libris.ro

Alteritate poetică pe muchia periculoasă a gîndului

[Gelu Vlaşin – Tratat la psihiatrie, Editura Vinea, Bucureşti, 1999, Editura Liternet, 2006; Atac de panică, Editura Noesis, Bucureşti, 2000, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2002; Poemul turn, Colecţia “Biblioteca Bucureşti” – Editura Muzeul Literaturii Române, 2001, Editura Liternet, 2003; Ultima suflare, Editura Azero, 2005]

de Igor Ursenco

1. Un traseu iniţiatic cu matrice hidro-stilistică
(Prolegomene la toposul psiho-geografic al poetului Gelu Vlaşin)

MEMENTO:
”rămăsesem de unul singur / eu / care iubeam / singurătatea / într-o jumătate /de cameră / cu / o jumătate de lumînare / aprinsă pe jumătate / ceasul / se oprise / la / jumătate pe o / jumătate de / şifonier /
(jumătatea mea dispăruse)”,
Gelu Vlaşin, Prolog la ”atac de panică”

Începutul capricios al lunii aprilie curent l-am sacrificat unei deplasări (cu ruta ocolitoare ”Baia Mare–Salva–Năsăud–Bistriţa”) dovedită pe deplin iniţiatică.

Abia ieşit de sub dominaţia colinelor pitoreşti pierdute ici-colo printre drumurile serpentine, că am şi fost obligat să îmi pun ad hoc mantia de translator şi traducător: pentru o companie din Ucraina, dornică să construiască în localitatea bistriţeană Salva o hidrocentrală. Aşa cum avea să aflu ulterior, evaluatorii ucraineni au optat metodic pentru o ”descindere energetică” mítică prin excelenţă: acolo unde rîul Someşul Mare ia în piept tiparele inevitabile ale afluentului Sălăuţa. Astfel că se poate vorbi despre confluenţa celor două cursuri de apă – în soarta celor aflaţi în zonă -aproape ca despre o matrice impregnatoare blagiană.

Locul ales cu stricteţe posedă (dacă nu este ”posedat” chiar de) un registru stilistic greu de surprins, aşa cum cursul lin, şi pe alocuri tautologic, al apei îşi dezgoleşte – cînd te aştepţi cel mai puţin – vîrtejurile şi borboanele oculte ale adîncului, pentru a sfîrşi în inflexiunea, şi ea greu de presupus la început, a unui debit furtunos şi, poate tocmai de aceea, poetic. Baraje hidroelectrice, turbine cu capacităţi variabile, generatoare de energie, scurt-circuite electrice, tensiune variabilă, comutatoare – şi alte elemente strict tehnice care ar trebui să asigure circularea energiei necesare funcţionării unui sistem integrat – mi s-au perindat în faţa ochilor cînd tocmai încercam să (sur)prind, de la geamul prăfuit al automobilului cu numere de înmatriculare străine, chipul nedesluşit al scriitorilor arhetipali care ”populează” (în mod ”poetic”, se putea altfel?) partea nord-vestică a României.

Mă refer în primul rînd la zona Maramureş-Bistriţa, reprezentată echilibrat (doar în acest eseu) de către Ioan. Es. Pop, Vasile Muste, Marin Slujeru, Cosmin Perţa, Ana Dragu, Teodor Dună, Dan Coman şi Marin Mălaicu-Hondrari. Dacă aş risca o caracteristică specifică tuturor scriitorilor invocaţi, aş începe negreşit cu vocabula ”crepitudine” – adică starea finală (specifică) a corpului aflat la frontiera morţii fizice. Termenul nu e atestat în DEX, desigur, de aceea mă bucur să pot contribui, pe potriva reverberaţiei mele lirice, cu un hapax legomenom (format prin contaminare lexicală de la două rădăcini semantice): “crepitaţie” (zgomot produs de aer prin pătrunderea în în plămînii afestaţi, prin lovirea extremităţilor unui os fracturat), „crep” (bucată de ţesătură subţire şi încreţită, purtată sub formă de doliu) + terminaţia specifică de la vocabula „solitudine”.

