Basarabia are şanse să devină deopotrivă o Elveţie sau o Cecenie, ambele balkanice ca manifestare ideologică

[interviu cu Igor Ursenco]

 

Foarte multă lume pleacă din România, iar tu, după un „turneu” prin Europa (Spania, Irlanda) te-ai întors. De ce?

 

Vă daţi seama că nu intenţionez să invoc motive patriotice la acestă întrebare! Cine are suficientă răbdare să scruteze proto-genealogia terestră, ar putea observa că migraţia popoarelor e cel mai arhaic job prestat vreodată, chiar înaintea prostituţiei. Izgoniţi pentru totdeauna dintr-un Centru Paradisiac tip all inclusive, pentru post-modernii Adam şi Eva orice colţ al Grădinii Domnului e o bună afacere, inclusiv ontologică! Ca să nu evit cu totul un surogat de răspuns, voi invoca o parabolă. Se zice că, atunci cînd perşii ocupaseră înaintea erei noastre oraşul de baştină a înţeleptului Biant, dintre toţi grecii fugari doar acesta nu-şi luase cu sine măcar o bocceluţă. La nedumerirea generală („chiar n-ai reuşit să dobîndeşti, şi tu, o brumă de avere în toată viaţa ta îndelungată?”), elenul precreştin ar fi indicat cu bastonul spre frunte, zicînd: „Omnia mea mecum porto”, adică „Tot de ceea ce dispun, port cu mine”! Aşa că, mie personal, îmi rămîne cel puţin bucuria de a fi contribuit la extinderea progresivă a Universului Akåşic: pe orice frecvenţă terestră de unde mi se oferă prilejul să o fac!

N.B. Pentru că intuiesc în întrebarea generală şi o anume doză de compătimire pentru faptul că am acceptat „ghettoul” românesc, pentru pura mea consolare tehnică admit şi acest worst-case scenario ce răspune la entitatea geo-fizică pe numele său de „Chişinău”. Probabil o cauză superioară le-a dat ghes jurnalistului băcăuan Victor Nichituş şi scriitoarei timişorene Moni Stănilă să opteze necondiţionat pentru capitala, solicitantă din toate punctele de vedere, Republicii Moldova: în timp ce primul urmează o carieră, cea de-a doua şi-a urmat soţul, din cîte ştiu. Şi ca să dau aici al treilea contra-exemplu cultural, nu pot să nu-l pomenesc şi pe „SupraOmul nietzschean” care s-a pus pe asfaltat, „cu optica rudimentară // a gîndului, toate depresiunile // selenare şi munţii pleşuvi de pe Marte”.

Ultimul chiar nu poate fi bănuit că a acceptat prea uşor provocarea karmei personale, avînd în vedere că a fost forţat să facă, ceea ce i se impută, strict în manuscrisul meu de poeme-thriller „Monstrul Spaghetelor Zburătoare”!

 

De ce la Baia Mare şi nu la Bucureşti sau măcar Cluj-Napoca?

 

În ultima vreme acest reproş mi-a devenit cu totul familiar. Recent, editorul clujean Mircea Petean îmi condamna în mod public „autoizolarea bămăreană”. Bănuiesc că şi unul dintre cei mai valuabili optzecişti români, buzoianul Adrian Oţoiu stabilit în capitala maramureşeană, are parte de un tratament similar: ceea ce nu-l împiedică să fie asaltat de editurile româneşti de primă mînă ori solicitat să predea în Ungaria, Irlanda şi SUA.

În plus, de cînd a devenit o virtute să faci surfing prin aglomeraţia zilnică şi să inhalezi la greu emanaţiile de gaze ieşite din ţevile de eşapament. Sincer, mi-e greu să cred că pe un Liviu Antonesei, un Ovidiu Pecican, un Al. Cistelecan, un Daniel Vighi sau un Tudor Cristea (ca să dau, limitat de spaţiul tipografic, doar cîte un exemplu de „precursor estetic” care mi-ar da şansa să mă „omologhez” la Iaşi, Cluj, Tîrgu Mureş, Timişoara sau Găeştii dîmboviţeni), aşadar pe aceste personalităţi indispensabile ale României culturale de astăzi Muza spirituală refuză să îi viziteze mai rar ca pe Bogdan Ghiu, să zicem, pentru simplu fapt că ultimul a optat să rămînă în Capitală.

