Cărți primite la redacție

de Ștefan Bolea

Paul Vinicius, Liniştea de dinaintea liniştei, Tracus Arte, Bucureşti, 2011.
 

De mult n-am citit ceva atât de puternic! O carte proaspătă, ce emană virtutea existenţialistă supremă, autenticitatea. Rămân fidel principiului enunţat de Cioran în prima sa carte: „Îmi place gîndul care păstrează o aromă de sînge şi de carne şi prefer de o mie de ori, unei abstracţii vide, o reflecţie răsărită dintr-o efervescenţă sexuală sau dintr-o depresiune nervoasă.” Vinicius este, din perspectiva mea, un post-existenţialist şi un post-trăirist, care pune vitalul înaintea livrescului şi care ar trebui să dea o palmă orientării sterile, soft, pasive, resemnate, care domneşte în mediul literar. Să mă explic: pe măsură ce îmbătrânesc, devin tot mai furios – nu mai senin – în legătură cu literatura. Ar trebui să scrie doar cei ce au ceva de spus. E o axiomă simplă, pe care n-o respectă cei mulţi, pălăvrăgind şi scriind degeaba. Testul acestei axiome este sufletesc, psihologic: dacă o traumă sau un preaplin nu te mână, eşti un Niemand, gestionarul unei opere minore. Un poem este sublimarea unui urlet sau a unui oftat, nu obiectivarea unui căscat. Îmi place cum explodează instinctul morţii la Vinicius, cu aceeaşi insistenţă ca la Lars von Trier. Exemple: „întuneric întuneric întuneric/ întuneric ca în cur/ deasupra cimitirului numai/ un soare continuu –/ drapel între morţi/”; „… înainte de toate/ un oraş mare/ este/ un şi mai mare cimitir”; „cimitir – pe dreapta/ cimitir pe stânga./ punct./” Poetul devine un golem, care se ridică din subterană, emiţând un adevăr deranjant, care pune sub acuzare valorile burgheze ale societăţii. Care este acel adevăr? Că civilizaţia noastră este un cimitir, că existenţa noastră este o moarte şi că oamenii angrenaţi în circuitul cotidian exală frică. Prefer oricând poezia unui outsider (aşa a fost tradus romanul lui Camus în engleză) elucubraţiilor unui bufon, îmbrăcat la patru ace, care toarnă moralitate în ureche aşa cum Claudius turna otravă şi căruia moartea îi pune vorbe în gură. Vincius este poetul de la care generaţia mea (care este deja în retragere) are de învăţat cel mai mult.

Ana Bazac (Coord.), Datoria: perspectivă multidisciplinară, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.

Volumul coordonat de Ana Bazac propune o arheologie a temei datoriei, temă oarecum nepopulară azi, când dezbaterea se concentrează pe drepturi. Ideea datoriei, situată la confluenţa dintre filozofie şi sociologie, merită să fie sondată chiar şi numai pentru faptul că etica, după cum se ştie, cunoaşte un boom internaţional. Am citit cu plăcere studiile semnate de Constantin Stoenescu (care mi-a clarificat nişte chestiuni practice legate de Hume şi Kant), de Lucian Năstasă (ce surprinde importanţa datoriei „existenţiale” la Pârvan) şi mai ales cel redactat de Ana Bazac, ce cuprinde un fel de istorie a conceptului de datorie, de circa 100 de pagini. Acest ultim studiu ar merita publicat într-o ediţie separată, ca introducere (specializată) în problematica datoriei, de la Platon la postmoderni (pe modelul colecţiei A Very Short Introduction de la Oxford University Press). Două menţiuni la articolul lui Alexandru Surdu, Semnificaţia culpei la Karl Jaspers: mai degrabă Jaspers (1883-1869) l-a influenţat pe Sartre (1905-1980) (nu invers!), pentru că atunci când apărea manifestul existenţialist Fiinţa şi neantul (1943), trecuseră deja mai mult de două decenii de la Psihologia concepţiilor despre lume (1919). E cert că Jaspers este existenţialist; totuşi termenul nu exista atunci când acesta îşi expunea filozofia proprie: desemnarea adecvată este cea de filozof al existenţei.

Mihai Mateiu, Oameni, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011.