Printre poeţii descendenţi din zona amintită, autorul (singular şi însingurat!) al ”Manifestului Deprimist”, dovedeşte suficientă versatilitate încît să asigure conductibilitate energetică alterităţilor sale autodeclarate (sau, dimpotrivă, ocultate cu cea mai gravă ”electrocinetică” lingvistică!) pentru a risca să-şi urmeze propriul destin literar: între Bistriţa şi Bucureşti. Desigur, atunci cînd între România şi Spania nu există suficientă distanţă empatică. De unde devine limpede de ce, la capătul tensiunii estetice consumată fragmentar în ”generatoarele” angoasei materializate în cărţile publicate pînă acum (”Tratat la psihiatrie” – ”Poemul turn” – ”atac de panică” – ”ultima suflare”), lui Gelu Vlaşin îi rămîne suficient spaţiu (şi timp!) să-şi noteze impresiile trans-literare în jurnalul său iberic de “Don Quijote Rătăcitor”.

De aici şi detaşarea temporală dar absolut necesară, pentru că atunci cînd nu e posibila o configuraţie mai prielnică pentru a se configura în ”omul decor”, Vlaşin sfîrşeşte inevitabil, suspendat în ”figura” (non-stilistică, evident!) de generator entuziast al unei ”reţele literare” (www.reteaualiterara.com) cu acoperire internaţională: ”stau prin / vecini / alungat de prea / multă fobie / aşteptînd / să se întîmple / un vis cu vacanţă-n  / paris” (”depresie doisprezece”).

2. O perspectivă sistemică deprimistă

MEMENTO:
”Afară-i cumplit de / real eu / mai ronţăi / o vorbă ce stă printre dinţi (…) / sînt destul / de ratat ca să / scriu un poem / cum mă dor / sînii tăi / dezgoliţi / într-o seară”,
Gelu Vlaşin, ”depresie opt”

Plasate într-un ”infrareal” devenit suficient de prozaic, ”antecedenţele existenţei” la care făcea referinţă Gaston Bachelard în penetrantul său studiu ”Poetica reveriei” prind tot mai mult contur în poezia modernă: chiar dacă uneori în registru psihiatric, aşa cum deja pentru Luhmann ”societatea modernă ajunge să se alcătuiască doar din comunicări şi funcţii comunicative”. Dincolo de acestea de la urmă, puţin ce mai rămîne din fiinţele umane integre (edenic) şi (nostalgic) integrale cîndva, acum recuperate hic et nunc într-un ”sistem psihic ce îşi menţine în conştiinţă şi limbaj propria sa modalitate de operare autopoietică”: ”degetele privesc / neputincioase / spectacolul / umbrelor la / numărul doisprezece / cînd / pictezi / depresii pe / umărul meu” (”depresie şase”).


[Gelu Vlaşin, Dan Coman & Claudiu Komartin]

Aşa cum anticipam, titlurile afişate cu ostentaţie aproape furibundă (”Tratat la psihiatrie” – ”Poemul turn” – ”atac de panică” – ”ultima suflare”) dau seamă de un topos heterotopic postimpresionist, cel puţin la nivelul epidermei lexico-semantice: de care este strîns înfăşurat ca o cămaşă de forţă a centaurului Nessus. Conectat la generatoarele de energie generaţionistă şi mentinînd în permanenţă tensiunea variabilă între grupările poetice, stilul practicat de poetul Vlaşin aminteşte (în subsidiar) de un comutator de scurt-circuitare poetică: în faze mai scurte sau relativ lungi, în dependenţă de unghiul de asumare personală a fenomenelor (temelor) abordate, intensitatea şi durata lor de desfăşurare textuală. De unde şi ”exploziile” inevitabil în interferenţe stilistice uşor recognoscibile, plasate de regulă în descendenţa estetică ”Blaga & Stănescu”.

