un masacru senzual pentru jucăriile emoţionale

[val chimic, umilirea animalelor, ed. Casa de pariuri literare, 2010]
 

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

 

Umilirea animalelor are loc pe parcursul a două capitole ample: zilele cu femeia chimică, urmat de capitolul care dă şi titlul volumului.
 

1.   un proces de tranziţie

 

Avem sentiment de inadecvare – geografic („muntele e prea aproape de mare,/ câmpia e prea întinsă”), peste cel interpersonal. Avem “aici” (“nu mă simt bine aici”) VS mutaţia paradis, ca o permanentă amintire din viitor (“dacă s-ar deteriora peisajul, dacă s-ar face atât de frumos, că numai o reacţie chimică extremă i-ar putea fi cauza, de-abia atunci o să fiu fericit să fac parte din el”). “Dincolo” nu se află însă decât moartea, o moarte care are mai mult de-a face cu descărcarea unei baterii, decât cu ceva traumatic (“faţa e străbătută de benzi colorate,/ iar lumina din baie, năucitor de albă./ acolo aş vrea să pic lat” – sindicatul electronic), o moarte – punct terminus al dorinţei libidinale (“mă gândesc cu voluptate la dezagregare şi apoi la absorbţie” – confesional; “învingătorul cu capul tăiat căruia/ mediul nu-i solicită nimic” – noctarium). Avem versuri în care se încearcă redarea la nivel stilistic a fragmentării, ca proiecţie a sinelui transformat într-o maşinărie de recepţie, “un caleidoscop echipat cu conştiinţă” (Walter Benjamin) în permanentă producţie, generând paralele poetice între sine şi maşina cinematografică, ca tot atâtea evadări utopice (“pentru că am intrat în producţie, nu pot fi lăsat în pace// îmi las mâinile peste geam, într-o fantezie cretină/ că sunt pe un vapor, iar rochia îmi flutură/ [rochia e un episod urât, continental,/ care te trage din nou şi din nou înapoi]” – m / f). Avem un corp pe care îl simţim din ce în ce mai străin, ale cărui mecanisme le înţelegem tot mai puţin, în aer plutind pericolul organelor/ motoraşelor anarhiste ce riscă să acţioneze independent de corp, fără să se mai raporteze la centrul “de comandă” (“pe pat e acelaşi corp poate că îmi aparţine/ îl iubesc, asta mă convinge că nu e al meu.” – originea; “maşinăria/ pe care ai învăţat-o funcţionează fără tine” – mama), iar asta îţi lasă senzaţia de obiect printre obiecte, de subiect ca reziduu aflat la periferia maşinii (“nu există nici un centru,/ doar juxtapuneri ale resturilor tale, grămezi de gunoi la periferii” – tot ce ating prinde suflu), doar că maşina estetică este încă bântuită de ceea ce R. L. Rutsky numea – fantoma esteticii kantiene, de “spiritul utopiei” (“totuşi, există obiecte neînfrânate, dedate plăcerii şi fărădelegii,/ care trezesc în tine speranţa de viaţă” – tot ce ating prinde suflu). În aşteptarea transformării fizice desăvârşite (spin), “un tablou de familie al frumoasei maşinării”, o transformare prefigurată ca violentă (“violenţa la care râvnesc este luminiscentă, mută şi albă” – lăcuit integral), îţi imaginezi în metrou cum ar putea să arate asta (peisajul dilatat ca un airbag, o vedere cu podul brooklyn – noctarium), “nevoia de a şti că în întuneric/ ar trebui să pornească un motor/ şi niciodată o inimă” (noctarium). La capătul liniei se află “un corp într-o cutie” (tai legăturile), un obiect care îşi doreşte alte obiecte (“poate dacă o să muncesc foarte mult,/ o să-mi permit multe obiecte metalice, orbitoare/ dar am obosit” – tai legăturile). Androizi tineri care să reflecte idealul acelei umanităţi “care va trăi toată viaţa într-o goană din ce în ce mai disperată după fun şi sex; o generaţie de kids incurabili” (Michel Houellebecq, Posibilitatea unei insule), “copilul-mami şi copilul-tati” (MIT), vor cunoaşte dar nimic nu-i va mai atinge (“cu jucăria grefată la inimă…// oamenii nu au murit între pereţii scunzi/ – doar au intrat în amorţire” – au promis că ne fac animalele cele mai frumoase). Aici îl putem întâlni pe “omul de celofan/ cu burta încreţită”, pe copiii cărora “le supurează/ ochii bionici” (ar trebui să mă bucur cât timp mai sunt în viaţă); tot aici pe “oamenii de cancer” (MIT) şi pe cel cu “urechi de Mickey Mouse & Pac-Man fugarul” (desene animate). De aici începem să pierdem puţin câte puţin firul (“am ieşit din memorie/ ca din cea mai perfidă/ boală a tinereţii” – scanare completă), contextul este din ce în ce mai vag conturat, are din ce în ce mai puţină legătură cu ceea ce credeam că se ştie, imaginarul peisaj post-apocaliptic se materializează treptat sub ochii noştri, cu fiecare literă, de parcă ar fi o creaţie a studiourilor Warner Bros.

