libris.ro

Autenticitate şi simulare în Fight Club

de Ştefan Bolea

 

Romanul Fight Club (1996) al lui Chuck Palahniuk deschide în teoria culturală un capitol care ar putea fi numit postexistenţialism (sau para-existenţialism), în care teme centrale ale tradiţiei existenţiale sunt combinate cu critica postmodernă a consumerismului şi cu un punct de vedere nihilist (de la Schopenhauer şi Nietzsche la Cioran şi Artaud). Motivul copiei (sau al clonei) este important („Aşa-i când suferi de insomnie. Totul e atât de îndepărtat – o copie a unei copii a unei copii”1; „…sărutul lui Tyler pe dosul mâinii mele, copie a unei copii a unei copii.”2) La fel cum Jack este clona lui Tyler (sau invers), într-o societate în care primează (ca strategie de adaptare sau ca mijloc de a ne îmblânzi nesiguranţa, este irelevant) das Man, suntem în primul rând, ca subiecţi psihosociologici, cópii ale celorlalţi. În versiunea lui Heidegger, „ceilalţi … sunt aceia de care cel mai adesea nu te distingi pe tine însuţi”3. Astfel, pe lângă faptul că ajungem să posedăm şi să aspirăm la aceleaşi obiecte, nu ne mai distingem nici în structurile inerente ale subiectivităţii: o măsură comună pentru fiecare individ sau fiinţă umană în aşa fel încât Dasein-ul este dezumanizat (Bennett remarcă faptul că Fight Club-ul militează pentru o campanie de reumanizare a subiectului prin explorarea existenţială a morţii, suferinţei şi a violenţei4) şi redus la un şablon, care păstrează aparenţa structurii umane, dar în realitate este o reflexie a obiectelor pe care le achiziţionăm şi al repetiţiei muncă–media–somn.


 

Critica consumerismului dintr-o perspectivă anarho-nihilistă este evidenţiată în următorul fragment: „Oamenii care stăteau pe closet cu reviste pornografice în mână le-au schimbat acum cu cataloage de mobilă de la IKEA. Aşa am ajuns acum să avem cu toţii acelaşi fotoliu Johanneshov cu dungi verzi, model Srinne … Aşa am ajuns acum să avem cu toţii aceleiaşi lămpi de hârtie Rislampa/Har, făcute din sârmă şi hârtie ecologică nealbită … Tacâmuri Alle. Oţel inoxidabil. Sigure pentru maşina de spălat vase. Ceas de perete Vild, din oţel galvanizat, ah, trebuia să-l cumpăr… Lucrurile pe care le posezi au ajuns acum să te posede ele pe tine.”5 „Obscurul obiect al dorinţei” (ca să-l parafrazez pe Buñuel) s-a transferat din sfera erotică în cea economică: o economie libidinală. La fel cum luxuria poate deveni gula (cum dorinţa sexuală se poate transforma în voracitate), ea poate deveni şi avaritia. Iar celor care ar putea argumenta că personalizarea deosebită, varitatea pluriformă pe care o oferă produsele de pe piaţă nu corespunde unor indivizi tipici trecuţi prin aceeaşi matriţă, ci unor personalităţi diverse, care tind să-şi satisfacă nişte gusturi speciale, le amintim diagnoza lui Simone de Beauvoir: „Toţi mic-burghezi[i] au mania originalităţii… Nu-şi dau seama că ăsta este încă un fel prin care se-aseamănă.”6 Obiectele posesive ce deposedează de individualitate nu sunt receptate de cei mai mulţi oameni drept un factor de alienare, ci un mijloc de etalare al succesului personal. Mai jos, Palahniuk sintetizează tema alienării prin următorul argument: „Generaţii întregi au muncit în nişte slujbe pe care le urau din tot sufletul doar ca să poată să-şi cumpere tot ce nu aveau nevoie”7 (dublă insatisfacţie: muncă distructivă + posesiuni contingente).