Şi totuşi, niciodată nu se ştie unde duc căile Domnului!

Trebuie să precizez că soarta aproape că mi-a predestinat de două ori venirea mea în Ardeal. Mai exact în Cluj. Prima dată s-a întîmplat la finele lunii septembrie 1990, cînd doar trei dintre proaspăt încadraţii studenţi la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău am fost selectaţi pentru înmatriculare fără-de-examen-admitere la Universitatea Babeş-Bolyai! Ce ofertă imbatabilă! Dintre ex-colegele mele avute în vedere şi subsemnatul, Lolita Zagaevschi a fost cea mai inspirată, acceptînd şansa vieţii. Eu am refuzat-o şi pe cea de-a doua, după ce într-o vizită particulară peste cîţiva ani, tot în capitala Ardealului, un veterinar recent pensionat, foarte simpatic de altfel (cu prenumele Găvrilă), s-a ivit de nu ştiu unde pentru a mă asigura de disponibilitatea sa de a mă vedea alături de unica sa fiică, Mirela (nu pot să uit, l-am auzit doar în zona Clujului), asistentă medicală. Probabil atunci am ratat să mă fac şi eu asistent universitar clujean J

A treia oară am venit, de bună voie şi definitiv în Ardeal, doar că în zona cea mai virgină a sa! Acuma privind retrospectiv. Mă gîndesc că ─ dacă tot trebuia cineva să parcurgă calea inversă a Voievodului Dragoş din Moldova … în Maramureş ─ nu e şansă arhetipală pierdută. Replica paronomică a ţinutului „Lăpuş” din Maramureş mi se pare un avertisment absolut premonitoriu pentru faptul că m-am născut la limita judeţului basarabean (sic!) „Lăpuşna”. Acum simt efectele naturalizării mele moroşene, ca să utilizez o expresie la modă, mai ales că aveam în gene conştiinţa de „frontieră”, adică „front”, „frunte”. În plus, graiul „maramureşean” („mânurile”, „mi-a fost zis/ă”, „Ion a Nuţului” etc.) îmi aminteşte de gramatica şi de rotacismul vechilor scrieri ale letopiseţelor moldoveneşti („fărină” ş.a.); mitologia ancestrală oşenească – de eroii arhetipali ai lui Creangă şi Sadoveanu; Cimitirul Vesel de la Săpînţa – de carnavalul rabelaisian…

Deocamdată mă simt confortabil în pielea de „Jack-of-all-trades” în sensul renascentist al cuvîntului, localizat fizic în nord-vestul României, în poziţia similară a shakespearianului Hamlet: „I am but Mad from North-North-West”! În cazul meu, avantajele sunt evidente: din „Centrul” meu de Comandă Moroşean e suficient sa parcurg distanţa minimă de 60 de km pentru a intra pe teritoriul ofertant al Ungariei, Ucrainei sau al Cimititrului Vesel din Săpînţa. Iar din apartamentul băimărean cu vedere spre singurul lanţ muntos scăpat inchiziţiei miniere mă pot întreţine, fără bruiaj lingvistic & geopolitic, cu scriitorii Carlos Balmaceda, Yuri Andruhovici şi Sergey Zhadan sau pictorii Frank Kortan, Kate MacDowell şi Oskar Blanco Garcia, ale căror pînze întotdeauna adaugă o valoare inestimabilă la coperţile cărţilor pe care le semnez.

 

Mai păstrezi legătura cu Moldova? Cum vezi schimbările politice de
acolo şi ce crezi că urmează (revenirea comuniştilor, intrarea în UE,
reunirea cu România,…)?

