„Fericirea este postumă, mai ales în zilele noastre”

[Iulian Tănase, Cucamonga, Herg Benet, 2011]

de Cristina Nemerovschi

 

“Superrealismul tratează realitatea miraculoasă de sub ochii noștri”, afirmă Iulian Tănase în interviul acordat revistei EgoPHobia. Nu-i deloc de mirare atunci faptul că sintagma “texte superrealiste” apare ca subtitlu – explicativ, poate – la Cucamonga, un poem filosofic, pe alocuri înrudit cu proza și cu parodia așa-zis intertextualistă, în realitate o ironie chiar la adresa intertextualismului. Fiindcă Cucamonga este, privită în adâncime, un poem despre toate detaliile din jurul nostru. Un poem despre sentimente și gânduri, despre poezie și Dumnezeu, despre absurd și, uneori, mahmureală.
 


[Iulian Tănase cu Sebastian Reichmann]

 

Cine este Best Sailor, personajul principal al primului capitol din Cucamonga, capitol care de altfel îi poartă și numele? Best Sailor este un iremediabil îndrăgostit. Este și un criminal ce reușește să scape din închisoare. Este un refugiat care pictează femei afgane. Best Sailor este un amator de intrigi de la curtea regelui Henric al VIII-lea; are un ochi verde și unul albastru. De fapt, capitolul ce deschide Cucamonga este un minunat poem superrealist de dragoste, și ea tot superrealistă. Best Sailor și Moira formează un cuplu care îi scapă printre degete cititorului, dar acesta nu trebuie să-și piardă speranța. Pe Moira o va putea regăsi, sub forma unui personaj, și în Oase migratoare.

 

Imnul Best Sailor începe cu un cuvânt înainte altfel decât cuvintele cu care ne-am obișnuit să ne deschidă cărțile – „Un cuțit înfipt în inima cadavrelor de succes”. Nu vă temeți, nu avem de-a face neapărat cu o intrigă polițistă deși, într-un fel, o avem și pe aceasta. Cadavrele vor aparține, dacă ducem cu gândul mai departe ceea ce ne sugerează povestirea, cărților de succes. Bestseller-urile care, din câte se pare, au alungat poezia din topurile de vânzări ale editurilor. “Poezia nu se vinde. Poezia nu se cumpără. Poezia se câștigă cu greu. Poezia se câștigă cu viața, de cele mai multe ori.” Și așa și trebuie să fie, căci poezia e un fel de iubire, ar spune Best Sailor, stând într-un picior și ținându-și răsuflarea, așteptând o barcă peticită să vină și să-l ducă în largul mării.

 


[© Mitoș Micleușanu]

 

Tot Cucamonga ne prezintă și cel de-al doilea capitol al său: 19 povești despre orice. Și chiar sunt 19, majoritatea în versuri, tratând diferite teme, care mai de care mai diverse. Aici, în acest capitol, puteți afla de ce sunt importanți ficușii în viața călătorilor. Unde se duc ei, călătorii, și de ce nu trebuie lăsați ficușii fără ulei la rădăcină. Cum se pescuiește abisal și cum se pleacă în luna de miere? Ei bine, ne spune Cucamonga, în luna de miere nu poți pleca cu una, cu două: “ca să poți pleca liniștit în luna de miere/trebuie neapărat/trebuie neapărat ca luna/ca luna de miere să existe”. Pentru luna de miere, ai musai nevoie de albine, și nu orice fel de albine, ci de albine lucrătoare. Din 19 povești despre orice mai poți afla cu ce era îmbrăcat Dumnezeu în momentul Big Bang-ului, de se rușinează el de fiecare dată când i se pune această întrebare și de ce e extrem de important să nu uiți niciodată întrebările esențiale, mai ales când ai musafiri.

Capitolul 2 al cărții conține și un poem dedicat lui Sacha, încă nenăscut la vremea apariției volumului, în timp ce un altul îi este dedicat lui George Vasilievici.

Iubita mea vitregă, al treilea capitol/a treia parte din Cucamonga, este o reluare din Iubitafizica.

Iubita mea vitregă este un poem de dragoste care ne aduce aminte de cărți ce ne-au plăcut la un moment dat, ne reamintește și că “Frumusețea există. Am văzut-o eu ieri pe Calea Victoriei.”, în timp ce vocea ei, a iubitei, „se agăța de lucruri ca țesătura fină, concentrică, a unui păianjen transparent, autodidact”.

 


[lectură @ Londophone]

 

Cine sunt domnișoara W (“cu un dublu V de o simplitate ireproșabilă”) și doamna Kuttare, și ce relație complicată există între ele? Vă spune cel de-al patrulea capitol din Cucamonga. „Invocațiile circumstanțiale” cu care se încheie acest text sunt demne a fi recitite și rostite grav în fiecare seară, ca pe rugăciunea de dinainte de somn. Din ele, reținem câteva:

“Să fim sinceri cu ipocriziile noastre.”

“Să ne lăudăm doar cu ceea ce au făcut alții.”

“Să nu plecăm dacă nu venim.”

“Să propovăduim nimicul, nicidecum nimicurile.”

“Să ne dăm seama.”

“Să ne vopsim umorul în negru.”

„Să așteptăm.”

 


[lectură @ Londophone]

 

Demonadologia (scurtă introducere în metafizica răului), capitolul cinci/partea finală, poate fi savurată mai bine dacă ați citit în prealabil Monadologia lui Leibniz. Dacă n-ați făcut-o însă, nu trebuie să vă lăsați intimidați, căci Demonadologia lui Iulian Tănase este un univers de sine stătător, bine construit, și pe dos. Dar “pe dosul” este întotdeauna mai interesant, așa că este într-adevăr timpul să aflați de unde vin demonadele și cine l-a detronat pe Demonezeu. Nu în ultimul rând, dacă veți citi Demonadologia, veți descoperi de ce filosofii scriu mai bine decât literații.

 

 


[lectură în Slovenia]

 

“”Ai văzut vreodată vreun orb plângând?”, îl întreba Moira pe Best Sailor. “Cucamonga”, răspundea el strângând un ou la piept.”

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #34 / sumar

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.