Poeme de Edward Archie Markham

[din volumul Human Rites (1984)]
(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Edward Archie Markham (1939-2008) este unul dintre cei mai importanţi poeţi britanici de origine caraibă. S-a născut în insula Montserrat într-o familie înstărită şi cu interes pentru cultivarea capacităţilor artistice. În 1956 a emigrat în Marea Britanie împreună cu mama şi fraţii săi. A studiat engleza şi filozofia la Universitatea din Wales. A debutat în 1972 cu volumul Foc încrucişat, după care au urmat numeroase volume, câteva dintre ele semnate cu diferite pseudonime. Pe lângă poezie, a publicat dramă, proză şi eseuri. A editat volume colective cu texte compuse de autori din Caraibe: Din inima ţării: poezie caraibă din Indiile de Vest şi Marea Britanie (1989) şi Antologia Penguin a prozei scurte caraibe (1996). A fost profesor de scriere creativă la Universitatea Sheffield Hallam din 1997 până la sfârşitul vieţii. În 2002, a fost propus pe lista scurtă a premiului T. S. Eliot. Textele traduse fac parte din volumul Human Rites (1984), ce cuprinde poeme noi şi titluri din colecţiile anterioare.
 
 
Rădăcini, rădăcini

 

Măgarul bunică-mii avea un nume

de care nu-mi mai amintesc. Nu contează,

pentru că măgarul, animal de povară

ca bunică-mea, a murit deja.

Iar eu sunt într-un alt loc.

 

Poate că măgarul era un cal, un simbol

sau un bărbat, însurat cu bunică-mea.

Poate încă mai trăieşte purtându-mi numele.

Dar dacă, să zicem, n-ar fi existat nici măgar,

nici bunică, nici vreun alt loc?

 

 

Băiat în casă

 

Ruină a casei, şade întins pe burtă, nici o femeie în jur.

Băiatul se află în apă, ca o broască, şi gura lui are gust

de alge.

Priveşte spre grădina de trandafiri, nu-i acolo

Nu mai este în faţa casei –

În faţa a ceea ce era odată casa…

 

Grădina de trandafiri este acum în adâncul mării

Iar băiatul trasează o linie, apoi alta

Ca să împiedice încă puţin desprinderea casei.

Face asta ca să nu îmbătrânească ori să plece

în străinătate.

Băiatul este o mare sursă de îngrijorare.

 

 

Bărbatul rămas acasă

 

Stă acasă şi priveşte munţii.

Aude o fetiţă exersându-şi gamele.

Ia uite ce seamănă, spun turiştii

luându-l cu ei acasă la Boston, în Hamburg

 

să le coloreze iarna. Încovoiat, pe verandă, bărbatul

e tot ce a mai rămas din ce era odată conacul,

unde nimeni nu a învăţat să cânte la pian –

Cehov de la tropice, spun turiştii.

 

Îi aşteaptă pe moştenitori

să se întoarcă din nord cu pradă şi încredere

de reclădit, încă vrăjiţi de puterea locului.

Îşi vor folosi capetele sau mâinile?

 

Bărbatul priveşte şi visează reîntâlnirea

cu pianista revendicându-şi instrumentul,

în vreme ce munţii familiari se apropie,

socotindu-l ultimul din neamul său.

 

 

Sărutul

 

Şi-a deschis geanta cu şerveţelul parfumat

Şi i-a cerut gura.

Acolo, în stradă, i-a umezit-o ca şi cum ar fi fost a ei,

Fiindcă el se gândise la ea şi deja o gustase

în ora aceea ultimă de dinainte de a fi curată.

Aşa că mânjeala a fost ştearsă de pe buze

şi le-a lăsat goale. Abia atunci l-a sărutat

 

 

 

Dragoste într-o limbă nouă

 

Ea se aude la etaj undeva, învaţă limba.

El trebuie să se oprească pe palier, să-i lase timp.

Au trecut amândoi prin vamă,

spunând ca din întâmplare ce trebuia, hoinărind

peste pericole, plimbându-se pe şosele.

În curând vor lua micul dejun la Terasse,

vor fi iar bogaţi fără bani.

Apropiindu-se de etajul patru, cu steguleţul

împlinirii pe poziţii, îi devansează

pe toţi ceilalţi care câştigaseră teren înaintea lui,

întorcându-se fără fanfară: un şiretlic

de substituire a obişnuinţei cu normalitatea.

Raniţa din spate alunecă, se lasă

pe rana mult prea nouă, a prudenţei:

ea se va dovedi un învăţăcel greoi, îl va opri

pe scări ani de zile, decenii. Acea

povestioară de care vor face haz

când tocmai ieşea din duş, înveşmântându-şi glasul.

 

Apoi, cu o greşeală de limbă, îi va desface catarama.

 

 

Accident

 

Nu este accident

acest accident,

o soţie pierdută

în lift

zi după zi –

surâsul de astăzi

rătăceşte cumva pe lângă

recunoaştere.

Mâine, primenit,

mă voi îndrepta. Mâine

va începe

scandalul. Dar dacă

fericita evoluţie

a accidentelor

se va dovedi mânie

a fi un accident?

Voi blestema

memoria, iar

când memoria

îşi va începe răsplata –

Voi fi bătrân.