 

Moldova e baştina mea insubstituibilă, chiar dacă ticurile ardelene („no”, „servus”, „mintenaş” etc) au pus deja stăpînire relativă pe limbajul meu zilnic… mă încumet să trec Prutul cel puţin anual şi încerc să fiu pe fază cu realităţile de acolo, pun umărul la fortificarea „podurilor culturale” cum pot eu mai bine. Cele două Antologii pe care le-am iniţiat şi coordonat, de lirică şi de proză scurtă au avut în vizor mereu autori basarabeni valuabili.

Situaţia geo-politică a Basarabiei e cu totul specifică: ea are şanse să devină deopotrivă o Elveţie sau o Cecenie, ambele balkanice ca manifestare ideologică. Polietnismul basarabean are cîteva Capitale heterotopice: la Bucureşti, Moskova, Istambul şi Sofia. Din acest motiv Republica Moldova nu va deveni vreodată parte integrantă nici din Romania, nici din UE. Locul comuniştilor şi al Alianţei democrate în Parlamentul de la Chişinău va fi ocupat, la alegerile previzibile, de o struţocămilă etno-politică: stânga rusofonă şi dreapta naţionalistă!

 

Când joacă România şi Moldova la fotbal cu cine ţii?

 

Chiar la începutul reprizei aş lua balonul (ori mingea, depinde de la caz la caz), doar pentru a-l sparge cu „lama lui Ockham”, ştiţi voi, legea universală care promovează reductibilitatea fenomenelor inutile!

 

Eşti ataşat de limba rusă? Ai putea scrie direct în ea?

 

Limba rusă dispune de un diapazon semantic şi sonor cu totul şi cu totul unice, care e irecuperabil inclusiv la traducerile cele mai reuşite. În plus, sintaxa sintetică rusă îmi aminteşte de cea latină. Spre deosebire de gramatica analitică a limbilor europene (engleza şi franceza, în special), sintetismul rus dublat de o reţea de şase cazuri gramaticale te impresionează ca o Auroră Boreală: cînd prea multă lumină, cînd beznă excesivă. Fapt care nu l-a împiedicat pe Antioh Cantemir, fiul beizadelei refugiate în braţele protectoare ale lui Petru-Cel-Mare, să revoluţioneze prozodia literaturii slave. Da, şi încă un amănunt. În timpul studenţiei ─ la solicitarea expresă a profesorului meu de Literatură Veche (mereu tînărul Gheorghe Dodiţă) ─ am tradus din slavonă în română compilaţia lui Nicolae Milescu Spătarul  „Cartea Sibilelor şi a Celor nouă Muze”, tratat didactic-parenetic destinat exclusiv copiilor de la Curtea Ţarilor Ruşi. Acum regret că nu mi-am păstrat o copie!
De altfel nu numai că am scris, dar am şi predat în rusă: unui grup numeros de deputaţi (majoritari rusofoni) din Parlamentul Moldovei la începutul anilor 90, apoi studenţilor ruşi de la Facultăţile de Economie, Juridică & Limbi Moderne din cadrul Universităţii Umaniste din Republica Moldova. Á propos, am avut cîteva studente rusoaice care l-au tradus impecabil pe Eminescu în limba lor natală, cred că mai am pe undeva mostrele.

 

Care domeniu în care ai activat ca scriitor ţi-e cel mai apropiat:
poezia, proza, dramaturgia de teatru şi cinema, critica de întâmpinare, eseistica?

 

Pentru toate am o singură justificare: „hermeneutica culturii”. Nu îmi rămîne decît să-i enumer calificativele care o caracterizează, în ordinea enumerări celor cinci domenii despre sunt solicitat să răspund: „sympatheia, emulatio, convenenthia, analogia şi signatura”. De exemplu, volumul meu multipremiat „S.T.E.P.” (editura „Herg Benet Publishers”, 2011) conţine o esenţă condensată a constatării că S(finţii), T(eroriştii), E(pilepticii) şi P(poeţii) sunt acelaşi popor!

 

Pe cand un film dupa o povestire de-a ta?

