Poeme din volumul Vineri de Aleksandar Stoicovici

morfină

 

bile mărunte se rostogolesc în interiorul pereţilor

îmi amorţeşte ceafa

îmi amorţesc mâinile şi picioarele

habar n-am ce se întâmplă sub bandaje

câte răni s-au vindecat şi câte

mai stau să se vindece

 

un animal putrezeşte în salonul de spital

în mine cresc faguri de miere

semn că albinele şi-au ocupat în somn

bine meritatele organe

 

dar ăsta e un fapt de domeniul trecutului

care revine numai atunci când lumea

dă semne că s-ar putea sfârşi

 

 

denie

 

noaptea e o felie de lubeniţă

prin care se văd mamele

aruncând apa în fântânile de fildeş

pentru ziua împărtăşaniei

când vor trece dintr-o barcă în alta

până la altar

 

noaptea e o felie de lubeniţă

prin care se văd copiii

ce-şi pun jucăriile la sărat

sub şeile cailor

cu gândul că într-o zi

o foame de nestăvilit

se va abate asupra lor

 

noaptea e o felie de lubeniţă

prin care îmi voi revedea copilăria

la strigarea Dunării în cer

 

 

nimic

 

ninge

flăcările se ridică din vechiul cinematograf

toate filmele pe care le-am văzut încălzesc aerul

topesc fulgii

 

raiul e un loc cu ape adânci

 

înainte să mă nasc

îmi amân toate zilele ce mi-au rămas de trăit

 

 

anticiparea raiului

 

plouă

limbile de foc se mişcă pe sub umbrelă

 

ies din mine şi vă privesc

cu ochii omului care a hrănit şobolanii şi apoi a încins găleţile

pe burţile damnaţilor

 

sentimentul de vină e atât de abstract

încât aş putea să umplu găleţile cu apă

şi să rămân în mijlocul vostru

vorbind despre suferinţă

 

 

von Zeppelin | Lisabona | Mies van der Rohe

 

sunt zile la rând în care orașul miroase ca o gură uscată

mirosul ți se îmbibă în piele și nu poți să faci nimic

ca să scapi de el

 

ți se face dor de cele mai bizare lucruri cu putiință

de un anume fiord răcoros cu sătulețe aerisite

și cu sute de lăptării. de nume care sună minunat

numai atunci când sunt rostite de gura ta

von Zeppelin să zicem. Lisabona. Mies van der Rohe

 

ți se face dor de un iepure care rămas singur pe câmp

nu se mai simte vulnerabil

sau de un vad umbros în care durerea crește

ca o inimă cu ciucuri

 

sunt zile la rând în care orașul miroase ca o gură uscată

apoi vine o ploaie care spulberă arhitectura îmbâcsită din tine

și devii simplu sau frumos ca un cuvânt

care alungă setea

 

 

calendarul capucin

 

sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines

mi le-amintesc prea bine cam de acum un an

pe când mâncam cireşe cu fiicele lui Pan

şi-mpodobeam cuvinte cu oase de ciprin

 

sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines

în care se-ntâlnesc cam pe la ora trei

în zilele de vară – bătrânii din Pompei

să-şi bea propria cenuşă din cănile de vin

 

sunt zeci de cafenele pe Rue des Capucines

ţi le-am notat aseară pe asul de caro

în timp ce tu sorbeai din palma lui Mirَ

un curcubeu de aţă aproape bleumarin

 

 

magnet

 

mă ridic de pe scaun şi mă aşez în tine

ca un magnet uriaş

în mijlocul unui cimitir de maşini

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #33 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.