În special acest lucru e valabil pentru volumele ”Tratat la psihiatrie” şi ”atac de panică”, concepute la umbra generoasă a geneneraţiei şaizeciste, revendicată, la rîndul ei, din seva culturală interbelică. Iradiaţia semantică – originată necunten în turbina cu capacităţi variabile a memoriei poetice afective – nu poate transborda frontiera viziunii lirice impresionist-postimpresioniste decît cu viză de ieşire obligatorie. De exemplu, versul canonic (”s-a întors în lume o stea / mi-s mîinile arse de ea”) stocat de Lucian Blaga în ”Antologia de poezie populară” ardeleană sub forma ondulatorie a luminii crepusculare, la Gelu Vlaşin e generat în lumină exitenţială, întrupată la celălalt capăt al existenţei sale, anume corpuscular: ”m-am reîntors / în lume // şi lumea // nu există // o nebunie fierbinte // cade / din ceruri // privesc faţa / morţii // şi moartea îmi / surîde // complice // întinzîndu-mi mîna…” (”reîntoarcere”).

Altă dată, pentru a înţelege – în empatia autorului extinsă pe suprafeţele generoase ale angoasei – cum e ”să respiri / proaspăt cu / ochii mari bolnavi de / mirare şi / (…) / să vorbesc / ore-n şir cuvintele altora, / tălpile lor / strivindu-mi privirea întoarsă” (”parestezie”) sau cum e posibil ”să privesc // întunericul surd // cu ochii / şi cu buzele mute // şi cum / să mă nasc // din cenuşă // cînd pasărea din mine // încă nu şi-a luat zborul / iată / gîndul muribund” (”privirea”) nu ar fi de prisos ”contabilizarea” fenomenologică a două texte foarte cunoscute, semnate de un transgeneraţionist consacrat:

”Eu mă rugam la umărul tău, / mă rugam cu un fel de cuvinte albastre. / (…) Numai păsările lovindu-se, foarte mirate, / în noi îşi vărsau zborul. / Eu mă rugam în cuvinte ciudate. / Tu erai piatra, tu erai norul” (Nichita Stănescu, ”Cîntec”);

”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. / Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, / că or să-mi crească aripi ascuţite pînă la nori, / că ai să te ascunzi într-un ochi străin (…) / Și-atunci mă apropii de pietre şi tac, / iau cuvintele şi le-nec în mare” (Nichita Stănescu, ”Emoţie de toamnă”).

Ca rezultat al ”distilării” intricate (după modelul ”teză-antiteză-sinteză”) în ”laboratorul” antologicului ”Poem” creat de Nichita Stănescu (”Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi / şi ţi-aş săruta talpa piciorului, / nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, / de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”) existau toate şansele din lume ca Vlaşin să-şi scrie textul în (gradul de) ”depresie unu”: ”sărutul care-mi sfarmă / tîmplele şi / norii mei / peste / care tu / ţi-ai făcut culcuşul în / fiecare noapte de / sărbători / am / să-ţi dedic / poeme şi / timp … / iată / ziua / cînd nu privesc prin / gaura cheii / cuvîntul care / muşcă din / creierul / tău”. Evident, eroul liric nu putea sfîrşi decît în pielea unui deprimist autarhic, suficient sieşi chiar şi atunci cînd îşi recunoaşte indirect propria vulnerabilitate în faţa scrisului ”înstrăinat” de la (şi după) predecesori.

Dar frecventarea generaţiilor în contumacie estetică, dacă pot spune aşa, nu poate fi redusă în cazul poetului la preluări stilistice contondente, la fel cum filtrul ultimei generaţii nu îi încremeneşte vizibil registrul exprimării auctoriale. Or, disecate perpetuu de ”ultima suflare” post-modernistă, o parte din textele lui Gelu Vlaşin prind contur valoric doar odată ajunse la frontiera intertextualităţii declarate – aşa cum e cazul Epilogului la ”atac de panică” (”cortina cade / spectatorii aplaudă / regizorul suspină / generos / actorii / ramîn înfipţi / în mijlocul / scenei / pentru totdeauna / cu ochii / pironiţi pe o / stea / căzătoare / din poşeta neagră / o scrisoare / îmi face semne / disperate cu / ochiul / (pa idiotule îmi iau geamantanul şi plec)”.