 

Într-adevăr, mai multe dintre prozele mele scurte sunt scenarii de ficţiune, dar vorba e că am scenarii film deja publicate (care tratează dialectica intricată dintre: ideologie şi dogmă, creştinism şi misticism, teleologie şi katharsis, karmă şi libertate, adevăr şi simulacru, hedonism şi austeritate, terorism semantic, securitate spirituală, reversibil şi ireversibil, comedie şi dramă). De cîţiva ani buni îşi aşteaptă producătorul. În special aş atrage atenţia asupra a trei scenarii ficţiune scurtmetraj: „Iubirea!!!”, „Fumatul dăunează grav sănătăţii umanităţii!” şi „Fair Exchange”, în calitatea lor de „manifeste” estetice contra obscurantismului, bigotismului şi a ignoranţei, inclusiv un semnal de alarmă privind nocivitatea fumatului şi a produselor junk food. Cei curioşi pot accesa textele pe facebook, la pagina mea de autor.

Evident, am şi cîteva oferte, dar sunt tergiversate de precaritatea financiară a bugetelor de producţie, chiar dacă atunci cînd finalizez un scenariu încerc să exclud din start cascadoriile, accidentele de maşini şi alte efectele speciale care presupun investiţii consistente. În acest sens, trebuie să înfrunt cu pieptul gol armata de avatari miliardari a lui James Cameron. Mai că mi-ar veni să compun o baladă modernă despre Andrii Popa!

 

În cv-ul tău scrie că ai jucat într-un film. Nu te-am găsit pe imdb totuşi. Cum a fost experienţa de actor?

 

O ipostază inedită pe cît de întîmplătoare. Înainte de multaşteptata Apocalisă de la sfârşitul secolului trecut obţinusem o bursă în Spania. Cineva de la o companie specializată în recrutarea figuranţilor m-a remarcat pe una din aleile din El Parque Real în timp ce mă plimbam cu un grup restâns de cunoştinţe madrilene. Astfel, spre marea mea satisfacţie, am petrecut cîteva zile din anul 2000 (pe platourile impovizate în incinta Facultăţii de Medicină din Madrid şi pe o proprietate privată plasată în afara oraşului) alături de Jeff Goldblum, starul din „Jurassic Park”, şi impresionanta Greta Scacchi la filmările peliculei „One of the Hollywood Ten”.

Nu am cunoştinţă ce s-a ales la montajul final din imaginile care mă vizau direct, dar un lucru sigur îl pot spune. Am fost distribuit în două secvenţe distincte: ca jurnalist care filmează „evenimentele la tribunal” şi ca „pereche masculină a unui cuplu” din anturajul protagonistului.

 

Reuşeşti să trăieşti din scris sau e doar un hobby?

 

Recunosc, undeva în proporţie de 90% îmi cîştig bucata de pâine doar cu peniţa, inclusiv prin avatarurile cele mai intricate ale scrisului (fie că e traducere, think thank & work shopuri). Din cauza situaţiei financiare generale proaste s-a închis revista bucureşteană „Investiţii şi Profit”, pentru care am contribuit cu newslettere săptămînale & lunare privind evoluţia principalelor perechi valutare şi tranzacţionarea altor instrumente mobiliare. Unicul site de consultare plasamente instrumente mobiliare în marjă rămas poate fi consultat la www.proteu.ro.

 

Ai coordonat recent antologia “Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală”, apărută la Herg Benet Publishers. Antologia include un număr mare de autori (55), cu stiluri variate. Ce ţi-ai propus cu această antologie?

