Pervertirea

[fragment de roman]

de Cristina Nemerovschi

 

Mi-am pierdut virginitatea târziu, foarte târziu. Aveam aproape 17 ani. Firește, prima dată a fost cu cineva pe care nu-l iubeam. Cu cineva de care eram doar foarte atrasă pentru că, așa cum se întâmplă mai mereu în liceu, cu cel de care ești îndrăgostit te sincronizezi mai greu. De fapt, la numai câteva luni după ce am făcut sex cu cel de care eram doar atrasă fizic, am făcut-o și cu cel de care eram îndrăgostită. Doar că, atunci când am făcut-o, nu mai eram îndrăgostită de el, ci de altcineva. Se întâmplă și asta.
 
Cum a fost prima dată? Nici memorabil, nici nașpa de tot. Cum arăta, cât a ținut, dacă mi-a plăcut pe moment, detalii din astea nu prea mai știu. Sunt amintiri prea îndepărtate și, în plus, de când am descoperit 4paws memoria mi se șterge încet-încet, pornind cu amintirile cele mai îndepărtate până la astea mai recente. Și lui Ulf i se întâmplă, chiar și fără droguri. Chiar mă întreb uneori dacă vor ajunge vreodată la zi, sau dacă, până va fi cazul să fie puse în pericol amintirile de ieri și alaltăieri, voi decide să mă las de 4paws. Deși nu prea cred.
 
M-am plictisit rapid de sex, aşa cum e înțeles el de oamenii obișnuiți. Alternatul partenerilor nu ajuta mai deloc. Parcă toți voiau același lucru, pe toți îi excitau aceleași clișee. Eu voiam cu totul altceva. Mă simțeam oribil de fiecare dată când trebuia să o fac în cel mai conformist mod cu putință, într-o cameră cu postere de staruri rock pe pereți, cu câteva sticle goale de bere pe noptieră. Același ritual: sex oral, sex normal, sex anal, rare variațiuni cum ar fi jucăriile erotice, vibratoare, bile, cătușe, poate un partener negru, sau un partener pitic, șchiop sau mut și, poate, dacă nimeream pe cineva mai îndrăzneț, a treia persoană alături de noi, pentru a mai condimenta acțiunea. Sexul cu femei devenea și el rutină după o vreme. La fel și cel cu persoane în vârstă. Totul mi se părea de-a dreptul patetic. Ajunsesem la aproape 20 de ani și aveam senzația că nu făcusem nici 5 la sută din ce s-ar fi putut face.
 
Aveam 21 de ani și vreo două luni când am decis să-mi iau inima-n dinți și să mă prezint la un interviu, în urma unui anunț din ziar. Din ce-am înțeles, căutau fete dornice să se prostitueze. Perspectiva părea interesantă. M-am gândit, firește, că or să mă considere, pe bună dreptate, cam bătrână. Știam că vârsta cea mai căutată pentru un astfel de job este undeva între 14 și 18 ani. Așa că, firește, mi-am fabricat o identitate nouă, în care aveam 16 ani și 11 luni și am încercat, prin toate mijloacele, să maschez semnele adevăratei mele vârste. Mă chema Tisha. Le-a plăcut de mine din prima, dar, spre ghinionul meu, nu căutau prostituate. Căutau doar fete care să danseze în cluburi. Firește, mi-au spus, poate că uneori se va ajunge și la sex, în funcție de cerințele clienților, în funcție de tarifele pe care mi le stabileam. Aș fi putut accepta, căci părea să implice, la urma urmei, și ceva sex. Dar m-am gândit că totuși nu e ceea ce voiam, nu vedeam care ar fi motivul să umblu cu jumătăți de măsură. Am continuat să caut. Am mai fost la câteva interviuri, unii într-adevăr căutau prostituate, dar voiau să le ducă în Italia, Spania sau măcar Bulgaria și, oricât de exotică ar fi fost perspectiva asta, la ora aia nu eram atât de încântată de ideea de a părăsi România. Încă mă mai înțelegeam relativ ok cu mama, nu voiam s-o abandonez definitiv și, în afară de asta, aveam ideea asta imbecilă că, dacă ar fi ca vreodată să-mi găsesc iubirea vieții, aici am s-o găsesc. Habar n-am cum am căpătat prejudecata asta, dar cert e că o aveam. Următorul interviu care mi-a dat mari speranțe că, în sfârșit, am găsit ceea ce căutasem de la bun început, a fost tot un eșec. Ce mă făcuse să cred că în sfârșit nimerisem unde trebuie: după vreo 5-6 minute de când făcusem cunoștință, tipa care se ocupa de recrutare mi-a cerut să mă dezbrac încet, cât mai provocator cu putință. “De tot?”, am întrebat, cu un aer puțin timid. „Dar firește”, a spus ea și a zâmbit. Era o tipă destul de atrăgătoare, pe la vreo 55 de ani, îmbrăcată mai degrabă office, cu pantofi cu toc jos, cu părul scurt, foarte puțin fardată și parfumată discret. Eh, asta e, îmi dau abia acum seama că poate totuși am avut dintotdeauna ceva în comun cu pictorul, Corbu – și lui îi plăceau femeile în vârstă. Și preșcolarele, dar aici pe mine m-a pierdut. În fine… M-am dezbrăcat, fericită că pentru așa ceva mă vrea, cu speranțe din ce în ce mai mari că voi fi angajată și că experiența mea personală se va îmbogăți semnificativ, că voi trece prin niște situații extreme care îmi vor trezi din nou pofta amorțită pentru sex. Gândurile astea m-au făcut atunci să mă excit destul de tare și cred că ăsta a fost unul din motivele pentru care m-am descurcat excelent. I-a plăcut cum m-am dezbrăcat și cum arătam. Dar vai! nu căuta o prostituată, ci o fată pentru chat. Așa ceva mai făcusem. Am plecat de la interviu deprimată la culme, gândindu-mă că mi s-au închis definitiv toate ușițele spre experiențe cu adevărat interesante.
 
După vreo câteva luni, am găsit în sfârșit. Am dat de un tip care chiar era pește.
 
*
 
Babuinu, adică Mitică, zis și Urechiuț, după numele concubinei lui, mi-a devenit client cam în aceeași perioadă în care m-am apropiat de Amalia, fiica lui adoptivă. Nu era o mare nenorocire că frecventau amândoi grota. Pe de o parte, Amalia o ura destul pe maică-sa încât să se bucure dacă ar fi aflat că iubitul ei merge la curve. De cealaltă parte, Mitică avea o impresie teribil de proastă despre fiică-sa, așa că nu avea cum să i se înrăutățească mai mult nici dacă ar fi surprins-o în timpul unei partide fierbinți cu cea mai recentă achiziție a noastră, o mașină supermișto pe care trebuia să te așezi cu picioarele prinse în curelușe, suspendată deasupra unei mese. Mașina făcea apoi toată treaba. Era absolut bestială, și cred că orice feministă ar fi jubilat dacă ar fi știut de existența ei, pentru că, de fiecare dată după ce o foloseai, nici nu ți-ar mai fi trecut prin cap să încerci apoi să ți-o tragi cu un bărbat. Așadar, visul lor se împlinea, bărbații deveneau complet dispensabili. “Nu chiar”, zicea Amalia, „e mișto doar să stea să se uite”, și da, recunosc, avea dreptate. Și mie îmi plăcea enorm să fiu privită de cât mai multă lume în timp ce încercam diferite noi jucării aduse de Ștefana în grotă. Din păcate pentru feministe, puține știau de jucăria nouă și chiar dacă ar fi știut ar fi găsit-o, cel mai probabil, oripilantă. Feministele sunt încuiate și detestă perversiunile de orice tip.
 
Lui Mitică îi plăcea cel mai mult să fie biciuit. Colecția mea de biciuri ajunsese la 62 de exemplare. Fiecare client era servit după gust. Unu își dorea un bici mai aspru, lovituri mai puternice, altul era mai timid și voia mai mult să fie mângâiat decât biciuit. Aveam biciuri speciale pentru femei. Aveam și un bici extrahardcore, cu căngi mici de metal pe toată suprafața care venea în contact cu pielea atunci când loveai. Mitică își dorea ceva mediu ca intensitate, nici așa soft ca biciul destinat femeilor, de mătase, dar nici cu căngile de metal, mai ales că astea lăsau urme nasol de tot. Prima dată biciuisem un avocat cu jucăria asta și, când a început să-i țâșnească sânge de pe spate, am abandonat puțin treaba și am fugit la Ștefana, să o întreb dacă e ok, dacă nu cumva o să intru în cine știe ce belele. Asta îmi mai lipsea, să primesc vreo amendă sau naiba știe ce… Ștefana, care în momentul ăla stătea întinsă pe o masă, cu picioarele larg desfăcute și doi supuși înghenunchiați în dreptul pubisului ei, mi-a spus să dau cât de tare pot, “dă-l dracu de muist, e plin de bani”. Așa am făcut. Avocatul a plecat însângerat dar extrem de mulțumit. După o săptămână s-a întors, și m-a cerut tot pe mine. De atunci, mi-a fost extrem de fidel. O singură dată l-a luat Amalia, eu simțându-mă tare rău după o noapte foarte alcoolizată și pastilată cu Ulf, în Cală.
 