 

“cum stau pe marginea drumului,

e foarte posibil să nu rezist,

ci să intru în panică

 

am terminat-o şi de data asta prost,

aproape inuman, contacte stricate,

blocaje. o hodorogeală a inimii.

 

din resturi

nici o transfigurare:

găsesc o gazda folosită îndelung în care

mi-e şi silă să intru.” (pauză de lucru)

 

Un eros metalic (“nici gât nici membre nimic/ o inimă artificială/ mă va iubi la nesfârşit” – copiez Z HCL), o stare de asediu continuă, un terorism aproape firesc prin interiorizare, un masacru senzual pentru jucăriile emoţionale.

 

2.            rapoarte & sarcini

 

Dacă în primul capitol suntem paraşutaţi aproape direct, fără prea multe preliminarii, în peisajul post-apocaliptic, în genul benzilor desenate, într-un scenariu de tipul Predator 3, în capitolul doi pare că asistăm la o încercare de identificare a originilor “stării finale”.

 

Relatările sunt redactate în genul raport de birou, acţiunile sunt tot atâtea sarcini de lucru (majoritatea poeziilor din capitolul doi sunt intitulate chiar aşa – Sarcini: tensiunea, despărţirea, copilăria, femeia în casă, onoarea, copilul, distracţia), efectele sunt de multe ori comice, la graniţa cu absurdul. De exemplu – Sarcini (persoana I):

 

“nu există cuvântul “îngălveşti”

tu nu auzi ce zic?

am clipit o dată

 

îşi presează gura de ceafa mea

iar piciorul şi-l vâră între picioarele mele

apoi vine rapid în faţă şi-mi dezveleşte gingia

mă împunge cu degetul în coaste

“nu te îngrăşa că te tai”

 

închisesem ferestrele, că altfel ne mâncau ţânţarii

robotisem toată ziua pe balcon

fusese şi-aşa destul de aiurea

cu mutatul sticlelor în pivniţă

acum tot eu să ofer acţiune

 

în orice caz, călare pe telefon,

asigurări:

sunt cu X

beau un ceai

ies la 16 ba la 16 şi 15

ca şi acum cinci minute, sunt cu X (hm?)

:vezi doamne, pentru

seducţia zilnică

 

se tot uită la mine ca dintr-o bortă a cerului

cum umplu paharul cu apă.”

 

Se trece prin capitalism, sunt scanate deprinderi specifice angajaţilor de tip corporate, cu manualele şi tehnicile lor de comunicare; medii artificiale, propice pentru dezvoltarea maşinăriei umane, pregătită în sfârşit să facă saltul de la o societate industrială, la cultura tehno (“aşa că ocoleşte casa, prin balconul blocului-turn,/ şi-aşteaptă în curent, amânând rutina nesfârşită,/ o forţă a naturii care s-o rupă în bucăţi” – Sarcini [despărţirea]). Pe lângă toate astea: pregătiri pentru, şi party terapie, mai mult depresiv (“era din nou trista vineri/ iar ieşirea s-a impus de la sine/ cu tot cu flecăreală şi jelanii” – Sarcini [onoarea]); ieşiri din oraş, simulând fericirea, prolegomene la un coşmar dinspre viitor (“pentru toate lucrurile neîncheiate/ stă acum, cu o mână căzută, cealaltă îndoită la spate,/ după ce şi-a ridicat ţâţele din ţărână/ goală puşcă, în spata dintre vale şi soare,/ şi râde şi strigă “uite, sunt o ruină”” – O ruină).

 

Umilirea animalelor, de val chimic (aka Valentina Chiriţă), apare ca un volum construit pe ruinele excesului hiper-modern, fără metafizică/ centru, în temporalitatea marginală a unui viitor indefinit, al culturii tehnologice alienante, care ţi-a intrat pe sub piele, un mix de tehno-alegorism şi underground, condimentat cu nostalgii pop, aducându-ne aminte (în special în prima parte) de maşinile dezirante din Anti-Oedip (Gilles Deleuze, Felix Guattari): „Se funcţionează pretutindeni, când neîntrerupt, când discontinuu…Peste tot e vorba de maşini, şi încă într-un mod câtuşi de puţin metaforic: maşini de maşini, cu asamblările şi conexiunile lor. O maşină-organ este branşată la o maşină-sursă: una emite un flux pe care cealaltă îl întrerupe…” şi “Nu există decât dorinţă şi social, nimic altceva.” Acesta este încă un teritoriu, pe cât de actual pentru contemporaneitatea cu fantezii “post-” (apocaliptic, industrial etc.), pe atât de puţin explorat cu succes în literatura română. Din acest punct de vedere, val chimic îşi redactează teza de licenţă poetică alegând o temă în care, în multe aspecte ale ei, face lucrare de pionierat, oferindu-ne unul dintre cele mai bune volume de debut al generaţiei post-douămiiste.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #34 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.