Prin diferenţiere şi autoreferenţialitate sistematică, demnă de o soartă poetică mai îngăduitoare, Gelu Vlaşin îşi generează propria sa hermeneutică axiologică, servită totodată ca deconstruirea imanenţei oficiale: estetice şi biografice. Pentru că doar prin transliteralitate asumată deplin (”undeva se / moare // jocul care doare // în cerul cu scîncete de / moarte // nici noaptea nu / mai caută // nici moartea / nu mai moare // jocul / care doare”, ”primul joc”) mai poate fi depăşit ”scenariul” concentric-apocaliptic, propus de Nichita Stănescu în poemul ”Cîntec”, citat mai sus: ”Astfel ne trecea viaţa, astfel muream, / deveneam transparenţi, de gheaţă. / Priveliştea lumii trecea ca prin geam / prin lipsa noastră verticală de viaţă”.

3. O pată verde  pe creierul baroc rătăcitor

MEMENTO:
”dincolo de cuvinte // sunt ochii mei // care / străbat / întunericul // dincolo de întuneric // eşti tu / cu braţele / încrucişate / şi dincolo / de tine / huruie nimicul // ca o moarte ruginită” (”dincolo”)

Dar ”ecuaţiile de gradul doi” – perfect identificabile într-un text  postimpresionist prin excelenţă – nu se mai pot  menţine în ”suave trigonometrii / ale divinului “a fi” (Nichita Stănescu, ”Lat”), iar poetul Gelu Vlaşin nu poate trece mai departe fără să le chestioneze validitatea: ”întîmplarea / de a fi // este o // răstălmăcire // a zeilor / pierduţi / poate că // simţirea începe // cu tine // şi se sfîrşeşte // dincolo / de cuvinte…” (”poate că”). În sufletul atins de bruma crepuscularităţii precoce, ”parcă / nici cuvintele // nu-mi mai despică // timpanul / frunza viţei- // de vie / ca o pată / verde // pe creierul meu // rătăcitor” (”pustiul”). Or, abia aici începe calvarul trecerii dinspre propria biografie palpabilă la tensiunea celor virtuale.

Dacă Nichita Stănescu îşi mai permitea – în aceeaşi ”Emoţie de toamnă” heraclită – să ”şuiere luna şi să o rasară” pentu a o ”preface într-o dragoste mare” ca o replică superioară celei tangibile, la poetul bistriţean orice metaforizare sublimă nu mai poate răspunde ”impresiilor / cu baionete / fracturiste”, deoarece ”pe limba mea / juramîntul / şi-a instalat boem / depresiile absurde / poemele / s-au aşternut / cu îngheţul lor infantil” (”23:50”). Iată aşadar cum într-o premiză – înainte de toate ontologică – pe care trebuie să şi-o asume programatic, niciun scriitor nu poate pretinde să iasă, la capătul ei promiţător, cu simţul datoriei împlinite plenar: ”dacă nimicul / s-ar transforma în / fulger şi / fulgerul / în cuvînt / şi / cuvîntul / în tăcere / apăsătoare / atunci / nimicul / ar deveni // animalul de pradă / al / destinului ucis” (”dacă”).

Pînă la un anumit punct de inflexiune estetică, explicaţia poate fi relativ simplă: siguranţa auctorială postimpresionistă, afişată programatic între paginile dense ale cărţilor examinate, poate distruge pînă la rădăcini calculii morfologici şi tumorile semantice benigne. Cu riscul real de a rămîne împietrite de data acesta deja în paradigma unui condomíniu mental minat, mai multe texte ”îşi iau inima în dinţi” pentru a aprofunda alternativa poetică de sorginte barocă: ”mintea mea / rupîndu-ţi cămaşa / în care // tu / ţi-ai imbrăcat gîndul // negru // ca o pată de sînge // întinsă // pe caldarîmul morţilor” (”ogoh I”).

