O parodie reuşită

[Daniel Sur – Poliţistul lui Dumnezeu]

Cătălin D. Constantin

 

Parodia e un gen literar nedreptățit. E socotită ușoară, frivolă, dar realitatea  e că scrierea unei parodii bune e un lucru extrem de dificil, iar reușita e dublu condiționată. Mai întâi de original. Cititorul trebuie să cunoască bine originalul, adesea în detaliu, pentru a gusta deplin parodia. Și trebuie să îl cunoască în așa fel încât să poată lua prin intermediul parodiei distanță ironică față de original. Distanță ironică, dar și distanță culturală, pentru că o parodie pune în joc și în discuție clișee, locuri comune, mentalități. De abilitatea scriitorului depinde balansul emoțional al cititorului între distanțarea și atașamentul față de opera parodiată.
 
În fine, mai e condiționată reușita parodiei de felul în care povestea, deși mereu desprinsă din originalul parodiat și mereu întrepătrunsă cu acesta, reușește să aibă propriul fir, propria suflare. Povestea unei parodii bune are neapărat și o viață autonomă.

 

Pe polițistul nostru îl cheamă Gicu. Locuiește în Pantelimon, cartier din București al cărui nume, odată pronunțat, aduce cu el o întreagă mitologie urbană contemporană.  Gicu scrie un jurnal și lumea cartierului Pantelimon intră pe rând, convingător, în toate datele ei esențiale, în povestea scrisă de polițistul de la circa 9. Cu detalii, cu imagini, cu oameni, cu întâmplări de viață cotidiană care trec din real și fapt divers în ficțiune.
 
Nu întâmplător scrie Gicu jurnalul acesta. Povestea se naște miraculos dintr-o fotografie. Miraculos? Așa e convins polițistul și cititorul îl poate crede pe cuvânt, pentru că l-a citit deja pe …
 
Pe Coelho, cel mult citit, scriitorul privit cam de sus de publicul cititor de literatură  adevărată. Dar adevărul adevărat e că aerul timpului îl dă nu în primul rând cartea „bună“, ci cartea cea mai citită. Iar aceasta face romanele lui Coelho candidate perfecte la parodiere.
 
Rețeta lui Coelho e parodiată formidabil de Daniel Sur în „Polițistul lui Dumnezeu“.

 

Gicu înțelege la un moment dat: are nevoie ca cineva să-i ghicească viitorul. Și trece pragul casei unei țigănci ghicitoare. Scena e bine conturată în detalii semnificative, dovadă a unui bun ochi antropologic al autorului. O încăpere, în spate, separată de restul casei prientr-o perdea din fâșii multicolore. Țiganca vede viitorul și îi cere polițistului: “Jură mai întâi! Jură că o să-mi dai o casă mai mare când vei ajunge baştan! Am mulţi copii, dorm mulţi într-un pat. Şi eu vreau să fac oameni de omenie din ei, nu hoţi cum e alţii. Jură-mi că îmi dai un apartament într-un bloc cu românii!” Scena continuă pe acest ritm, e plină de umor, dar și de veridicitate. Unu la unu secvența parodiază scena similară care se află la începutul romanului lui Coelho, „Alchimistul“. Dar lumea din roman rămâne lumea noastră cea obișnuită. Cu detalii pe lângă care, urbani veșnic nemulțumiți de urbea noastră, trecem în grabă, nepăsători, dar pe care Daniel Sur le privește atent și din care compune, între fascinația ghicită printre rânduri și distanțarea ironică, un oraș din România de azi.

 

Întreaga carte a lui Daniel Sur se construiește pe acest principiu, al unei duble raportări. La romanele și mistica lui Coelho, pe de o parte. La realitatea unui legendar cartier bucureștean, pe de alta. Jocul parodic îi reuşeşte din plin lui Daniel Sur. Rețata aceasta se combină cu mult haz de necaz, cu umor subţire şi cu umor evident.
 
Convis că am citit o parodie bună, recomand romanul „Poliţistul lui Dumnezeu“.

#
un fragment din acest roman poate fi citit în acest număr al EgoPHobia

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Poliţistul lui Dumnezeu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.