 

Aşa cum specificam şi în Prefaţă, am urmărit o „igienizare“ a mentalităţii inerte şi opace, care ar trebui să ne îndemne, de acum încolo, să abandonăm normativitatea lecturii impusă de grila clişeizată a „cititorului cultural heterosexual de rasă albă şi sex masculin“, după expresia absolut fericită a lui Jonathan Culler. În acest sens, am dorit ca eclectismul narativ absolut asumat – ce porneşte de la realismul cel mai pur, jurnal autentic, istorie alternativă, realitate virtuală, fantasy, second life, gothic şi încheind cu detectivul – să se constiuie chiar ca punctul forte al Antologiei, făcînd posibilă anularea conflictelor de optică antagonistă asupra lumii încă perpetuate de „cultura fizicienilor şi a liricilor“ (Charles Percy Snow). Altfel spus, cel mai simplu mod de a caracteriza arta scrisului mi se pare dispunerea complexă a realităţii senzoriale pe cel puţin trei niveluri:

AD REALIA PER REALIORA („De la realitatea indiferentă la realul asumat“)!

REALIBUS AD REALIORA („De la realitatea empirică la realităţile superioare“)!

REALIA SICUT REALORA („Ce e jos fie ca ce e sus, iar realul să devină realitate“)!

Evident, cititorii curioşi pot trece prin grilă proprie cei 55 de scriitori antologaţi.

 

Crezi că cititorul acestei antologii îşi poate face o impresie generală asupra literaturii române actuale?

 

Evident, cei 55 de autori trans-generaţionişti şi trans-etnici ar trebui să fi generat „nodurile semantice complexe“ pe care Michel Foucault le numea „heterotopii“, adică „construcţii mentale intangibile ce permit existenţa simultană a mai multor spaţii şi locuri incompatibile“. O lectură tihnită şi la rece va putea limpezi multe preconcepţii interpretative!

 

Ai primit deja reacţii faţă de această antologie?

 

Reacţiile venite de la autorii antologaţi şi de la cititorii anonimi mi-au întrecut aşteptările. O cronică entuziasmată a apărut chiar în ziua lansării „Alertei de grad zero în proza scurtă romanească actuală” la Muzeul Literaturii Române, Filiala Iaşi, unde a venit multă lume avidă de cultură. Într-un cuvînt, mă bucur că acest proiect pan-românesc a meritat tot efortul!

 

Este un proiect pe care intenţionezi să-l repeţi în viitor?

 

La finalul Prefeţei îmi exprimam dorinţa „pentru reeditări periodice şi împrospătate a acestei experienţe inedite”. După succesul repurtat la primele două lansări, la Chişinău şi Iaşi, editorul m-a sunat să-şi confirme disponibilitatea pentru o eventuală recidivare. Deocamdată vrem să testăm disponibilitatea publicului din Cluj-Napoca, Oradea şi Alba Iulia.

 

Recent, ai lansat această antologie la Chişinău. Cum este receptată, din punctul tău de vedere, literatura română actuală în Republica Moldova?

 

Autorii din partea dreaptă a Prutului sunt omniprezenţi cu lansări de carte, manifestări culturale şi lecturi publice. Mulţi dintre ei preferă chiar să-şi scoată propriile titluri la edituri din Chişinău. O parte dintre ei, adevărat că invariabil aceleaşi feţe, figurează în colegiile de redacţie şi editoriale. Se poate spune că avem viaţă culturală sincronizată. În cadrul Salonului de Carte de la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova (unde volumul meu „S.T.E.P.” a luat Premiul pentru proză alături de „Domnul Darwin de Veneţia” în viziunea scriitorului gălăţean Teodor Parapiru) s-a desfăşurat masa rotundă dedicată „Vizibilităţii literaturii din Republica Moldova în România”. Scriitorii Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu şi Mugur Grosu, invitaţii ultimei ediţii, au vorbit cu relaxarea cunoscătorului despre această problemă cu două tăişuri. Totuşi am simţit necesitatea să intervin şi eu. Ce altă dovadă mai plauzibilă decît cele două Antologi internaţionale ─ „Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (Editura Herg Benet Publishers, 2011) şi „Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureşeană şi basarabeană contemporană (Editura Limes, 2010) ─ pentru a contracara scenariile pesimiste & apokaliptice privind şansele promovării culturale a celor două spaţii româneşti ?!? E nevoie doar de cît mai mulţi „agenţi catalizatori” şi vorbă cît mai puţină.

 

În EgoBesTiaR, ai încercat o abordare foarte originală a criticii literare. Cum au primit autorii vizaţi abordarea ta? Dar publicul larg?

 

În ceea ce priveşte autorii vizaţi, statistica mi-e accesibilă: 99 la sută s-au arătat plăcut surprinşi despre felul în care le-am captat disponibilitatea inconştientă pentru o anumită categorie a imaginarului psihic & estetic, iar unul s-a declarat indignat pe marginea gloselor mele meta-semantice, citez : „încerc şi acum să înţeleg unele explicaţii pe care Igor le dă, sunt fascinat de ce se poate crede că am putut scrie…”. Punct ochit, punct lovit, nu !?! Pe de altă parte, Stoian G. Bogdan (SGB), pe care mulţi îl bănuiesc de promovarea unui regim estetic exclusiv autarhic, şi-a exprimat elogiul public despre „portretul trans-cultural” pe care i l-am dedicat. Mărturia sa făcută cu prilejul lansării volumului în cadrul Muzeul Literaturii Române (Bucureşti) poate fi accesată sub formă video pe net, inclusiv de către publicul larg.

 

Care este parerea ta despre critica literară actuală?

 

Contingentul criticii aristotelice nu putea să nu ducă pînă la exasperare grafomană futilitatea istoriilor literare. Acestea din urmă ar trebui substituite de „Enciclopedii critice ale spiritului”, care să filtreze arhetipurile majore şi temele esenţiale ale umanităţii strict în opera autorilor, şi nu în biografia lor măruntă. Alternativa mea e de găsit în cele două volume de eseuri trans-culturale & glose meta-semantice: „EgoBesTiaR (Editura Herg Benet Publishers, 2011) şi „Teo-e-retikon” (Editura Eikon, 2009). Cititorul se va putea convinge că abordarea e valabilă atît în cazul textelor profane (inclusiv licenţioase), cât şi a celor religioase.

Şi ar mai fi o problemă, a criticii de întîmpinare. Cu excepţii notabile în cazurile Marius Chivu, Daniel Cristea Enache sau Cosmin Ciotloş (mă limitez la trei exemple, ca nu cumva să ofensez status-quo-ul Trinităţilor Dialectică şi Religioasă :-)), tot mai mulţi critici au fost recrutaţi în calitate de agenţi literari sub acoperire ai unor organisme editorial-publicistice cu resurse fianciare impunătoare.

 

Cronicile tale merg mai mult spre filosofia culturii. Cum ai devenit competent în aceste două domenii distincte?

 

Nu e vorba de o anume competenţă, pur şi simplu trebuie să ai curajul de a smulge masca oficială şi de a denunţa caracterul secvenţial şi restrictiv prin excelenţă al limbii „fasciste, adică care te obligă să spui” (R. Barthes). Sau mai grav – aşa cum subliniam în Prefaţa la cartea de versuri a unui autor maramureşean – a limbii „staliniste, totalitare, adică care îţi interzice să spui” ceea ce simţi. Astfel că una dintre cele mai memorabile fraze antologate obligatoriu de curricula şcolară – „Patria mea este limba română” – ne-ar putea împotmoli pentru multă vreme în ideologia clişeelor. Aici e de căutat zăcămîntul preţios al studiilor culturale, în emergenţa „teroristă” a sensului, adică sabotarea sistematică şi metodică, din interior, a falsei securităţi semantice. Franceza lui Emil Cioran şi Eugen Ionesco, germana lui Paul Celan şi, mai recent, americana lui Petre Popescu, toate dau seamă de capacitatea semnificaţiei de a se plasa peste intenţionalitatea discursului lingvistic, de a o împinge din anchilozarea gnoseologică doar pentru a o atrage în tot felul de circumstanţe dramatice înnoitoare. Eu, de exemplu, încă mai sunt intrigat de faptul cum i-au înfluenţat limbile străine pe doi dintre poeţii remarcabili de expresie română: rusa – pe Nichita Stănescu şi germana – pe Eminescu. Sau cum ar fi arătat textele lor scrise direct în cele două limbi, dar filtrate de paradigma gramatici latine şi a lexicului românesc!