Anume din lupta purtată de un Gelu Vlaşin ”corporalizat” din anumite trăsături şi adicţii recognoscibile (”în mintea mea // încolţesc ideile // precum / sîmburii de / chaparo / pe cîmpiile / andaluziei / de prea / multă aşteptare / iată / ideea / secerînd / neputinţa rostirii / cu / mîna…”, ideea”) şi un alter-ego naturalizat în domeniile fantasmagorice de la Mancha (”cînd mintea / nu mai / ştie / să-şi caute zborul // cînd lumina / se prăbuşeşte / din ochiul  pustiu / şi cînd visul // îţi părăseşte somnul // atunci / moartea / e / împlinită…”, ”împlinire”) te bucuri genuin atunci cînd iese biruitoare anume poetica impersonală eventivă, acea categorie ontologică care indică fie o schimbare produsă în starea subiectului sau faptul că subiectul se transpune în altă stare decît aceea în care se găsea la momentul vorbirii: ”lumina // nu ştie // să / moară // ea nu ştie // să / facă // nu ştie // cum eşti / tu // cum mi-eşti // ea nu / ştie // să rîdă // să cînte / în ploaie // ea nu poate / să-mi vorbească // ea nu” (”lumina”).

Soluţia era pe undeva (relativ) aproape de Parisul fenomenologic al lui Gaston Bachelard: cel care visa la ”o estetică a onirismului” menită să incorporeze inclusiv ”paradisurile artificiale” generate de poeţii naturali(zaţi).

În această ”fenomenologie a diferitelor stări egotice”, exegetul francez identifica cel puţin trei stări ale ”eu”-lui: al somnului, al narcozei şi al reveriei. Or, eroul liric adoptat de Gelu Vlaşin e un personaj de tip baroc – înţeles ca ”dezechilibrat în interior datorită unei pasiuni tragice” – care îşi afişează masca existenţială într-un mod similar ca arhetipalii protagonişti literari Sigismund de Polonia (Pedro Calderón de la Barca), Pelegrinul (Félix Lope de Vega) sau Hamlet (Shakespeare).

În timp ce ”alter ego-ul beletristic” al lui Vlaşin mimează public o arlechinadă cerebrală, eventual de salon literar (”sînt / doar clownul / care-ţi / serveşte / clienţii la / cină cînd / sexul tău / explodează în / creier”, ”panic disorder”), replica ”frankestein”-izată a alterităţii sale, pitită în tubulaţia vîscoasă a cerebelului, îi trădează obsesia adîncă: ”nu te mai strînge // în chingile ei / mintea mea // nu-ţi mai tulbură somnul // nu te mai încîntă // mintea mea // cea fără de minte // în ea urlă // însingurarea” (”altă minte”). Rezultatul nu putea fi decît un previzibil ”Tratat la psihiatrie” (”amnezie psihogenă”, ”demenţă presenilă”, ”psihoză reactivă”, ”parkinson”, ”hipocondrie”, ”fabulatorium”, ”sindromul de clerambault”, ”anorexia nervosa”, ”paranoia”, ”convulsie psihogenă”, ”sindrom amnestic”, ”neuroastenie” ori ”moral insanity” sunt doar cîteva titluri ”clinice” concludente ale acestui clivaj imaginat) dintre paginile căruia îşi coagulează identitatea un tulkus tibetan plauzibil. Ajunsă la acest punct de inflexiune ontologică, ”existenţa” sa literară monstruoasă e în stare să concureze, în modul cel mai democratic posibil, galeria clienţilor notorii de pe cuşeta lui Freud.