 

Societatea simulării, în care am ajuns clonele celorlalţi (şi mai ales, propriile noastre parodii) este contracarată de căutarea autenticităţii (şi am putea spune că aşa devine vizibil post-existenţialismul, înţeles ca o combinaţie de existenţialism şi postmodernism, la care se adaugă nihilismul lor subiacent). Cultul autenticităţii are drept corolar extrem un proiect de distrugere culturală (o distrugere care are ca intenţionalitate recreaţia, repersonalizarea şi reumanizarea), care reiese din postulatele lui Schopenhauer, Nietzsche sau Bakunin. Această declaraţie de nihilism activ se numeşte Proiectul Mutilare [Project Mayhem]: „Proiectul Mutilare va obliga omenirea să se potolească sau să intre în hibernare pentru a-i permite Pământului să se regenereze.”8 După cum explică Barry Vacker, „distrugerea lumii cere o formă de conştiinţă ancestrală, o conştiinţă care trebuie golită de cunoaşterea tehnologică şi ştiinţifică, devoluţia intelectuală de la modernitate la premodernitate”9

 

Proiectul utopic de asasinare a modernităţii şi de instalare a unei epoci premoderne de vânători şi culegători este evidenţiat prin pasaje post-apocaliptice poetice: „Vei vâna elani prin pădurile jilave din jurul ruinelor de la Rockefeller Center şi vei săpa după moluşte lângă scheletul turnului Space Needle, înclinat la patruzeci şi cinci de grade. Vei picta feţe totemice uriaşe şi drăcuşori pe zgârie-nori şi, în fiecare seară, omenirea care a mai rămas se va retrage în grădinile zoologice goale şi se va închide în cuşti de frica, urşilor, felinelor şi a lupilor, care trec prin faţa cuştilor şi ne privesc printre gratii toată noaptea.”10 Simbolurile civilizatoare (Rockefeller Center, un complex de 19 clădiri din New York de 89000 m2, turnul Space Needle din Seattle, înalt de 184 m), puncte de atracţie turistică şi de coagulare a capitalului, devin, într-o proiecţie premodernă, simple terenuri de vânătoare: gherila urbană se transformă în lupta de supravieţuire, în care trebuie să ne dovedim, din nou, superioritatea spirituală şi mai ales fizică în faţa animalelor, în timp ce grădinii zoologice devin cuşti pentru protecţia fiinţelor umane.

 

Această preeminenţă a corpului (o temă existenţialistă: conştiinţa noastră este una întrupată), la care se referă şi accentul pus pe luptă [fight] (Barry Vacker) este o pledoarie la imediateţe şi nemijlocire, care demonstrează că explorarea durerii sau a morţii ne aduc în aproprierea noastră (în centrul nostru adevărat) şi care militează împotriva alienării şi pentru autenticitate. Dacă simularea indică o propagare a conformismului, simetric, autenticitatea trimite la originalitate: este exact raportul din depersonalizare şi individualism. Se pare că acest tip de postexistenţialism cere o resurecţie a subiectului (chiar prin experimente nihiliste sau anarhice) sau o reconstrucţie a lui, în timp ce postmodernismul a renunţat complet la subiect. Din punctul de vedere al lui Palahniuk, la întrebarea ce anume urmează postmodernităţii, se poate răspunde doar cu: premodernitatea. Am putea fi mai nuanţaţi şi să evidenţiem faptul că modernitatea târzie precedă o modernitate alternativă, care merge dincolo de capital şi mizează pe un individ, care se trezeşte din „somnul dogmatic” al muncii alienante (care munceşte pentru propria sa dezvoltare, nu pentru bani) şi al curiozităţii mediatice, mizând pe căutarea propriului sine şi cea a autenticităţii. Conform principiilor autocreaţiei, Dasein-ul ar trebui să corespundă unei opere de artă şi nu unui produs fabricat în serie, existenţa precedându-i esenţei sale.

Note

1 Chuck Palahniuk, Fight Club, traducere şi note de Dan Croitoru, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 21.

2 Chuck Palahniuk, op.cit., p. 119.

3 Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 163.

4 Robert Bennett, The Death of Sisyphus: Existentialist Literature and the Cultural Logic of Chuck Palahniuk’s Fight Club, în Stirrings Still. The International Journal of Existential Literature, Fall/Winter 2005, Vol. 2, No. 2, p. 74.

5 Chuck Palahniuk, op.cit., pp. 49-50.

6 Simone de Beauvoir, Sângele celorlalţi, traducere de Ileana Vulpescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 59.

7 Chuck Palahniuk, op.cit., p. 186.

8 Chuck Palahniuk, op.cit., p. 155.

9 Barry Vacker, Slugging Nothing. Fighting the Future in Fight Club [versiunea Kindle], 2008, obţinută de pe Amazon.com.

10 Chuck Palahniuk, op.cit., p. 154.

libris.ro

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #32 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *