Poeme de Ruben Vedovaldi

[din volumul Culturicidio en Argentiniebla [traducere aproximativă: Culturicid în Argentinegură]]
(fereastra latină)

traducere & adaptare: Simona Dăncilă

 
“Simt că numai umbra mă mai poate lumina”
 Miguel Hernández
 
 

În ziua aceasta îmi întreb lumea

Tot sîngele carnea fricii,

Împreună cu mine sub cer totul e durere;

Omul mi se rupe de întrebări

Şi agonizează în sufletul meu fără încetare

 

La ora asta mă doare tăcerea

O notă atît de nocturnă atît de adîncă e

Caderea fără sfîrşit a omului în deznădejde;

Azi iubirea mi se mistuie în palme

Şi în măruntaie îmi creşte gheaţă

 

În noaptea asta caut ziua

Cu privirea încremenită de spaimă

Vîntul îmi mătură gura de lut

Toată durerea e îngropată în aşternutul meu

 
Şi oasele îmi sunt fărîmate.

 

În această lume îmi întreb lumea

Sunt o rană amară care nu-şi închide mîhnirea

E prea greu de luat pîinea şi prea acru vinul

Ard gol în necazul meu plîngînd

Pentru ziua asta distrusă pe care nu o înţeleg.

 
 

Păsările Mîine

 
 

E încă foarte întuneric aici jos

E foarte frig şi singurătatea este enormă

Aproape seamănă cu un mormînt.

 

La prima vedere nu se observă

Dar există un vis

Arde aici un vis care creşte şi nu poate fi smuls

 

Ochi sălbatic

Şi neuron liber

 

La prima vedere totul pare că se înrăutăţeşte

Sau că e veşniclafelderăuşiimposibildeschimbat

Dar cuşca cea mare e veche

 
Şi ruginită

 

Păsările care ies din găoace

Sunt mereu mai multe

Şi mai multe

Şi mai multe în ciuda tăcerii

 

Aproape că nu mai ajunge cerul pentru păsările astea

Aproape că nu mai au ce mînca şi unde cînta

 

Dar e nevoie de un infern

Mai mare decît Sistemul Planetar

Ca să le ţină moarte de frică acolo

Cu aripi căzute

Cu un nod în gît

Lipite de rana umbrei lor.

 

E nevoie de spaţiu ca să le ţină închise

Şi de timp ca să le controleze pe fiecare

 

Un vis anonim creşte şi se extinde

şi e nevoie de beton

                           armat

                                ca să-l îngroape.