Mihai Mateiu (n. 1976) a publicat în revistele Familia, Apostrof, Noua Literatură, Tribuna, Magyar Nalpó, Helikon şi EgoPHobia şi acum debutează cu un volum de proză scurtă, Oameni, ce este prezentat pe coperta a patra de Bartis Atilla, care consideră că „autorul reuşeşte crearea unui univers atât de firesc precum respiră” şi Rareş Moldovan, care observă că volumul „propune o scriitură care sună altfel decât cea mai mare parte a prozei tinerilor scriitori în vogă”.  Cele mai izbutite proze ale lui Mateiu îmi par a fi, Înfrângerea (care trece dintr-un coşmar minor într-unul fundamental şi căreia i se potriveşte perfect diagnoza lui Rareş Moldovan, de confruntare cu „experienţa limită”), Marea surpriză (unde tirania este privită cu melancolie, ca-n Good Bye Lenin, în plus Big Brother-ul lui Orwell pare să se îmbine cu Andreea Marin) şi Animal (aici focalizarea şi autodeterminarea personajului principal aminteşte tăcut de exigenţa şi lupta interioară a ruletistului). Nu toate prozele sunt reuşite, câteva dau impresia că sunt rezolvate prin imersiunea postmodernă în banalitate; de exemplu Aproape sau Ixi nu-mi spun mare lucru, probabil fiind eu însumi tributar superstiţiei că trebuie să scrii cu sânge. Pe alocuri aş fi dorit mai puţin bun simţ şi mai multă dramă.

Dorin Popa, Povestea mea: alia avatar, Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.

Povestea mea: alia avatar, antologia poetică a lui Dorin Popa, cuprinzând texte publicate de scriitorul ieşean între 1990 şi 2011, introduce lectorul într-o atmosferă elegiacă, melancolică. Aş caracteriza traseul poetic al lui Popa prin două concepte filosofice: pe de o parte, avem un nihilism reactiv, oarecum resentimentar, ce ascunde o voinţă de putere deocamdată inhibată; pe de alta, autorul concepe o naraţiune, care pendulează între sfera etică şi cea religioasă, oarecum refuzând-o pe cea estetică. Din punctul meu de vedere, cei doi poli se întrepătrund, pentru că nihilismul resentimentar creează religie şi comandamente etice. Simplu spus, aş fi dorit o poezie dincolo de bine şi de rău, mai mult o celebrare ecstatică a lui Don Giovanni, ca să închei paralela cu imaginarul lui Nietzsche şi Kierkegaard. Eul liric al lui Popa putea să aleagă un moment dat între depresie şi furie: a ales – spun eu – greşit depresia, închizând pe veci calea către un nihilism (non–re–)activ. Un text din primul său volum, Autoportret ieşit din minţi, ne indică care ar fi fost traseul poetului, dacă ar fi urmat o rută – ca să spun aşa – proto-mizerabilistă: „un cor de greieri îmi cântă-n urechea stângă/ o maşină de tocat îmi molfăie buzele/ epiderma mi-e pradă furnicilor invizibile/ vipera mă priveşte în ochi cu duioşie/ dictatorul s-a ascuns fricos ca-ntotdeauna!/” Aş fi vrut o poezie mai agresivă, mai ancorată în social şi politic, mai nemijlocită, dar, cu toate acestea, poetul ieşean are momente când este sclipitor iar narcisismul lui autodistructiv poate delecta un iniţiat în psihanaliză sau un filosof transdisciplinar, care studiază minarea principiului noncontradicţiei.

Lorena Păvălan Stuparu, Filozofia chiriaşului grăbit. Studii şi eseuri, Aius, Craiova, 2011.

Autoarea propune o investigaţie a temei locuirii. Cu un aparat critic preluat în special de la Ricoeur, Eliade şi Heidegger, pe care îi mânuieşte abil, Lorena Stuparu îşi urmăreşte tema în mai multe discipline: literatură, filozofie, teologie. În studiul Relativizare şi umanizare a discursului, avem o bună iniţiere în problematica postmodernă, deşi, după Badiou şi Žižek, aş spune că etapa eroică, „fierbinte” a postmodernismului a apus. Studiul privitor la Sartre este reuşit, dar nu merge chiar în profunzimi. Greaţa aş lega-o de fenomenologia contingenţei din Fiinţa şi neantul iar o paralelă cu vasta analiză a plictiselii din Conceptele fundamentale ale metafizicii a lui Heidegger ar fi fost, de asemenea, benefică. Studiul dedicat exilului cioranian l-aş fi dorit cu mai puţine referinţe anecdotice. Ce-ar fi dacă am lega noţiunea de „neom” sau demisia din rasa umană de exil? Cartea se salvează, totuşi, prin rigoare, tonul alert şi privirea ageră a autoarei, care este, de cele mai multe ori, atentă şi bine informată.