O singură întâlnire cu Mitică a fost cu adevărat haioasă, aia în care l-am convins să-și bage bilele în fund. Încercasem să o fac și în întâlnirile noastre precedente, dar refuzase scârbit. Părea foarte fixat pe chestia asta. Îl bănuiam de homofobie, probabil se temea că s-ar putea să-i placă și sexul anal și fugea de el cu toată îndârjirea de care era în stare. De data asta i le-am băgat ne neașteptate. Îi propusesem să se lase legat și, odată ce făcuse greșeala să accepte, nu prea mai avea cum să se lupte cu mine. Mai ales că o adusesem și pe Mia, o blondă suavă de 16 ani, mai mică decât Amalia. Am avut grijă amândouă să lase bilele la locul lor. I-a plăcut, până la urmă. Tuturor le plăcea asta, în final.
 
Mă speria uneori cât de îndoctrinați sunt oamenii. Chiar și cei care veneau în grotă deci, aparent, niște ființe despre care se presupunea că ar trebui să fie cât de cât open minded, din moment ce sunt dispuse să încerce ceva nou și mai rough decât sexul cu lumina stinsă în care bâjbâi disperat după vaginul partenerei. Dar nu era chiar așa, mulți veneau reținuți, cu îndoieli, deși evident foarte excitați. Deși se vedea că mor de nerăbdare să vadă cum se vor desfășura lucrurile încă din momentul în care Mânzu îi însoțea pe scara ce cobora în grotă, în același timp vedeai pe majoritatea fețelor că se simt vinovați pentru ceea ce urmează să facă. Și cei mai mulți erau speriați când treceai la explorarea zonei anale. Mă scârbeau interdicțiile astea impuse de societate, de religie, de școală. “Animale de turmă”, cum bine zicea Ulf. În momentele alea îi dădeam toată dreptatea din lume. Așa era, exact cum zicea el. Asta nu însemna însă că extindeam concluzia atât de mult pe cât o întindea Ulf, ca pe un elastic. În primul rând, eu nu credeam că ar trebui să-i disprețuim și, în cazul extrem, chiar să-i ucidem, din cauză că sunt plini de prejudecăți. Eu îmi doream, din contră, să-i eliberez, să-i învăț, să le deschid mințile, să le prezint și altă realitate. De fiecare dată când îi spuneam asta lui Ulf, îmi reproșa că sunt prea naivă, prea altruistă. “Omul e un animal viciat prin esența lui, e animalul care se îndobitocește cu bună știință. Nu ai ce să mai repari la el”, spunea Ulf.
 
În fine, poate că eram o persoană limitată, incapabilă de abstract, așa cum gândea Ulf despre mine. Părerea mea era că prejudecățile oamenilor se aplică strict la sex sau, oricum, eu doar domeniul ăsta îl stăpâneam și nu aveam de ce să expandez și dincolo de limitele lui. Și, în plus, chiar reușeam să lupt cu unele prejudecăți și să le înving. De pildă, în momentul în care Mitică a recunoscut că i-a plăcut faza cu bilele și vrea s-o mai facem. I-am povestit lui Ulf, entuziasmată, și el mi-a râs în nas. “Ai realizat un căcat, n-ai realizat fix nimic. Asta nu înseamnă că i-au dispărut prejudecățile, țac-pac. Știi ce o să facă? O să compenseze. Pentru că aici s-a eliberat, așa cum zici tu, foarte puțin ce-i drept, își va proiecta prejudecățile către un alt domeniu. Nu știu, va începe să creadă în conspirația masonilor. Sau va crede că americanii ne otrăvesc dându-ne să mâncăm margarină. Ce ai făcut tu a fost să-l faci să accepte că are o plăcere neobișnuită, dar, mai devreme sau mai târziu, va deveni frustrat și va crede că a făcut ceva greșit, se va simți vinovat. Doar nu-ți imaginezi că, fiindcă i-ai băgat niște bile în cur, o să iasă în stradă pentru drepturile homosexualilor? Ba din contră. Dacă într-adevăr i-a plăcut sexul cu bile, o să-i urască și mai mult, pentru că în fundul sufletului lui de prost îi va invidia că au parte de ceva ce el nu poate avea așa, pe față. I-ai mai adăugat o frustrare pe listă. Pe proști nu are rost niciodată să încerci să-i deștepți. Îi strici și mai rău.“ Concluzia lui m-a enervat, m-a descumpănit și m-a rușinat. Am hotărât să nu-i mai vorbesc niciodată despre astfel de lucruri. Și nici să mai par prea curând fericită în fața lui. Aveam senzația aia tâmpită că mă disprețuiește pentru că sunt fericită și că îl jignesc cumva cu fericirea mea. Și asta nu era așa grav doar că, atunci când mă disprețuia el, mă disprețuiam și eu cu cel puțin aceeași intensitate.
 