 

Fă un exerciţiu de imaginaţie şi spune-mi cum ar fi arătat creaţia ta dacă te-ai fi născut şi ai fi trăit, spre exemplu, în Statele Unite.

 

În opinia mea, locuitorii Terrei au o problemă gravă. Psihologia umană nu evoluează şi nici nu avansează calitativ, ci doar cunoaşte regresiuni morfologice periodice, adesea inconştiente. Pentru a înţelege mecanismul de funcţionare a mentalităţii nu trebuie să mergi prea departe nici cu filozofia, şi nici cu imaginaţia. Textul meu de tinereţe „Metamorfozele emancipatelor de revoluţie” poate servi ca teoretizare şi practică imbatabilă a proteismului ideologic, cultural sau (i)moral: „De cînd s-a visat // ţesătoreasă// la fire de mătase,// fata-de-crăiasă // s-a despuiat// pîn’, ah, la pielea de broască rîioasă…// … Şi codoşa // a lunecat // adîncă – // în platoşa// sovietică // de comisară …// Tovaraşă … ah … doamnă,// lelea Voica mai ară încă?!?”

Ca să revin la întrebare. Dacă aş sta peste ocean, probabil că aş fi găsit o modalitate artistică de a denunţa falsele prejudecăţi şi a demonta pseudo-miturile „visului american” ca fiind o altă teleologie găunoasă, complementară ideologiilor „sovietică”, „eurointegrativă”,„mioritică” etc. Astfel că pentru mine „a scrie” presupune, cel puţin, trei angajamente pe care ţin să le urmez cu tot dinadinsul. Mai exact:

– să combat „feţele” hidoase (moral-filosofice, social-politice ori pecuniar-economice) ale „preconştientului-temniţă”;

– să testez „scenariile” (ergo: „vieţile”) la care − din cine ştie ce motive străine mie − nu voi putea să am acces vreodată, inclusiv cele interzise de anturajul cultural & geopolitic;

– să-mi complementez restricţiile sorţii (predestinate) cu şansele destinului (promis)!

 

Ce scriitori ţi-au atras atenţia în ultimul timp?

 

Tinerii autor români de la „The Caterpillar Chronicles”, unde de altfel îmi va apărea şi o proză scurtă. Mă bucur, de asemenea, că sporeşte interesul pentru culturologie manifestat de noua generaţie de filozofi români care „emit” din Bucureşti, Cluj şi Iaşi pe o frecvenţă cu acoperire internaţională. Voi menţiona totuşi un nume descoperit recent, pentru că mă simt obligat să îi compensez modestia: e vorba despre Micola (Nicolae) Cornescian, un tînăr scriitor poliglot, originat în nordul Maramureşului şi stabilit actualmente în Banat.

 

Ce întrebare i-ai pune lui Michel Foucault dacă l-ai putea întâlni?

 

E o întrebare care m-ar bucura mult să fi fost realizabilă. Păi, m-aş mulţumi să-i pot pune doar (alte) trei întrebări:

• de ce pe băncile şcolii era poreclit Polichinelle şi dacă ştia să ţină un secret;

• pe care dintre antecesori săi speciali (Georges Bataille, Maurice Blanchot sau Gaston Bachelard) l-ar fi ales să-i fie confesor;

• de ce ─ în loc de „arheologia” retroactivă ─ nu a optat pentru „etologia” sau, şi mai bine, „teleologia” cunoaşterii umane?

 

Ce ne mai pregăteşti pentru viitorul apropiat? Eşti implicat deja în alte proiecte?

 

Voi dezvălui pentru prima dată că deţin un manuscris care a vegheat aproape două decenii în stadiu vegetativ, cedînd locul, din circumstanţe inexplicabile, altor apariţii editoriale. Ultima varianta a titlului sună „Kaïros balkan”, şi dezvoltă pe teren basarabean filosofia menipeică din literatura europenă pre-modernă.