4. Mic tratat de ”humbertianism” apoptozic

MEMENTO:
”nebunul / aleargă / prin sufrageriile / tale / (…) unde / firmiturile / s-au împraştiat / în noaptea-n care / trebuia să-mi / cunosc destinul / de la / etajul trei / noaptea neuronilor mei / (…) fantoma care-ţi / agresează uneori / patul îngust / cînd nebunia din / ochiul tău stîng / doarme” (”depresie cinci”)

La fel ca distincţia obligatorie între ”vis” şi ”reverie” – trasată de părintele fenomenologiei poetice franceze –, personajul inventat de Vladimir Nabokov în romanul ”Lolita” era conştient de existenţa a două feluri de memorie vizuală. În laboratorul (”camera cenuşie” a) minţii, prima recompune abil, cu ochii deschişi, o imagine fizică (culoare, piele, etc), iar alta evocă pe ”ecranul interior al pleoapelor”, cu ochii închişi, replica obiectivă (subl. mea – I.U.) şi perfect vizualizată a chipului îndrăgit: fantoma minusculă în culori naturale. Dominat de ”tulburări” estetice instrumentate deliberat şi cu multă migală – i-aş spune ”humbert-humbertiană, ca în cazul eroului liric al lui Nabokov –, şi ”alter ego-ul beletristic” al lui Vlaşin devine irecuperabil posedat de imaginea mítică a Lolitei: maturizată precoce şi puerilă în acelaşi timp.


[Gelu Vlaşin, Marin Mincu, Şerban Axinte & Cosmin Perţa]

E chiar ”nimfeta”, adesea nenumită sau cu mai multe nume generice, cea din cauza căreia ”mintea // nu mai minte // nu mai stă cuminte / nu te mai ţine de mînă // nu-ţi mai sărută / umerii goi // nu te mai alintă / nu te mai descîntă // mintea mea / nu te mai cheamă / nu te mai vrea” (”altă minte”). Trăirea intensă a acestor stări marginale declanşează şi în ”cazul Vlaşin” o memorie confabulatorie („delir de imaginaţie” după Dupré sau „delir de confabulare” după Neisser) ce îşi etalează – în mis-en-scena pasiunii avide – tulburări de imaginaţie autoprovocată: ”gîndul meu a / văzut harta vieţii / din / palmă cînd / rosteai delirul dragostei / tale / te-am cules / răspîndindu-te printre / muzici alternative şi / cărţile din bibliotecă (…) / te-am cules dintre / iubiţii mirelei uitaţi pe / cearceafuri şi / din paharele roşii de / plastic te-am cules şi / mi-am presat / sufletul între / coperţile tratatului de / psihiatrie (”sindromul cushing”).

Aici se impun două remarci necesare.

Închipuindu-şi ”în cel mai mici amănunte nimfeta căreia îi va da lecţii în franceză şi mîngîieri în humberteză”, personajul nabokovian îşi ”va eclipsa, prototipul în totalitate”, spre delectarea necontrafăcută a cititorului cunoscător. Spre deosebire de acesta, personajul liric invocat de Vlaşin nu are niciun motiv de autoîncurajare în plus (”poate n-ai nimic / poate că numai aşa inima va bate din nou”,”23:50”), pentru că imaginea închegată ”în faţa unei oglinzi care colabora”, în cazul estetului nabokovian, nu mai rămîne valabilă de data aceasta. În timp ce ”gîndul meu primitiv / caută disperat / printre mizeriile cotidiene // eu ştiu prea bine de ce / sufletul prea plin pentru / îndeletniciri fără sens / să te simt / aproape cînd / tu nu mai eşti (”depresie zece”): ”eu / ştiu că / tu eşti / un coşmar dintr-un vis / de mulţi ani / rătăcit / într-o groapă / comună (”depresie treisprezece”).

În plus, Nabokov e interesat de ”preludiul nebuniei” produs de ”înfiorările amoroase” emanate de la nimfetele din anturaj, în timp ce premiza de la care se configurează construcţia bio-bibliografică şi editorială a lui Vlaşin atinge în treacăt, şi adesea teatralizat, ”tablourile andreei” (”acromegalie”) sau trece în revistă ”iubiţii mirelei” (”sindromul cushing”) într-o formă preponderent exhibiţionistă, fără a ajunge la esenţa ”stărilor morbide şi a perversiunilor” despre care atenţiona naratorul ”Lolitei”: ”mîinile tale verzi şi / unghiile vopsite în / alb şi spaţiile / neclare dintre / liniile / delicate ale / sprîncenelor cînd / nasul tău roz / prevesteşte zăpada / (…) sau / poate pistruii tăi / dezinhibaţi / sîmbătă dimineaţa cu / herbie hancock şi / glen miller / ascunşi în maşina de / tocat amintiri” (”parestezie”).

