Frica

[fragment de roman]

de Alexandru Ioan Despina

De după gardul scund, din tablă inoxidabilă, mâncat însă din loc în loc de rugină, ce separa de câmp rampa, Teofil ieşi în grabă şi împiedicându-se de o sticlă goală de bere se prăbuşi pe cimentul cojit, plin de praf şi pietricele, apoi se ridică fără să-şi mai şteargă sângele ce-i curgea în firicele firave dintr-un colţ al gurii şi fără să bage de seamă gleznele şi genunchii juliţi o luă la sănătoasa prin fundul grădinilor, printre ciulinii, urzicile şi mărăcinii ce-i zgâriau gambele şi coapsele şi ieşind pe lângă alimentară traversă în grabă strada, apoi trecu liniile de cale ferată fără să se uite în dreapta sau în stânga, şi nu se opri decât în momentul în care pătrunse în lizieră şi ajunse lângă groapa de motorină săpată de fraţii săi mai mari cu vreo doi ani în urmă. Se îndoi din mijloc şi ţinându-se cu mâinile de şale începu să respire cu greutate, iar unul dintre cei trei copii care stăteau ascunşi în spatele unui morman de pământ sări în picioare şi venind spre el îl apucă de umeri, iar după ce îl aşeză cu fundul pe un ciot plin de cercuri concentrice îl întrebă cu o voce spartă, străduindu-se cu tot dinadinsul să zâmbească:
– De data asta ce ţi-au mai dat să mănânci? Sticlă pisată?
– Nu, chiorule, care eşti tu chior şi care m-ai pus să mă iau după ăştia ca să mă prindă şi să mă omoare în bătaie, îi răspunse Teofil întinzându-şi cu dosul palmei stângi sângele de pe bărbie pe toată faţa şi căznindu-se să-şi tragă sufletul, inspirând cu putere aer în plămânii săi atrofiaţi şi expirându-l apoi zgomotos, nu mi-au mai dat de mâncare şi asta pentru că nu mai erau în grădină să fumeze, vorbi el şuierând cuvintele prin strungăreaţa dintre dinţii din faţă şi prin spaţiul gol din locul în care ar fi trebuit să fie incisivii laterali ai mandibulei, erau pe câmp, dincolo de ţevi, i-am văzut cum alergau unu’ după altu’ cărând nişte plase de rafie bombate într-o parte şi aşa de grele încât de abia puteau să le ducă, da’ nu ştiu ce aveau în ele că au luat-o prin lanul de porumb spre casa lu’ Bejan şi numa’ unu’ din ei a rămas în urmă, cred că era Petre, da’ n-am apucat să-l văd prea bine pentru că nu mai mergea ca tot omu’ în picioare, ci sălta aşa, ca vrabia, cred că îi intrase o şipcă în talpă, sau ceva, nu ştiu, că atunci când am vrut să mă iau după el un militar a apărut pe gardul combinatului şi a strigat stai să trag, iar eu nu ştiam la cine strigă ca disperatu’, da’ când m-am uitat la el mi-am dat seama că n-are cum să tragă pentru că avea amândouă mâinile pe sârma ghimpată, sau putea să tragă dacă mai avea vreo mână liberă, da’ eu până acum n-am mai văzut oameni cu trei mâini aşa că nu m-am gândit atunci-şa că o să tragă, dar când şi-a luat mâinile de acolo şi a căzut pe partea ailaltă mi-am zis că ar putea, însă că n-o s-o facă pentru că n-avea cum să mă vadă de acolo de unde era, asta doar dacă nu există oameni care să vadă prin beton, iar până acum eu n-am mai văzut oameni care să vadă prin beton, aşa că n-am crezut nici de data asta că o să tragă, deşi striga în continuare, doar că mai înfundat, de parcă s-ar fi aflat la cine ştie ce depărtare, dar era tot acolo, ştiam că era tot acolo şi că ar fi trebuit să se caţere înapoi pe gard ca să mă vadă şi să tragă, doar că după ce se căţăra avea să fie iar ca la început, adică cu mâinile pe sârma ghimpată şi n-ar mai fi putut să tragă, asta doar dacă mai avea o mână, dar eu n-am mai văzut oameni cu trei mâini…
– Am înţeles, boule, de prima dată că n-avea cum, că doar nu era extraterestru ca tine, pe lumea asta doar tu eşti extraterestru, aşa că zi-ne ce s-a întâmplat în continuare dacă nu vrei să te aruncăm în groapă şi să te lăsăm acolo toată noaptea, să vezi şi tu cum e să stai toată noaptea acolo, să ţârâie greierii, să urle la tine copacii, iar rădăcinile salcâmului să se prefacă în braţe, să se încolăcească după grumazul tău şi să te gâtuie, îl întrerupse Nău, înghiontindu-l cu un băţ noduros şi frecându-şi mâna stângă de picior, căznindu-se să mătrăşească din lumea asta un ţânţar de baltă ce-i dădea târcoale.
– Nu vreau în groapă, Timoteie, dacă îl laşi să mă bage în groapă te spun lu’ tata să te bată cu cureaua aia de şi-a cumpărat-o săptămâna trecută, aia cu ţinte, ştii ce doare Timoteie, doar una îţi dă şi te tăvăleşti toată ziua prin curtea blocului şi ţipi de durere şi nimeni nu te o să te ajute, doar găinile or să vină se te ciugulească, cum m-au ciugulit pe mine aici-şa.
– Nu te bagă nimeni în groapă, fricosule, dar dacă-mi mai zici Chior să mă calce trenul dacă-ţi mai iau vreodată partea.
– Nu-ţi mai zic, gata, uite mă jur pe ce-am mai scump dacă-ţi mai zic, am glumit şi eu, măi Chiorule, stai aşa, nu dădea, că am vrut să zic Timoteie, nu dădea că am vrut să zic Timotei, Timoteie nu mai dădea, mă satană, în mine, că vin noaptea şi te tai, îi răspunse Teofil lovind la întâmplare aerul şi strigând ca un apucat.
Nău se ridică şi frecându-se pe tot corpul, tot mai iute, îi zise să înceteze sau dacă vrea să-l bată să-l bată după ce Teofil avea să le spună ce se întâmplase, iar Budoc se ridică şi el de pe movilă şi ştergându-şi pământul ce i se lipise de buzunarele pantalonilor scurţi, îl luă pe Timotei de mână şi-l împinse într-o parte.
– Lasă-l Chiorule în pace! Ce are dacă îţi zice şi el chior? Că toată lumea îţi zice aşa, iar pe ăştia care îţi zic aşa nu te mai superi pentru că ştii şi tu că e adevărat, adică nici nu e nevoie să ştii ca să fie, pentru că se vede, toţi vedem, numai tu nu vezi şi asta pentru că eşti chior şi n-ai cum să vezi la fel de bine ca noi ăştialalţi. Spune-ne Teofile ce s-a întâmplat şi lasă-l naibii pe militar în pace că doar nu te-a împuşcat, că dacă te împuşca auzeam şi noi, că doar nu eram atât de departe.
– Nu m-a împuşcat că n-avea cum, ţi-am zis că n-avea cum, însă m-a speriat aşa de rău că am stat vreun minut să mă gândesc dacă o să tragă sau nu şi când mi-am dat seama că nu am luat-o la fugă după ăla de credeam că-i Petrică, da’ nu era, era Florin, iar când au ajuns în Valea Piticului i-am văzut cum aruncă plasele în cazemată, apoi o iau la fugă spre linii, dar când au ajuns la stradă s-au oprit şi au început să fluiere şi să meargă cu mâinile prin buzunare, iar eu m-am luat după ei prin porumb, ca să nu mă vadă şi să mă bată şi să mă pună să mănânc ţărână ori viorele, că mie nu-mi place nici ţărâna şi nici viorelele, adică viorelele îmi plac că sunt albastre, dar nu cred că sunt bune de mâncare, adică ori fi ele bune de mâncare, da’ au un gust de…
– Teofile nu mai pot, să înnebunesc dacă mai pot, lasă-mă naibii cu viorelele tale şi povesteşte ce s-a întâmplat, îl întrerupse Nău pentru a doua oară, continuând să se scarpine pe tot corpul şi să-şi dea palme în speranţa că va reuşi să omoare ţânţarul ce-i dădea târcoale.
– Gata, îţi zic, uite acum îţi zic, numai nu mă arunca în groapă.
– Zi mai repede, îl sfătui Nău, zborşindu-se şi scuipând fioros cuvintele printre dinţi, că mă mănâncă ţânţarii, mă, tu nu-i vezi cum mă mănâncă?
– Nu, îi răspunse Teofil senin, uitându-se cu atenţie să vadă despre ce ţânţari e vorba.
– Aoleu, Doamne, zi mai repede ce s-a întâmplat ca să plecăm o dată de aici, că nu mai pot. Să fac spume dacă mai pot.
– Păi voiam să-ţi zic, da’ tu m-ai întrebat de ţânţari şi eu ţi-am răspuns care ţânţari şi stai aşa, nu dădea, că acum îţi zic, tot ce vrei îţi zic, numai nu dădea în mine că mă doare pielea de la porumb şi mărăcini, uite numai zgârieturi sunt pe mine, că a trebuit să mă ascund tot timpul ca să nu mă vadă, dar când au trecut de căsuţă şi s-au oprit am crezut că ăsta sunt, dar pe urmă a apărut un om lângă ei, chiar acolo-şa, lângă ei şi eu nu ştiam de unde venise, dar când m-am apropiat am văzut că înaintea lor era o maşină albă pe care n-o văzusem de porumb şi omu’ din aia venise, apoi a mai coborât unul şi încă unul şi încă unul şi i-au luat cu ei şi i-au dus pe bordură lângă combinat, iar după ce au plecat unu’ dintre ei a rămas în urmă şi după ce a mers puţin a zis ia uită-l-ăi băi pe ăla în porumb, da’ nu ştiu cui i-a zis că nu mai era nimeni şi când a sărit peste şanţ am rupt-o la fugă să nu mă prindă, că dacă mă prindea mă dădea la militar să mă împuşte sau mă spunea ăstora şi ăştia mă puneau să mănânc iar viorele şi ştiţi şi voi că nu-mi plac viorelele, dar dacă iar vă spun că nu-mi plac iar vă supăraţi şi vreţi să daţi cu pumnii în mine, deşi v-am zis că mă doare pielea.
– Ce-i facem acum, întrebă Timotei adresându-se celor doi.
– A făcut tot ce i-am zis să facă, dar nu putem să-l luăm cu noi că e prea mic şi o să-l prindă imediat, aşa că mai bine îl legăm de un copac sau îl băgăm în groapă şi-l scoatem de acolo când ne întoarcem.
– Nu în groapă, că se fac rădăcinile mâini şi mă prind de gât, vă rog eu mult de tot, nu în groapă, uite mai bine aici, de copac, mă leg singur, singur mă leg, serios, daţi-mi o sfoară să vedeţi cum mă leg singur de copac, numa’ vă rog eu mult de tot nu în groapă.
– N-avem sfoară, Teofile, aşa că trebuie să te băgăm în groapă. Doar o oră atâta, nu mai mult, o oră şi ne întoarcem după tine.
– Aruncaţi-l odată şi haide să luăm bidoanele alea de benzină înainte ca boii ăia să dea pe goarnă unde le-au ascuns, le zise Nău şi începu să-l îmbrâncească pe Teofil.
– Nu în groapă, urlă acesta izbucnind în plâns, că mă prind rădăcinile… Nu-i lăsa să mă bage în groapă.
– Lasă-l pe Iosif în pace, Teofile, că nu-i aici să te ajute, îi răspunse Timotei scuipându-l, iar Budoc se aplecă pe marginea gropii şi-i zise pe-o voce potolită:
– Nu mai plânge măi Teofile, că nu or să se transforme rădăcinile, doar noaptea se transformă.
– Nu mă minţi? Îl întrebă Teofil încercând să se oprească din plâns şi ştergându-şi cu podul palmei lacrimile ce-şi croiseră drum prin sângele ce începuse să i se închege pe faţă.
– Să mor eu dacă te mint. Ia zi, ai mai văzut tu rădăcini care să devină mâini ziua?
– Nu, îi răspunse Teofil suspinând, n-am mai văzut.
– Şi atunci nu înseamnă asta că nu există rădăcini care să se transforme ziua?
– Ba da, îi zise Teofil suspinând, apoi mai dădu să spună ceva, însă chiar în momentul acela Nău a început să vorbească şi să se îndrepte spre liniile de cale ferată:
– Haide să mergem o dată, zise el, iar Budoc şi Timotei porniră în urma lui şi-l ajunseră din urmă chiar în momentul în care Nău trecea peste movilele cu minereuri, ţii minte movilele alea de lângă cais, ţii minte Teofile, iar Budoc l-a luat pe Nău de mână şi oprindu-l i-a spus:
– Hai mai bine pe la trecere, că s-ar putea să mai fie încă pe acolo cu maşina, şi fără să-i mai aştepte răspunsul o luă pe potecă, apoi trecură tustrei pe grinzile de lemn aşezate deasupra traverselor, uitându-se tot timpul cu spaimă după o maşină albă şi ieşiră în faţa casei picherului, pe care o ocoliră, intrând în Valea Piticului şi pierzându-se printre frunzele înalte şi late de brusture şi tulpinile albe de soc, iar când ajunseră în dreptul zarzărilor înşiraţi pe povârnişul din spatele grădinii lui Bejan se îndreptară spre nailoanele şi tablele agăţate de crengile pline de ţepi. Pe pământul bătucit zăceau câteva cârpe şi mai multe bucăţi ciopârţite de mochetă, încă umede de la ploaia ce căzuse în urmă cu trei zile. Nău se aplecă şi înaintă cu mâinile împreunate deasupra ochilor, pe frunte, iar după ce reuşi să răzbată prin hăţişul ce-l împresura începu să scotocească prin plasele de rafie, scoţând la iveală mai multe bidoane din plastic pline ochi cu benzină.
– Ce zici să facem cu ele? Îl întrebă el pe Budoc.
– Luăm câte două din fiecare plasă şi mergem să le îngropăm în Groapa de Viol, îi răspunse acesta numărându-le în şoaptă, apoi aşteptăm să vedem cum o să iasă totul. Nu cred că or să-şi dea seama că lipsesc şase bidoane, iar dacă Teofil nu dă de gol o să venim mai pe seară, ori mâine, să le luăm, apoi mergem cu ele în sat, în capătul celălalt al lui, unde nu ne ştie nimeni, şi le vindem.
– Şi dacă ne dă de gol Teofil? Îl întrebă speriat Timotei, scărpinându-şi cu mâna dreaptă mâna stângă şi cu degetele mâinii stângi ciupindu-se pe gât.