*
 
Dacă singurătatea e ceva ce te atrage doar fragmentar, dacă nu îți imaginezi întreaga ta viață trăită undeva cu totul și cu totul izolat de oameni, atunci ai o problemă care să te îngrijoreze – niciodată, cu niciun preț, sub nicio formă, nu trebuie sa devii prea deștept. Deși prevăzusem că ar apărea la un moment dat problema asta, am ignorat-o, m-am aruncat cu capul înainte și până la urmă chiar s-a întâmplat. Am devenit prea deștept ca să mai pot suporta oameni în jurul meu.
 
Nici nu îți dai seama cât de aproape ești de primejdia asta. Trăim cu ideea că ființa noastră nu va cunoaște prea multe alterări de-a lungul timpului, că suntem ceva ce vom fi mereu, că vom schimba mai degrabă învelișurile și nu substanța, “mirosul și culoarea căcatului și nu căcatul în sine”, cum ar zice Corbu. Ei bine, mare greșeală. Într-o zi bei prea mult, a doua zi bei și mai mult, a treia ești la un pas de comă alcoolică, a patra la fel și tot așa. Într-o altă zi întâlnești o persoană, discuți ceva, pe urmă citești un pasaj dintr-o carte și bam! Se întâmplă. N-ai cum să prevezi când va fi momentul ăla, dar rezultatul e mereu același: te-ai trezit cea mai inteligentă formă de viață care a existat vreodată.
 
Odată ce s-a întâmplat lucrul ăsta, relația ta cu restul ființelor umane este iremediabil compromisă. Nu-i vei mai putea privi cu aceeași îngăduință ca și până atunci. Îți vor părea ridicoli, scârboși, ignoranți. Iată tragedia. De acolo, nu va mai fi cale de întoarcere, pentru că nu mai poți redeveni prost. Oricât ai încerca să te îndobitocești, pentru a te readapta, nu-ți va ieși cu adevărat. Vei fi, în cel mai bun caz, un prost fals, un prost prefăcut. Vor fi perioade în care vei fi, ce-i drept, mai puțin genial, dar diferența între tine și restul speciei va rămâne, chiar și așa, uriașă.
 
Ai grijă, deci. Gândește cât mai puțin posibil. Dacă vreodată îți vin prea multe întrebări în cap deodată, e semn rău de tot. Alungă-le. De acolo, de sub întrebările alea, începe prăpastia. Ține-te tare pe poziție. Simți că ești în pericol? Deschide televizorul. Desfă o pungă de semințe de floarea soarelui. Ieși în fața blocului și socializează. Dă o tură prin supermarket și ceartă-te cu gospodinele transpirate care împing coșulețe cu cotlete. Din fericire, oamenii au fost inventivi: le datorezi multe modalități prin care s-au gândit să te țină departe de marginea prăpastiei. Ia totul așa cum ți-l livrează ceilalți. Nu ai de ce să afli propriile răspunsuri. E periculos și nu merită.
 
Și mai ales, nu uita asta: acolo unde mergi, dacă alegi să înțelegi, să cunoști, nu mai există drum înapoi. Asta îți dorești de la restul vieții tale? Surghiunul? Inadaptarea? Scârba?
 
Îmi doresc ca, într-un anumit punct de răscruce, să fi avut tăria de a fi zis nu. Să fi lăsat dracului demonul ăsta al deșteptăciunii și să fiu om, la fel ca ceilalți. Până la urmă, cine sunt eu, să fiu atât de deștept? Cum mama mă-sii îmi permit?
 