Dar magia actului poetic poate origina o funcţionalitate nebănuită, din cele mai neaşteptate surse ale deprimării. Anume în interstiţiile intime ale refulării poetice de ”specialitate” îşi exercită brusc funcţia compensatorie chipul dominant al unei ”iubite intangibile” şi foarte speciale: ”am / două oglinzi care / strigă din / baie / chipul tău gri / n-o să ştii cum / te / macină viermii / sărutului / (…) bucătăria / cu / fumuri transpirate / printre / tablourile andreei (…) / n-o să mai fac / poze voalate cu / vieţile tale / triste şi tu / n-o să / mai fii / alba-ca-zăpada pentru / piticii mei” (”acromegalie”). Îmbarcarea karmică pentru ”staţia terminus” a senzorialităţii ca obiect de stidiu artistic, merge mînă în mînă cu gestul suprem de ”apoptoză” poietică. Altfel spus, programul de sinucidere celulară, prin activarea genelor letale sau represia celor antiletale, sau declanşarea programului genetic de moarte controlată, pentru a păstra homeostazia celulară a unui organism, inclusiv estetic: ”navaja / îmi taie / nemiloasă / carnea mea // străvezie / carnea mea // putredă / carnea mea // păcătoasă / şi din / adîncurile cărnurilor / mele / îmi ţîşneste // întunericul / orbindu-mă …” (”navaja”).

Surprins în ”materialitatea” gravitaţională dar voluptoasă a unei ”Lolite imateriale” – ce apare mult mai plauzibilă datorită perversiunii imaginare şi fanteziei apocaliptice de care dă dovadă ”estetul înnăscut Humbert Humbert” al lui Nabokov – eroul liric al lui Gelu Vlaşin e mîntuit de iniţierea transliterară supremă, mult mai repede decît putea bănui însuşi autorul: ”moartea vine / ca o scorpie neagră // cu colţii înfipţi în creierul meu // moartea vine pîş-pîş cu mutra / ei / ascuţită / printre cuvinte // unde animalul de pradă / şi-a / făcut culcuş din oasele mele // împrăştiate alaltăieri / pe asfaltul / din faţa poemului turn / şi ziua / mea am daruit-o la cină / printre / ramăşiţele cărnii / încolăcite / în jurul trupului meu ameţit / ca un / gînd virgin ieşit la vînătoare (”bandung”).

Cea care îl caută ”şi azi prin / gunoaie / canale şi prin guri de metrou” (”depresie treisprezece”) se alege cu un soi de apologie neintenţională la origini, dar cu atît mai valoroasă pentru un ”Manifest Optimist” care ţine locul de veci în ”portretul” familiar (şi deci familial) al Morţii: ”mă bîntui mereu / cît un stol de / vampiri / ai tupeu şi / ventuze în loc de urechi / un nas verde cu solzi / şi o coasă pe umăr cu / dinţii gălbui” (”depresie treisprezece”).

De aici încolo orice trop artistic cu funcţie taxonomică îşi pierde valoarea estetică în faţa potenţialităţilor autarhice ale nefiinţei: ”a fost ieri ziua în care puteam să / fiu moartea ta / a fost ieri / ziua / în care ne puteam dezbrăca de / noi înşine / a fost ieri ziua în care // te tot întrebam / cu cearcăne în / gînd / a fost ieri (…) seara în care / puteam să / fiu trupul tău / a fost ieri noaptea // în care / aş fi putut / a fost ieri // în începuturi / o zi oarecare / a fost ieri în paşii tăi / o linişte / a fost / noaptea în care / puteam să / fiu mortul tău / moartea mea” (”suryana”).

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #27

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #27 | FDL.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *