libris.ro

Pharmacon

[Prolegomene la o bio-bibliografie în progres]
din volumul EgoBesTiaR [Herg Benet Publishers, 2011]

de Igor Ursenco

 

Se știe că orice lucru are două capete ori, ca să fiu mai abrupt, două consecințe: exact în modul în care aspirina face bine inimii dar nu și hemoragiilor interne pe care le produce colateral. Situația este cel mai bine exprimată prin termenul grec antic pharmakon, care se referă atât la remediu (cu sens de medicament, cură), cât și la otravă. Având în vedere că, har Domnului!, nu fumez și nu consum cafea nici măcar în acea perioadă vulnerabilă cât îmi ia să îmi redactez manuscrisele, viciile mele sunt puține dar fixe și, cu siguranță, iremediabile.
Nu exclud chiar din start ca remediul fatal să-mi survină neanunțat anume de la fenomenele complexe și lucrurile mici (res, realis) care îmi configurează (profitabil) realitatea senzorială pe trei nivele:
 

• A REALIBUS AD REALIORA („De la realitatea empirică la realităţile superioare“)!
 

Având în vedere că „alienarea gândirii (Entäusserung) are loc chiar în pragul sursei sale originare“ (Ludwig Feuerbach, „Despre filosofia hegeliană“), simpla referință la această noțiune religioasă nu putea fi exprimată mai fidel decât tot prin alți doi termeni germani, „Weltanschauung“ (privire generală asupra lumii) și „Weltschmertz“ (durerea întruchipată a lumii). De aici și esenţa exerciţiului artistic, care poate fi redusă la revoltă totală sau absolută. În urma Juliei Kristeva, şi pentru mine „revolta“ înseamnă, în mare: transgresarea interdicţiilor (suprarealistul Louis Aragon); obsesie repetitivă (existenţialistul Jean Paul Sartre); re-plasare ludică, substituire combinativă (teoriticianul „scriiturii“ Roland Barthes). Doar că la aceste trei dimensiuni eu aş mai adăuga şi o a patra – eresul archetipal, tocmai pentru faptul că dimensiunea archetipală nu porneşte de la „cuvinte“, ci de la matricea originară a imaginarului. Anume „imaginile“ sunt cele care ne bântuie conştientul sau ne gestionează preconştientul, ele sunt cele care anticipează ori anunţă, contrapunctic, alte fragmente de imagini, încă inconştiente. Structura de adâncime a unui text liric sau a unei regii de film trebuie să răbufnească într-o (să rezulte cu un) simbol specific, iar archetipalul mi se pare unicul instrument de operare artistică plauzibilă! Care, (ne)întâmplător, coincide cu universul holografic post-modern. Or, pentru mine „a scrie“ presupune cel puţin să trăiesc, în măsura posibilităţilor, toate scenariile (vieţile) refuzate de soarta oficială, interzise de anturajul geografic sau la care nu voi putea să am acces vreodată din cine știe ce motive străine mie!
Nu exclud ca anume acesta să fie motivul pentru care îmi displace raţiunea grecească a lui Heraclitus ce nu ne acordă „şansa de a intra de două ori în acelaşi râu“, în schimb ador să mă lăfăi în jocurile anamnezei lirice (de la grec. „anamnesis“: amintirea unor idei, persoane sau evenimente într-o existență anterioară) ce se desfășoară ca un mecanism maieutic spiritual, așa cum este experiența afișată de Marcel Proust pornit „în căutarea timpului pierdut“, de exemplu.
 

• AD REALIA PER REALIORA („De la realitatea indiferentă la realul asumat“)!
 

Ca să rămân de aceeași parte a baricadei, aspir spre ascendenţa mistică a faraonilor egipteni conform „principiului mercaba“, agreez sefirotul kabalistic evreiesc și m-aș arunca cu toată ființa în païdeuma greacă antică, de exemplu, pentru că sunt ferm convins că replica supremă a literaturii române – dată tuturor tradiţiilor pomenite aici – trebuie căutată în versul archetipal din „Antologia de texte populare“ în selecţia lui Lucian Blaga: „S-a întors în lume-o stea. / Mi-s mâinile arse de ea“. Poate tocmai din acest motiv ocult admit că „singurul mod de versificare admis într-un Stat ar trebui să fie imnurile închinate zeilor şi glorificarea persoanelor virtuoase: atâta timp cât veţi (…) admite poezia lirică ori epică în viaţa voastră, plăcerea şi durerea vor deveni diriguitorii voştri“ (Platon, „Republica“). Nu e drept ca – atunci când prevăd vreo sociomârșăvie a potentaților prezidențiali sau guvernamentali – în loc de toți politologii consacrați ai lumii să consult, de fiecare dată în liniște și imparțialitate deplină, pe cine altcineva dacă nu „Demonii“ lui Dostoievski!?!
În schimb sunt solidar cu „spiritul“ care se materializează printr-un necontenit an-denken (cu sens de „vagă aducere aminte“, „rememorare“) heideggerian, cauțios la caracterul secvenţial şi restrictiv prin excelenţă al limbii care face posibil ca ultima să fie „fascistă, adică care te obligă să spui“ (R. Barthes). În plus – aşa cum subliniam într-o Prefaţă la cartea de versuri a unui autor maramureşean – a fost necesar să termin o facultate întreagă ca la capătul ei să ajung să suspectez cu îndreptățire că limba e stalinistă sau „totalitară, adică îţi interzice să spui“ ceea ce simţi!
 

• REALIA SICUT REALORA („Ce e jos fie ca ce e sus, iar realul să devină realitate“)!
 

Cât de revigorant devine, în schimb, orice „prizonierat“ ontologic care se revendică de la concordanța specifică lexicului limbii române! Fără a conștientiza, românul utilizează cuvinte cu substrat teleologic și spiritual „sacru“, conectat cu fire adânci la archetipalul divin sau la pleroma akâshică: „om“ – de la mandala sanscrită AUM, pronunțată OM („trecutul, prezentul şi viitorul, toate sunt cuprinse în mandala OM“, Manduk’ya Upanişada); „inimă“ – originat din latinescul „anima“ (suflet, spirit); „noroc“ – originat din expresia slavonă „na roc“ (destin, soartă); „dor“ – dorință vagă exprimată printr-un cuvânt ce pare a fi originat în limbile Hindi/Urdu, păstrând în rădăcina lexicală semnificația de armonie pierdută („strună“) sau chemare implacabilă de integrare în circuitul kosmic („fir, cordon, sfoară, ață“). Cu același succes se poate urmări enantiodromia estetică a grupurilor de paronime „humoare-umor“, „formă-formosus-frumos“, „erotic-eretic“ etc. În același context propice, bifez ca profitabile – pentru cunoașterea de sine profundă – toate tricksteriadele profane (Eroul Corb din mitologia zonei Asiei Pacifice) și religioase (Vinul și Pâinea din Trupul lui Iisus Christos) ale lumii. Pentru a ajunge la rezultate similare – dar împotriva ácelor de ceasornic și pe căi strict pecuniare – tradingul bursier cu instrumente mobiliare mi se pare o experiență de excepție.
Pentru a face aselenarea cât mai lină, voi spune că sunt conștient despre faptul că „nu e Goethe cel care îl creează pe Faust, ci Faust îl creează pe Goethe“ (C. G. Jung), de aceea frecventez, de bună voie și nesilit de nimeni, „pseudoreligia bokononistă“ a scriitorului Kurt Vonnegut și prefer să mă înfrunt cu „egregorii“ culturali decât cu entitățile nocive care atacă, doar de sărbătorile religioase, amvonul public. Îmi place să degust, toamna devreme, un pahar de must în fața unui talger cu nuci și, târziu în iarnă, un rom cubanez marca „Negrita“. Fără a-mi suplimenta alte contradicții în propriul sistem de echilibru și supraviețuire terestră, îmi mai permit să savurez o cantitate decentă de vin fiert în orice anotimp, ador peștele (în special somonul ori nisetrul) stropit din abundență cu mujdei, dar îmi displac profund peștii care se simt în largul lor la capătul străzii. Cu excepția pescuitului în lacurile cu apă dulce, nu aș fi împotrivă să naufragiez pe teritoriile cândva supercontinentului Hondwana, unde să pot paterniza cu satisfacție orice titlu semnat de Jacques Derrida!
Nu știu dacă cele trei nivele sunt perfect interșanjabile și, cu atât mai puțin, dacă rămân general valabile, dar încă mai visez la o lume în care oamenii – împăcaţi cu registrul lor karmic şi social – să îşi scrie singuri epitafele în cimitire carnavaleşti originate în Săpânţa maramureşeană. Aşa cum doresc să îmi fie considerat poemul „Credinţa ortodoxă“ (septembrie 1992): „noi, subsemnaţii, / credităm / nerambursabil / – din preaplinul activelor noastre / cucernice / şi fără limită, // peDumnezeu-Înaltul, Cel-Etern-ş-Atotputernic: / în schimbul / neagresiunii // poetice …“.

libris.ro

3 Comments

  1. Pingback: a apărut EgoPHobia #32 (cu un concurs!) | FDL.ro

  2. Pingback: (Oliviu Craznic) Semnal: EgoPHobia nr. 32 « Oliviu Craznic's gothic novel

  3. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #32 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *