă la precizia maximală cu care o ura. Atât de tare o ura, încât îl ardeau toate punctele ce îi formau întreaga întindere pe care o alinia în pat. O ura atât de tare, încât vârfurile cercului său vertebral ameninţau să se întoarcă unul împotriva celuilalt într-un arc de cerc perfect sau chiar într-o linie deşirată pe toată întinderea patului său metalic. O ura fiindcă, deşi nu era deloc plauzibil ca ea să fie femeia ce dorea să îl mute într-un bărbat pe care şi el îl ura, el simţea din ce în ce mai puternic că ea însăşi era acea femeie. Dar un singur motiv de a o urî nu părea să fie suficient şi nu putea să îi satisfacă numărătoarea urii pe care o începuse pentru ea. Trebuia să o mai urască şi pentru altceva dacă tot o ura deja pentru ceva foarte bine definit. Unului trebuia să îi urmeze doiul urii sale personale fiindcă el ştia să numere foarte bine şi fiindcă, practic, nu era practic să o urască fără niciun motiv întemeiat. O ura şi era mai mult decât suficient că o urăşte. Se întrebă brusc de ce o mai ura şi îşi aminti pe loc. O ura şi pentru că plecase atât de abrupt când el avea mai multă nevoie de el ca niciodată, şi cu atât mai mult o ura, cu cât ea îi promise mai solemn că se va înapoia cu toate răspunsurile de care avea nevoie. Numărătoarea urii lui personale simţea că nu o poate frânge în dreptul doiului. Trebuia să continue neapărat şi, pentru a continua, avea să apeleze la imaginaţia lui pluripedă. Şi pe loc şi găsi de ce altceva o ura cu atâta precizie. O ura, cu adevărat, şi ura din el pentru ea creştea în progresie aritmetică cu minutele ce îi împuţinau absenţa de lângă el. Simţea cu mare uşurinţă cum o urăşte mai mult, cu cât holurile filigranate dintre ei îşi micşorau lungimile numai până la întinderea lui întreagă, probabil căreia, cine ştie cât de curând, îi va şi ceda. Şi o ura şi pentru această premoniţie pentru care nu o mai putea urî deloc.
(va urma)