Dacă aș fi avut puțină înțelepciune și instinct de conservare, acum aș fi fost mediocru, adică prost, și aș fi putut avea o iubită. O familie. Un copil sau doi. Un câine. Un apartament de două camere cu chirie. Cu balcon. Aș fi urmat un program strict, întocmit de femeia mea, de dezalcoolizare, dezintoxicare și depurificare. Aș fi mers la sală, iar cu băieții aș fi avut voie la bere doar sâmbăta seară, de două ori pe lună. Aș fi avut job, mi-aș fi făcut credit la bancă pentru un apartament care să fie doar al nostru. Aș fi mers în vizită la soacră, i-aș fi dus un buchet frumos de flori. I-aș fi pupat mâna. I-aș fi dus crănțănele șoricarului soacrei. Aș fi fost atent să nu-l calc cu bocancul pe cap, sub masă. Aș fi ajutat-o să aducă farfuriile din bucătărie și să pună masa pentru toată familia. Aș fi strâns masa, dus farfuriile în chiuvetă și, când ea ar fi zis “lasă-le mamă acolo”, m-aș fi oferit să le spăl. Aș fi băut o bere pe terasă cu tata socru. Aș fi dat anunț la ziar pentru a-i găsi șoricarului soacrei o șoricară cu care să facă șoricăruți.
 
Aș fi putut s-o fut pe iubită fără să-mi fie silă, nici de ea și nici de mine. Mi-aș fi pupat copiii înainte să adoarmă. Aș fi privit-o galeș pe mama lor în timp ce le citește o poveste de noapte bună.
 
M-aș fi lăsat de scris. Aș fi înțeles, în sfârșit, că scrisul nu îmi aduce nimic bun, doar îmi răscolește demonii. Că n-o să câștig bani din el. Mai rău, că nici măcar nu e util pentru societate. Că nu face oamenii mai buni. M-aș fi făcut strungar pentru că asta e cu adevărat o meserie utilă care, la o adică, poate salva chiar vieți. Sau instalator. “Câți oameni nu așteaptă să fie salvați de la înec prin inundație!”, mi-ar fi dat, ca argument convingător, iubita mea. I-aș fi dat dreptate. Mi s-ar fi făcut rușine de manuscrisele mele vechi și le-aș fi depozitat, pe ascuns, cu jenă, în fundul ghenei.
 
N-aș mai fi fost prieten cu Corbu. Aș fi realizat, după mulți ani de prietenie strânsă, că e doar un terchea berchea. “Nici măcar nu e un artist de valoare”, ar fi spus ea. „Un tip jegos care pictează chestii pe care le pot desena și copiii de grădiniță”. Atunci i-aș fi văzut și eu, într-adevăr, desenele ca pe niște mâzgăleli.
 
Pe de altă parte, fascinant cât de încăpățânate sunt maimuțele retarde. Ar face orice numai să nu-și recunoască propria prostie. I-am văzut de foarte multe ori puși față în față cu prostia speciei lor, o prostie atât de evidentă, cu totul și cu totul de necombătut și, cu toate astea, mereu au dat să fugă din fața ei, ca o cireadă de șoareci din fața unei pisici uriașe și turbate. Orice altceva, orice justificare ar fi fost bună, acceptată, numai și numai ca să nu accepte adevărul ăsta absolut – că specia umană e incredibil de proastă. Pentru ei, e mai plauzibilă varianta ca totul să fie doar o conspirație în care Cineva îi face să pară proști. Orice, numai să nu admită că sunt iremediabil și fără excepții proști.
 
Și când te gândești că, în definitiv, e doar o constatare. Înțeleg să te împotrivești unei opinii, unei percepții umane, nu unei evidențe.
 
Trăsătura esențială a umanității este eșecul. Nu eșecul în sens bun, creativ, ci eșecul de a fi ceea ce ți-ai dori să fii.
Nimeni nu mai reușește astăzi să fie ființa la care a visat dintotdeauna, pentru că nu mai are forță. Lipsiți de coaie, lipsiți de voință, oamenii sunt doar șobolani orbi care își târșâie membrele în întuneric.
 
Doar unul dintr-un milion de oameni are forța de a da deoparte comodul, docilul, confortabilul, și a merge în căutarea a ceea ce este cu adevărat, așa cum, pe vremuri, bărbații plecau un timp în pustietate pentru a-și afla adevăratul sine. Numai un om dintr-un milion vă lăsa deoparte emisiunile TV, farfuria plină cu sarmale și costumul apretat de a doua zi pe care trebuie să-l îmbrace la job, în favoarea unei activități care presupune contactul cu propria ființă, dezgolită de convenții, vulnerabilă și imperfectă. Câți oare nu ar leșina din primul moment în care și-ar privi față în față personalitățile lor reale, nu cele contrafăcute, nu hainele pe care le îmbracă pentru a-i deruta pe cei din jur?
 
Îmi plăcuse mereu să mă admir gol, adevărat și (im)perfect.
 
#
Romanul Pervertirea poate fi răsfoit și comandat online din e-librăria Herg Benet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.