Poeme de Peycho Kanev

traducere: Elena Lavinia Diaconescu

 
Un poet în Chicago
 
Acest oraș e înfiorător și măreț.
Țărmurile sale însorite cu iahturi albe,
cu pescăruși și bâtlani aplecându-se
tăcuți peste valurile de marmură.
Vântul bătând cu putere,
lovind scoarța copacilor falnici.
Acei oameni nebuni și frumoși,
plimbându-se în sus și-n jos pe străzi,
în timp ce turnul Sears străpunge cerul de alabastru.
Acum mult timp, într-o căsuță oarecare,
Carl Sandburg își însemna visurile.
La ceva timp după, Hemingway a-nvățat
Să tragă cu pușca.
Acest oraș de măcelari, gangsteri
și de poeți amețiti de băutură.
Acest oraș dubios
și de o simplitate greșit înțeleasă.
Acest oraș naiv
și obscur.
Dar e încă devreme…
Într-una din zile te trezești că vorbele
ce-ți vin în cap transformă în bani –
visurile nepermise ale poeților…
Dumnezeu nu a dat încuviințarea tuturor scribilor.
O ceașcă de cafea sau un whisky slab –
ce va alege poetul?
Acest oraș va avea grijă de asta!
Călătorind în timp, ai putea-o vedea pe micuța Gwendolyn Brooks
sărind coarda, în timp ce cuvintele iau formă în capul ei.
Acum, speluncile zgomotoase sunt pline de zețari gălăgioși.
Acesta ți-e locul sub soare. Oraș al destinului!
Nu-l părăsi…
Pietrele din zidul ruinat al orașului
nu vor spune niciodată: Rămas bun!

 
 

Întrebări
 
Pe stradă,
Timpul demult apus, încărunțit
se oprește și mă întreabă:
 
“Ce cari în sacii aceștia?”
 
Întind încet mâinile
și spun:
 
“În acesta – fericire,
și în celălalt – tristețe!”
 
“Dă-mi-l pe ăsta,”
Îl indică cu ochii holbați și
îl înșfacă cu mâinile Sale prădalnice,
în timp ce eu caut în buzunarul de la spate
cuțitul.

 
 

Perspectivă

 
Fără cer, fără soare, fără sunete,
trăiesc în întuneric.
 
Când mă gândesc la lumină,
se întunecă și mai mult.
Fără lumânări, fără chibrituri,
chiar și fără ace de ceasornic.
Doar sufletul meu se-amăgește
că știe totul.
 
Hai s-aud:
“Timpu-i precum stropii de neliniște!”
 
O, taci, tu atotștiutorule,
atotputernicule.
Mă gândesc la umbre și
la umbrele lor lipite de ziduri,
în timp ce limbile ceasului se urmăresc
una pe cealaltă, la nesfârșit. Fibrilele
Universului sunt venele mele,
iar linia orizontului este senină, dar –
deodată aud pașii
divini și paznicul Poeziei
îmi șoptește în urechia-mi nesigură:
Cuvânt!
 
Alerg spre întunericul livresc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.